Ne punem timpul amanet la bancă.

Cum ar fi, oare cum ar fi, ca de mîine soarele să răsară doar pentru cei buni? Cum au făcut oamenii cu oamenii, așa să facă și Dumnezeu cu oamenii, oare cum ar fi?
Ne-am împărțit pe religii și ne hulim ca proștii. Egoiști tembeli tragem de Dumnezeu ca de o păpușă din cîrpe: Ba al meu e mai bun! 
L-am poleit în aur prin muzee, în loc să-l poleim în bunătate prin inima noastră. L-am ferecat prin dulapuri întunecoase, în loc să-L mărturisim la tot pasul. Asta nu e iubire.

poză 4

Imagine: Un răsărit, cîndva.

Diavolul sălășluiește prin oameni. Descreierați cu spume la gură aruncă în aer oameni zbierînd „Allahu Akbar!” Un alt debil mintal a vrut să extermine o rasă ca să facă alta cu ochii albaștri. Comuniștii au vrut să scoată din lume credința neștiind că mai mult îi vor da aripi. Cînd vom vedea nume de martiri în calendar?

Soarele răsare pentru toată ființa. În timpul ăsta spurcăm cerul și pămîntul. Ne credem nemuritori, vrem averi fără să prețuim timpul. Ni-l punem amanet la bancă pentru o casă, pentru o mașină ori alte nimicuri ce se vor nărui în urma noastră. Apoi, ani de zile, zeci de ani, plătim nefericiți rate lunare.
Ne piere bucuria de a trăi, ne piere lumina din ochi. Umblăm triști pe stradă cu privirea în asfalt gîndindu-ne ce odihnitoare ar fi moartea.
Ne îmbolnăvim apoi și cerșim pe la duhovnici zile. Mai avem și nesimțirea să ne uităm spre cer cu reproș: De ce, Doamne, de ce eu?

Ca un ecou trimis din hăurile Universului ar trebui să vină un răspuns: De ce nu? De ce nu? De ce nu? Eu nu v-am dat așa, voi ați devenit. Voi ați ales.

Reclame

Copilăria nu cunoaște frica.

Îmi amintesc de cînd eram copil. Venea primăvara, parcă îi apuca strechia pe toți.
Păsări și oameni, meri și cireși, se puneau pe înflorit.

Bunica primenea cu farbă și chindrus toată casa și șura, moș Costache era zi-lumină în prisacă, femei durdulii cu batice legate de-a moda puneau cloște la clocit, cai cu ciucuri roșii la urechi și aburi pe spinare, potcoviți gospodărește cu vidia de cu iarnă, trăgeau greu care pline cu saci la moară. 

53570991_2399722060039034_3532425114207387648_n

Imagine: Nino Chakvetadze

Iepe suple însoțite de mînzi țanțoși ridicau vălătuci de colb pe uliță și eu de pe luncă mă uitam vrăjită. Parcă eram Alice în Țara minunilor.

Șira neagră a pămîntului era întoarsă pe dos – ca stomacul de miel cruduț ce n-a apucat să pască pentru a fi făcut cheag – și umplută cu semințe fel-de-fel, animale fătau noaptea în grajduri căptușite cu paie, cuibarele pitite sub iesle gemeau de ouă albe.

Pîraie învolburate vîjîiau în matcă prin pădurea încă neverde, dar mustind de viață.

Atunci nu știam ce înseamnă înviere pentru că nu știam ce înseamnă moarte. Atunci eram copil și nu cunoșteam frica.

Tare mi-e dor de nefrica aceea.

Bunica nu făcea brăduț.

Țin minte ca și cum ar fi fost ieri. Cred că aveam 9 ani cînd mi-am petrecut Crăciunul și Anul nou cu ea. Singura dată, fiindcă mama mă lăsa doar vara „la țară”. Iarna răceam și le dădeam bătăi de cap.

Bunica nu făcea brăduț. Cred că nu avea podoabe pentru el și cred că nici n-ar fi lăsat-o inima să-l taie dacă ar fi avut de unde. Nu venea nici Moș Gerilă la bunica în schimb era o căldură și o bucurie în căsuța mică de chirpici încît nu-mi trebuiau cadouri. Știam de nașterea unui pruncuț în ieslea săracă, știam de magi și Steaua de la răsărit. 

