Mi-e dor de timpul cînd Buna mea dragă era Împărăteasa lumii și cocea sfințișori în regatul ei de lut.

Mi-e dor de timpul în care mama ținea în debara, pe raftul de sus, într-o cutie de tablă, gume Turbo trimise de tata de la Canal. Tot atunci făcuse mama rost de carpetă cu Răpirea din Serai, două cergi de lînă din Maramureș și cîteva șaluri cu fir lamé.

Mi-e dor de timpul în care mama și tata ascultau zîmbind frumos Ileana Sărăroiu, ” Unde e Târgoviștea?”, la pick-up-ul nostru cu ramă de lemn și ac pe care tata-l tot schimba ca să nu zgîrîie placa.

Mi-e dor de ziua cînd mama a făcut cremwuști cu piure de cartofi și noi am mîncat pe săturate că ea tocmai se angajase vînzătoare la alimentară și a luat vreo două kilograme ”pe sub mînă”.

Mi-e dor de timpul în care tata era înalt ca un brad și avea haină de piele neagră și lungă ca legionarii, deși nu a vrut în viața lui să aibă treabă cu politica. Mi-e dor de brațele lui tata unde mă cuibăream și nu-mi mai trebuia nimic decît somn. Tot în timpul ăla, el era și stomatolog. Avea specializare în scos dinții cu ața. Iar mama, blînda și frumoasa lui asistentă, aștepta cu ceaiul de romaniță călduț ca să ne clătim gura însîngerată.

Mi-e dor de vremea cînd ne lua mama pe toți cinci și ne ducea, de două ori pe an (Paște și Crăciun) la cel mai bun magazin din Botoșani să ne îmbrace și să ne încalțe cu papuci de piele fină.

Mi-e dor de liniștea din casă cînd începea Teleenciclopedia și eu mă rugam în gînd să nu se ardă iar lampa televizorului nostru Opera1H2. Parcă era un făcut, se ardea mereu înaintea Crăciunului și trebuia să-l ducem în pătură la reparat.

Mi-e dor de Șotron, de Coardă și de Țară, țară vrem ostași. Mi-e dor de mirosul din Biblioteca Orășenească Dorohoi.
Mi-e dor de bucuria din acele timpuri. Bucuria cu care se vizitau neamurile și cu care puneau pe masă tot ce aveau mai bun.

Mi-e dor și de doamna învățătoare care m-a lovit odată cu rigla de lemn peste degetele mele firave de am crezut că mi le-a rupt. Am iubit-o doar pînă în clipa aceea, nicio secundă mai mult.

Mi-e dor de timpul în care glasurile noastre răsunau în holurile blocurilor comuniste, strîmte și întunecate ca niște peșteri, colindînd sau urînd: Aho, aho, copii și frați/Stați puțin și nu mînați/Lîngă boi v-alăturați…

gaetano_bellei_a2

Gaetano Bellei (1857-1922), Grandmother

Mi-e dor de copchilița ce eram și alergam zi-lumină, ba și noaptea pe lună, desculță prin iarba crudă. Mi-e dor de incoștiența cu care ne dădeam de-a berbeleacul de pe tăpșanul ăl mare. Mă lungeam dreaptă la pămînt, exact ca atunci cînd ne pregătea mama să ne pășească popa pentru că tresăream noaptea în vis, strîngeam mîinile la piept și mă rostogoleam pînă aveam cosițele pline de ciulini și coatele julite. Cu lampa aprinsă, în vana cea mare lîngă plită, mă lua bunica la lăut zicîndu-mi cu blîndețe: Ulișărnicî mai ești, băiețoaicî hăi! Uiti amu, rămîi chialî. Cum sî-ț scot eu din păr tăț schinii iștia, ha? Îîîî’ra, ce-a zîci mî-ta cîn te-a vide ciunțîtî tăt?

Apoi mă clătea cu infuzie de frunze de nuc, cică eram prea bălaie…

Bunica avea berta cafenie, pestelca înflorată, tinda fărbuită în ceriu (cu accentul pe i), mânânțelele în batistă, haldani în popușoi, samahoanca în damigene îngropate, după scheme numai de ea știute, în fundul hucilor, de frica securiștilor.

