Cât plămădea de sfințișori, Buna mea era Împărăteasa Lumii.

Buna mea scumpă, mireasmă de busuioc și mere coapte. Nu era dată să nu facă mucenici. Parcă acuma o văd aievea, în căsuța ei mică din chirpici cu tindă și cas’ ce mare unde ținea la rece dulcețurile și damigenele cu vișinată. Tot acolo, pe un pat zdravăn de lemn erau aranjate frumos lăicere de cordele, scoarțe țesute în tinerețile ei, perne dolofane albe ca neaua brodate pe la colțuri în culori vii. Sub grindă, legată după modelul plăcintelor poale-n brâu, era batista cu bani.

În ziua de 8 martie, pe înserat, plămădea de sfințișori. Eu eram ajutorul ei de nădejde. Numa’ ce-o vedeam suflicată la mâneci, legată cu batic de-a moda, făcea semnul Sfintei Cruci peste covată. Aduceam din tindă borcanul de drojdie pe care-l ținea cu gura-n jos într-un castron cu apă proaspătă și cerneam făina.

Mirosea a nucă și a miere de albine. Mă minunam cu câtă îndemânare sucea sfințișorii. Toate mergeau șnur, nimic nu era smintit de pe făgașul lui. Focul pârâia în cuptor până se sfărâma în jar. Urcam repejor în pod și aduceam cociorva. Pe mine nu mă lăsa să mă apropii ca să nu rămân fără sprâncene.

ludovic-bassarab-in-fata-vetrei

La gura vetrei, Ludovic Basarab (1868-1933)

Trăgea tot jarul în gura cuptorului și se mișca repede să nu piardă căldura. În câteva minute băga toate tăvile punînd astupătoarea. Făcea iar cruce și așteptam.

Doamne, era cea mai dulce așteptare. Punea laptele adus de Țaț’Ortanța în ceaun, scotea două-trei roți de la plită și punea ceaunul acolo. Băga doar câteva vreascuri să nu-l pripească și să-l afume.

Îmi povestea că va veni Talpeanca. Mereu venea să vadă cum i-au ieșit bunicii sfințișorii ori cozonacul de Paște, venea după miros.

O țin minte perfect, era singuratică și rea. Nu avea nici copii, nici nepoți și avea nasul mare cu o bubă neagră din care se ițeau drepte și țepene cîteva fire de păr. Era vicleană cu ochii mici și privirea piezișă iar pestelca o purta tot timpul murdară și prinsă la buzunar cu un bold mare. Unghiile îngălbenite erau tivite veșnic cu negru pe sub ele și lungi, numa bune să-ți închipui că e maștera din Cenușăreasa.

Că era vară, că era iarnă, tîrîia după dînsa aceeași pereche de șoșoni din pîslă neagră mai mari cu două-trei numere, șoșoni cu care mai arunca și după noi cînd îi dădeam din greșeală mingea în grădina năpădită de bălării ca și sufletul ei de răutate.

Părea o cotoroanță ieșită din hăurile timpului și rătăcită aicia pe pământ. Nu mi-a dat niciodată o bomboană, deși o mai ajutam să care apă ori să strângă fânul de pe toloacă.

De câte ori mă trimitea Buna mea cu treabă pe la ea, boscorodeam pe cărărușă supărată: Ooof, mă trimiți iar la Baba Cloanța!

Că bine-mi spunea Buna mea scumpă: Să nu hii, puica mamii, chizmatarnică*. Pi oaminii iștea nu-i agiută Dumnezău șî nici soarili nu-i încălzăști.

*chizmatarnic–ros de pizmă

Anunțuri

3 gânduri despre „Cât plămădea de sfințișori, Buna mea era Împărăteasa Lumii.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s