Tată!

Dacă ar fi să te asemuiesc cu un copac, ai fi salcâm. Atâta floare şi atâţia spini… Ai fost miner, ai fost şofer de camioane, ai fost la Canal, ai fost şofer de autobuz până la bine-meritata, dar amărâta, pensie.

Ce blândă grijă ai avut de noi, cum ne-ai iubit şi ne-ai dăruit din anii dumitale, muncă şi timp!

Eram în clasa întâi, când nu ştiam bine cum stă treaba cu: “Ana are mere”. Matale, după ce veneai de la muncă, îmi spuneai:

– Hai, Tim, să te învăţ!

Nu ştiu de ce-mi spuneai Tim, ai spus că ăsta ar fi fost primul meu cuvânt.

-Ra-mu-ră… spuneam eu cu voce plăpândă şi bălaie.

Matale aşteptai tăcut să repet pe de-a întregul ce am silabisit.

Mă frământam cu gândul meu micuţ şi mă pierdeam de ruşine.

-Creangă! spuneam scurt şi răspicat.

-Măi, fată, ce-i cu tine, dormi? aşa mă dojeneai atunci

La aritmetică era mult de muncă: înmulţiri şi împărţiri epuizante, adunări şi scăderi înşelătoare.

Când eram bolnăvioară, că am fost un copil bicisnic tare, îmi aduceai compot să-mi treacă setea. Ştiai că-mi place de vişine şi căutai în tot oraşul până găseai. Şi eu îţi făceam bucurii când veneam acasă numai cu note de zece.

pictură de Alexander

pictură de Alexander Shilov

Te-a ţinut Dumnezeu sănătos să ne faci casă şi să ne scoţi din Alcatraz-ul ăla de bloc-turn unde stăteam închişi ca pisicile sălbatice. Ne-aţi crescut pe toţi cinci, matale şi mama, cu atâta grijă şi acum aţi rămas atât de singuri. Mă simt vinovată, dar acum, la rândul meu, am de învăţat a scrie şi a socoti, am de pus comprese şi de cumpărat compot. Te imit atât de bine, tată.

Acum ai boli de oase şi te dor tare “ciolanele astea bătrâne”, mi-ai spus că nu prea mai suporţi. Îmi pare atât de rău că nu te pot ajuta.

Mă rog să fii sănătos, ai nepot de 18 ani ce te adoră la fel cum te ador şi eu. Ştiu că nu se poate să trăieşti veşnic, dar în veşnicie tot tatăl meu aş vrea să fii şi eu, Tim a dumitale, să rămân.

Cu drag, tată. Copchiliţa ce ţi-a furat ochii albaştri sunt.

Un liric rafinat și-o Mioriță-curvă

L-am descoperit pe Cioran la 37 de ani. Asta a venit pentru mine ca o gură de aer proaspăt, ca o desfătare de gânduri lumeşti. Poate este nedrept, dar îl iubesc mai mult pe el decât pe Ţuţea. “Liricul rafinat”, aşa îi spunea Ţuţea lui Cioran.

Ţuţea avea mângâierea credinţei şi liniştea omului ce a primit adevărul, pe când Cioran era ca un izvor de munte, repede şi rece, izbit frenetic de pietre colţuroase în aval. Dar nu-l durea deloc, el fiind apă doar curgea în matcă şerpuind.

“Copilăria mea a fost Paradisul. Realmente, a fost.” O propoziţe simplă, parcă spusă de Creangă. Paradisul acela era în România, ţară pe care mulţi nu ar crede că a iubit-o cu disperare.

“Orgoliul unui om născut într-o cultură mică este întotdeauna rănit. Nu este deloc comod să te fi născut într-o ţară de a doua mână.” Schimbarea la faţă a României. După asemenea frază ai fi tentat să spui că Cioran era un mare arogant, dar nu, el era un sincer ce umbla cu briciul ascuţit de tăia şi aerul. Şi-a adus mama în pragul disperării în perioada insomniilor sale şi a făcut-o să spună: Mai bine nu te-aş fi născut!

radulescu_portretist_05

Dinu Rădulescu, portretist

Am urmărit atentă firul vieţii sale: copilăria, plecarea în Franţa, dragostea sa imensă pentru Spania, mersul pe bicicletă, întâlnirea cu Simone alături de care a stat 50 de ani, refuzul tuturor premiilor (cu o singură excepţie), plimbările în grădina Luxemburg, mansarda cu scoarţe ţărăneşti de pe Rue de l’Odéon, nevoia de a mânca la cantina studenţilor, fulgerarea lui Friedgard, vizitele pe care i le făceau sinucigaşii care veneau la el ca la un doctor al durerii şi vorbeau ore în şir despre moarte până se plictiseau de ea şi nu o mai găseau interesantă…”Tot ce este exprimat este mai uşor de suportat.”