Bunica avea hribi înșirați pe ață la uscat, dulceață de nuci cu mentă în dulapaș, mere coapte în rulă, chișleac în ulcele, scrob cu ceapă pe plită, mămăligă sub ștergare, vișine în rachiu, covată în pod, lăicere pe podele, fier de călcat plin cu jar pe plită și Acatistul Maicii Domnului sub pernă.

În ianuarie sunt 10 ani de când bunica mea nu mai are.
M-a lăsat să-mi amintesc în singurătate toate minunățiile lumii. Mi-e dor.

 

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

După ce-a murit Buna mea scumpă, ne adunam la sărbători și cotrobăiam prin căsuța părăsită. Găseam în pod ba o cociorvă, ba o covată, ba o hăinuță, ba oale de lut și le împărțeam ca pe scumpe odoare. Sub grindă am găsit un papucel. Nu știu sigur dacă o fi al meu sau al vreunui frate, dar asta nu contează. Mi-e dor de timpul cînd papucul ăsta umbla prin colbul satului, preț de 3 km pînă la Sfînta Biserică.

Mi-e dor de cel mai frumos timp al vieții mele, de tinerețea părinților mei și de ziua cînd bunica, încă, mai cocea sfințișori.

 

Fără credință, ce suflet pustiit eram?

Au trecut mulți ani pînă să-mi dau seama: contează ceea ce simți, nu ceea ce ai. Pentru că, de fapt, atîta ai: ce simți. Restul sunt bunuri mobile și imobile. Altfel cum vă explicați că se sinucid milionarii? Dacă au, de ce nu mai vor să fie? Nu pentru că inima lor e goală?

Am fost dusă de mică la Sfânta biserică. Buna mea scumpă mă primenea frumos cu rochiță albă și colțuni, îmi lega părul cu cordicuță roșie, mă lua de mână și mergeam prin colbul satului preț de 3 km până la bisericuța din lemn.

La ușă scotea un șervețel și îmi ștergea papucii mei negri de lac. Nu se cuvenea să intru așa, urma să spun Crezul. Intram cu sfială și cu capetele plecate. Ne închinam pe la icoane apoi mă ruga să scriu acatistul. Punea cîțiva bănuți și mergea la altar să-l dea părintelui care avea acolo  teancuri întregi cu vii și morți.

O auzeam cum îi spune în șoaptă: Săru’mîna, părinti! Vrau sî spunî az’ Crezu nepoata me’ di la Dorohoi, fata Marii…sî poati?

Părintele era mereu de acord. Numai eu și Maica Domnului știu ce emoții aveam: mi se usca limba, mă lua cu amețeli. Eram o slăbănoagă și-o bicisnică gălbejită, ca Niculae din Moromeții.

Când auzeam Ușile, ușile cu înțelepciune să luăm aminte, eram deja în genunchi drept în fața altarului. Nu se auzea nici musca, doar vocea mea de copil ce făcea babele să plîngă: Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul cerului și al pămîntului…

17974163_1297628810324119_1776623132_n

Slujba de duminică, Ludovic Bassarab (1866-1933)

Parcă gura mea vorbea fără mine, parcă mă ridicam deasupra tuturor pînă hăt sus în cupolă unde era prins candelabrul și de acolo le vedeam creștetele, parcă eram ușoară ca un fulg. Puteam să jur că nu știam cînd treceau clipele alea. Pur și simplu vedeam cum se ridică toți din genunchi și mă ridicam și eu. O căutam pe buna mea cu privirea și o găseam fudulă și complimentată. Mă apuca de umeri și mă cuprindea la pieptul ei: Brava, Lucă, frumos ai zîs!

Ședeam cuminte și făceam cruce cum mă învățase mama. Cele trei degete adunate mănunchi: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt și celelalte două adunate în palmă. Luam anafură pe inima goală și miroseam a mir de la o poștă. Știam că dacă sunt cuminte un Tată bun din cer are grijă de mine. Ba chiar am observat că, dacă îmi făceam cruce cu limba, nici curcile Dochiței nu mai săreau la mine să mă sperie când treceam pe la poarta ei.

