Blidele de Ispas

Cînd era Ispasul cimitirul se umplea de lume. Buna mea dragă, înaltă și dreaptă, se îmbrăca în cele mai frumoase straie, îmi împletea codiță și o lega cu cordicuță roșie, să nu mă deoache vreo vecină cu ochi rău, lua panerele cu blide, punea sîrma pe poartă și haida-hai la cimitir preț de trei km prin colbul satului.

Dacă aveam ghinionul să treacă vreo mașină în timpul ăsta, se așternea pe pantofiorii mei de lac un strat uniform de pudră gri și tare mă necăjeam din cauza asta.

ludovic-bassarab-zi-de-duminica

Zi de duminică, de Ludovic Bassarab (1866-1933)

Acolo la cimitir se dădeau blide de pomană la fiecare mormînt, era puzderie de oameni, care-mai-de-care mai frumoși. Îmi era tare drag să-i ascult vorbind. Preotul, ca o nălucă neagră printre cruci albe, umbla peste tot și aduna colaci cu nemiluita. Ce să facă? Trebuia să-i ia de sufletul morților.

Pe la sfîrșit, nu mai puteam de foame. O auzeam pe Buna mea cum șoșotește cu Lucreța lu’ Ghiura: Mulțămesc Bunulu Dumnezău cî m-o agiutat sî vin la mama, la tata șî la tăț morțî niia. Di amu, ma duc acasî, scot oala din cuptiori șî-i dau copchilii sî mînînci sarmali. Vii șî tu, fa hăi? O ișît așa di buniii, le-am făcut cu orez, nu cu crupi di popșoi, data asta.

Azi iar e Ispasul. Buna mea scumpă nu mai este. Așteaptă cuminte să venim la ea cu blide pe drumul asfaltat de acuma.

Anunțuri