Odată a venit la el un funcţionar poştal şi i-a povestit cum a vrut să se sinucidă dar, când să-şi pună ştreangul, a observat că are picioarele murdare. Atunci s-a răzgândit şi a spus: A, nu este posibil, nu pot muri cu picioarele murdare. Râdea Cioran, povestind despre asta în filmările lui Liiceanu, scărpinându-se neglijent în cap.

A mai spus despre el că, în tinereţe, se îmbăta des. “În lipsa alcoolului, aș fi murit de urât, un urât ce te topea pe picioare.” Dar, din cauza problemelor cu stomacul, a renunţat la acest obicei. Scria, în toamna anului 1965, în Caiet: Sunt 3 luni de când mă îndop cu calmante ca să-mi tratez maţele; sunt literalmente beat de infuzii, intoxicat de sedative. Trupul a profitat de ele, spiritul mi-a fost însă răpus; e amorţit de atâtea leacuri potrivnice nevoilor şi naturii sale.”

Nu este uimitor să mori la 84 de ani, este cât se poate de normal, dar să ai boala pe care a avut-o el, boală ce l-a purtat în buclă spre copilărie, spre limba română, spre originea sufletului lui, făcându-l să uite supărarea că e român… asta m-a uimit peste măsură.

În 1992, era internat la Spitalul Broca din Paris. Într-o zi a dispărut şi infirmierele l-au căutat ore întregi. L-au găsit pitit într-un dulap, obosit. Le-a povestit că a umblat mult timp “printr-o noapte desăvârşită, într-un oraş necunoscut”. Mintea lui se plimbase alandala, era copil neascultător şi fericit. Era cel din copilărie ce ruga groparul să-i dea un craniu cu care să joace fotbal.

În februarie ’43, Cioran îi scrie lui Noica (acesta refuzase o bursă la Paris): Sunt oarecum neliniştit de soarta ta pe acolo şi regret des că ai refuzat bursa acestui stat, unde dezmăţul are încă un sens, pentru a te retrage la gurile Dunării, unde totul va intra în doină şi unde Mioriţa va deveni curvă.

Comentând despre asta, Ţuţea spune:…Din neinspiraţie. Nu se ridică la altitudinea lui neamul românesc şi raportează concretul imperfect la ideal.

Într-un articol din 1933, Ţara oamenilor atenuaţi, Cioran spune: De aceea am avut momente când mi-a fost ruşine că sunt român, dar dacă regret ceva sunt aceste momente. De nu aş fi român decât prin defecte şi tot aş iubi această ţară împotriva căreia sunt înverşunat dintr-o nemărturisită iubire. Iar Ţuţea răspunde: Aşa e, e erotica lui Cioran, seamănă prin iubire cu Pavel, înjură de pomană. El se poate salva afectiv şi nu mă pot salva eu.

După toate acestea, rămâne o singură şi dureroasă întrebare: A quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?

O hoață penală

Dintre toate nevoile omului, cea mai mistuitoare e aceea de a fi iubit. Da, de mic copil cauţi braţele mamei să te aline. Ţin minte cum îmi cuprindea mama obrajii şi mă pupa pe frunte zicându-mi ”Lumi”, ţin minte cum tata zumzăia pe lângă mine când aveam febră şi frisoane spunându-mi ”Tim” şi cum bunica îmi punea mâncarea dinainte strigându-mă ”Lucuţă”.

fereastră-cafea

Pe la 18 ani credeam că ştiu cum stă treaba cu lumea, cu iubirea şi cu fericirile. Acuma ştiu că nu ştiam nimic.

Uneori, dragostea e o hoaţă penală. Vine, pâş-pâş, se cuibăreşte printre atrii şi are rădăcină pivotantă. Mare grijă cu ea, asta umblă cu ocaua mică de cele mai multe ori. Rar, foarte rar au fost semnalate cazuri de corectitudine la cântar. Alea sunt excepţii care confirmă regula.

Alteori, dragostea e specialistă în implozii. Nu poate ieşi să fie împărtăşită şi crapă în tine spărgându-ţi timpanele, făcându-le flenduri.

Fetele credule, dulci, cred în dragostea până la moarte. Până la moartea cui, nu se ştie. Ele se gătesc pe înserat, îşi pun flori de muşeţel în păr, o gutuie la fereastră şi aşteaptă să le coacă Luna. Luna face ce poate mai bine, inclusiv oglindire în lac, dar şugubăţul de Luceafăr… ah, şugubăţul de Luceafăr le fură fetelor gutuia şi o mănâncă dintr-o suflare. Spre dimineaţă îşi face şi un ceai de muşeţel şi-l bea fierbinte şi pe îndelete.