Au trecut de atunci mai bine de 30 de ani. Preotul nu mai este, buna mea scumpă tot așa, mulți din enoriașii de atunci îs oale și ulcele. Bisericuța de lemn s-a închis, lespedea de piatră la care se făceau pomenile a dispărut și drumul pe care veneam s-a asfaltat. Dar, eu, eu am luat cu mine totul. Ferească Dumnezeu să nu fi avut credință, ce suflet pustiit eram.

Cu cât mă rog mai mult, cu atâta mi se pare că sunt cea păcătoasă și neînsemnată ființă. Nimic nu este în zadar, asta știu sigur la 40 de ani.

Casele pot fi părăsite, însă femeile niciodată.

Nimic nu e mai rău pe lumea asta decât trădarea sufletului. Femeile sunt specialiste în domeniul acesta. Mii, sute de mii, milioane de suflete chircite în întunecimea coastelor.

Nu ne învață nimeni la școală cum să nu ne sfâșiem singuri. Știm totul despre teorema lui Pitagora, mușchii gâtului și Bătălia de la Waterloo, dar habar nu avem despre ce-i cu sufletul nostru.

Văd pe stradă femei cu ochii în pământ, albe în cap la 45 de ani, gârbovite de greutăți, îmbrăcate în pantaloni lălîi, cărând genți cu praz și dero, dar în ochi cu sclipire de îngeri. Îmi vine să mă duc la ele și să le îmbrățișez.

Femei care poartă tristețea pe frunte, care simt că au tîrît după ele, 20-25 de ani, mașini cu frâna de mână trasă, în numele familiei, în numele Lui Dumnezeu și în virtutea lui: Până când moartea ne va despărți. Toate astea au săpat adânc în inimă, toate vânătăile și îmbrâncelile provocate de sufletul pereche, toată poleiala și fățărnicia lumii în care ele se zbat să-și crească pruncii pe când mamele lor le spun: Rabdă, draga mamii, acasă la ce să te întorci!? Tată la copii nu mai găsești.

d003ecd919a7abf5e7878caa07a21cdc

Foto: Natalia Drepina

Și anii trec, copiii pleacă și lor, femeilor-sacrificiu, le e din-ce-în-ce mai frig. Sufletul lor e amorțit și creierul realizează cât de proastă a fost inima: pe când obrazul cerea o mângâiere – a primit palme, pe când inima cerea iubire i s-a turnat între atrii venin, pe când ochii căutau lumină li se cosea arcada în șapte copci finuțe. Când toate astea sunt pe deplin conștientizate, sufletul își cere osândă și nu mai vrea sărutul lui Iuda pe tâmple. Asta se numește depresie sau, cum îi spun eu, neputință din zădărnicie. Atunci gata, oboseala a trecut dincolo de trup, în ființă.

Să nu vă fie milă de aceste femei, ci să vă fie drag. Multe dintre ele sunt mamele ori bunicile noastre.

Zicea unul dintre cei mai cunoscuți psihologi la nivel mondial, Mihail Litvak: Nimeni nu abandonează pe nimeni. Pur şi simplu, cineva decide să meargă înainte, iar cel ce rămîne în spate are impresia că a fost abandonat.

Doar casele pot fi părăsite, dragele mele scumpe. Ele sunt lucruri și se năruiesc. Femeile, niciodată. Ele sunt ființe și gândesc. Am învățat asta după ce m-am căsătorit de 3 (trei) ori cu același bărbat. Când pleca, totul se întuneca în mine. Cădeam într-o tăcere cruntă și am plâns până mi s-au terminat lacrimile. Acum înțeleg că el era fidel sufletului său care se tot îndrăgostea.

Sunt într-un timp al decantării. Stau și ascult greierii, am căsuța mea, copiii sunt bine. După ce le stivuiesc pe toate și le înțeleg, îmi vine în cap melodia aia populară: Ce n-aș da ca să ‘ntorc anii/Să fiu iar fetița mamii? 

Au trecut toate, cu bune și cu rele. Am păr alb, nu mai am toți dinții și regret nespus că atunci când îi aveam nu zâmbeam destul, mi-au ieșit monturi la picioare și nu mai pot purta tocuri așa cum tare îmi plăcea.

Eu nu am fost o stâncă, am fost un mic vulcan sfârîitor. A ieșit din mine lava iubirii și s-a transformat în pământ roditor. Puteam să rup de mult turta și să plec în cele patru zări, dar am rămas. Unii spun că doar cei puternici rămân, alții că doar cei blegi și proști rămân. Pe mine mă doare-n cur de ce spun toți, e iarăși primăvară. Îmi iau sufletul de subsuori și-l scot la iarbă verde. Mai trage câte-o bușă când se izbește de vreo mierlă, dar asta-i face bine, se simte viu să își tămăduiască vânătaia.

Greșeala mea că n-am trăit cu clipa, norocul meu că n-am trăit cu anii. Totul s-a petrecut pe anotimpuri: m-am născut în toiul verii când se treiera grâul, Buna mea scumpă a murit pe crivăț iarna, copiii i-am născut primăvara când înflorește liliacul, raiul l-am trăit în copilărie toamna.

Vă rog din inimă, frumoaselor, nu disperați. Indiferent de ce se întâmplă, nu scăpați disperarea în coșul pieptului. Ea este o otravă ce vă va face să vă simțiți terminate, dar noi avem atâtea planuri, nu-i așa?

Antidotul disperării e bucuria. Luați în doze mici fără prescripție medicală.

Femeile trecute de 45 cam știu cum stă treaba cu viața

Ador femeile trecute de 45. Alea durdulii și rumene în obraji ce beau bere nefiltrată direct din sticlă, mame și soții impecabile ce mai trec cu vederea câte un fu(r)tișag săvîrșit de soț la ceas de seară ieșit ”cu băieții” la o bere.

Femeile astea au inima ca pâinea caldă și, după ani de plâns în pumni, au înțeles că cel mai bine este să ți se fâlfâie de proști. Da, exact: îi vezi, îi ai prin preajmă dar nu-i mai bagi în seamă și le spui scurt ”Hai sictir!”

Femeile acestea sunt complicii, nu stăpânii copiilor lor. Complici pentru că atunci când vin zburdalnicii de pe teren, transpirați și obosiți, zicând mamei șoptit: Maaa, azi am luat un 6, dar să știi că mi-l îndrept că am dat deja un test și am știut…Să nu-i spui lu’ tata, vrei!?

Ele cuprind plodul și-l țin cu capul la piept preț de cîteva clipe cât să-și tragă răsuflarea, apoi îl pupă apăsat pe frunte: Hai, hai, vezi că data viitoare nu-ți mai merge!

Tot frumoasele astea, curajoase și hotărîte, nu vor nici în ruptul capului să facă cezariană la cerere.  Ele trec prin durerile facerii cu demnitate.

15825804_583646488497027_6371205598356502477_n

Femeiuștile astea duc o lume pe umerii lor. Stau nopțile și fac prăjituri pentru că a doua zi pleacă la muncă, au grijă de părinți și fac praznice bunilor și străbunilor lor. Numa ce le vezi cu sapa în nămezi că se duc să facă mormântul că acuș-acuș e Paștele și au năpădit buruienile.

Biata de ea, are atîta înțelepciune și umor încât a priceput că e bun și diamantul cu care taie bărbatu-su sticla, iar despre curul generos de Șachiră cuminte nu mai crede că e urât deoarece, uite!, a văzut la Știri mondene cum altele își fac implat să-l aibă și tot le cade câte o bucă neuniform.

Frumoasele astea mănâncă și jumări cu ceapă fără frică. Dacă le miroase gura se spală pe dinți și pleacă mai departe. Ele nu știu ce e aia să fii vegană. Se duc și înșfacă găina din poiată, îi pune capul pe trunchi și harști! cu toporul. Nu au timp de fițe ori de alte marafeturi. Iaca vin flămânzii și nu e supa gata, la ele acasă nu se mânâncă porcării din comerț cu monoglutamat de sodiu.

Frumoasele astea nu știu poezii din alea bengoase cu rimă încrucișată, în schimb, fredonează cât e ziulica de lungă prin bătătură Irina Loghin ”De ce mamă, de ce tată?” ori Maria Lătărețu ”Mai ții minte măi, dragă Mărie”.

Femeile trecute de 45 cam știu cum stă treaba cu viața, pentru bibelouri există vitrine cu geam securizat.