De exemplu, dragostea mea a fost o picătură chinezească. Am căpătat-o acum 21 de ani. Asta aud întruna: pic, pic, pic, pic, pic. Din creştetul capului şi-a făcut albie în jos şiroind pe piciorul drept. Da, este posibil ca o picătură să-şi facă albie. E una pe secundă, 60 pe minut, 3600 de picături pe oră. La picioarele mele e un ocean, de nu m-aş îneca. La naiba, nici să înot n-am învăţat în anii ăştia. Cum să înoţi când ai o albie pe tine?

Unii, mai norocoşi, când întâlnesc dragoste, înfloresc. Le ies fluturi din stomac şi scântei pe ochi. Alţii se fac scrum, ei au întâlnit dragostea arzătoare. Se chircesc la pământ că-i arde prea tare flacăra. Degeaba se chircesc, focul e în ei şi ard mocnit, fără fum doar cu miros de zahăr ars.

 

 

 

Vreau să fiu firavă ca lujerul de lămâiță

Pfoaileu, se spune că nu-i frumos să-ţi bagi nasul în telefonul soţului. Adică asta e un fel de indiscreţie nesimţită ce denotă neîncredere şi multă gelozie.

Acuma văd la Tv cum şi-a salvat viaţa o româncă măritată în Mexic.

A luat frumuşel telefonul soţului, pâş-pâş, şi a citit un mesaj în care planifica el cu un criminal să o kilărească şi să-i răpească fetiţa. Când a văzut ce o aşteaptă, a luat sărmana copilul şi a fugit câte zile a avut.
Aşa că, dragele mele, citiţi tot ce vă cade în mână: mesaje, cărţi de vizită, bileţelul de la stomatolog. Cât staţi în maşină aşteptând să iasă el de la Bricostore, luaţi la puricat torpedoul, ştiu că e incomod, dar băgaţi mâna sub scaune, posibil să găsiţi un telefon despre care nici nu ştiaţi. Se pot ascunde chestii şi în masca schimbătorului de viteză.
Dacă nu găsiţi nimic, nu vă simţiţi vinovate, ce?, poliţia cum vă verifică actele fără ca voi să fi făcut vreo mârlănie. Se numeşte „Verificare de rutină”.
De obicei, numele amantei este trecut în telefonul lui sub nume conspirativ: Ilie, Grigore ori chiar Instalatorul.
Dacă planează suspiciuni, sunaţi cu număr ascuns. Orice s-ar întâmpla, păstraţi-vă calmul.
Dacă vă răspunde cristalin o cucoană, hoooo!, poate e nevasta lui Ilie ori Grigore.
Cred că în şapte cazuri din zece, e valabil ce spun eu. Nu, nu „Stai chill!” şi „Love is in the air”. Eşti o doamnă şi tre’ să-ţi actualizezi informaţiile.

12109015_898788780208126_8958940926329089455_n

Trendul este spre curvăsăreală, mare şi fără ruşine, ascultaţi ce spun că n-am trecut prin viaţă ca gâsca prin apă.
În voi stă puterea de a ierta ori puterea de a pleca, dar, măcar aşa, ştii cui îi pui mâncarea dinainte când vii ruptă de la serviciu şi cu ce ton spui: Dinner is served, Măria Ta!

Ah, am uitat să vă spun de garaj. Acolo se ascund foarte uşor secrete parşive. În trusa de scule (ultimul raft), cutia cu vaselină şi cea cu şuruburi. Banii se dosesc cel mai bine în borcane cu filet, acolo nu intră şoarecii. Ce găsiţi compromiţător, ardeţi, ştiţi voi: Ce arde nu putrezeşte şi la interpelarea: „Ai fost cumva prin garaj?”, răspundeţi senine: „Să mori tu dacă am fost!”

Acum aş putea fi acuzată, de bărbaţi mai ales, că sufăr de misandrie (aversiune morbidă faţă de sexul masculin). Nop, nici gând de aşa ceva. Îi iubesc de nu mai pot, zău! Am doi băieţi pe care îi ador, fraţi, tată, cumnaţi.

Oamenii, bărbaţi şi femei, fac tot posibilul ca să trăiască fericiţi, iar fericirea o înţelege fiecare cum simte: unii mint ca să poată ajunge la „fericire”, alţii plâng că nu-s iubiţi cu aceeaşi măsură cu care iubesc şi ei.

Mi se pare nedrept că la noi există „poveţe” de genul: „Cine a crede bărbatul să-i mănânce rahatul” sau întrebarea aia oribilă: „Ai văzut bou să ragă după viţel?”

Am văzut că din ce în ce mai multe femei se autointitulează „Femei puternice”, „Femei independente”. Nu, nu vreau să fiu puternică! Vreau să fiu firavă ca un lujer de lămâiţă. Independenţa este pentru popoare, la oameni se numeşte „singurătate”

Toţi norii ce-au trecut pe cerul meu mi-au fost lecţii pe care le-am învăţat vrei-nu vrei şi cu rezumatul lor mi-am făcut trepte spre olecuţică de înţelepciune.