48374079_1952360514850942_8078600662188818432_n

Imagine: Nino Chakvetadze


A fost o iarnă ca-n povești atunci. Omăt mare, troiene cît gardul. M-a învățat un colind vechi de pe timpul cînd era ea copilă, m-a îmbrăcat bine, mi-a dat colțuni de lînă și m-a dus pe la casele cunoscuților. Țin minte pînă mor că țaț’ Lucreța mi-a dat mult, m-a omenit frumos iar la urmă mi-a zis să vin și la anu’. Ăhăhăhăhă, unde nu mai pup eu să mă lase mama, am șoptit în gînd.

Priveam de pe deal căsuța noastră de sub pădure. Lăsase buna mea lampa aprinsă și o lumină aurie pulsa ca un suflet închis între pereți.

Zurgălăi, tălăngi și dobe se auzeau pe uliți și mascații fioroși mă băgau în boale cu măști împodobite cu dinți de fasolă albă. Trageau din buhai și ăla scotea un muget de ți se făcea părul măciucă. La dobe era Mitran. „Uiti, s-o ‘mbatat șî cîntî în batai di gioc amu!”, mi-a zis olecuță supărată. Ținea foarte mult la tradiție și la lucru bine făcut.

Mă strîngea de mînă, scumpa mea mamuță. Îmi simțea spaima. „Nu te teme, puică! Îi cunosc eu pi tăț’ aiștia” și începea să spună nume de cunoscuți de parcă-i vedea pe lumină și cu fețele limpezi.

Am făcut bănuți buni atunci. Mi-i legase ea juvăț într-o batistă albă pe care am pitit-o sub grindă lîngă un mănunchi de busuioc.

Am primit și noi colindători. Pregătise panerul cu nuci și mere, iar colăceii erau aranjați rotofei pe masă unul peste altul.

Pe la ora unșpe nu se mai auzea nimic afară. Puneam foraibărul pe ușă, aduceam căldarea cu apă din tindă ca să nu înghețe. O dulce oboseală mă învăluia pe cuptorul cald ca un pîntece de mamă. Eram fericită că sunt unde-mi place cel mai mult pe lume.

Mîncam amîndouă zamă fierbinte de găină pusă în strachină albă si făceam planuri pentru a doua zi. Maica Domnului ne privea blînd din icoana prinsă bine înspre răsărit și împodobită cu ștergar cusut de mama cînd era fată.

Ce n-aș da să te mai îmbrățișez odată, mamuță?

Hornoaica din ogradă

Cînd am văzut poza asta pe net, mi s-au umplit ochii de lacrimi și inima mi s-a umplut de un dor dulce-amărui. Nu am reușit să-i aflu autorul că tare i-aș fi rugat de sănătate.

Aveam vreo 11 ani și așteptam cu nerăbdare să vină vacanța de vară. Luam note bune, pînă ‘ntra IV-a numai de 10 și o puneam pe mama să promită că mă lasă la mamuța toată vacanța. Mă punea la autobuz cu care mergeam vreo 35 de km, apoi la pas încă vreo 3 prin colbul satului. Buna mea scumpă știa că vin. Primise vorbă de la mama printr-un om ce venise în Dorohoi cu lînă la darac.

Eu aduceam cele mai de preț daruri: drojdie, gaz lampant și baterii pentru aparatul radio. De pe deal vedeam un fir negru de fum ieșind de pe hogeagul casei din chirpici pitită sub coasta pădurii. Știam că mă așteaptă cu ceva bun, scrob și mămăligă caldă sau poate lapte cu bulughețe.

Mă întîmpina ca pe un odor scump, mă pupa pe față făcînd semnul Sfintei Cruci. Prima oară pe frunte, apoi pe barbă și pe obraji. Culișerul stătea drept înfipt în mămăligă, semn că era fiartă pînă se desprinde de pe marginile ceaunului. Fix cum trebuia ca să fie bună.

52684569_543980412765743_4320242499932127232_n

Din cauză că se făcea prea cald în casă, s-a hotărît mamuța mea în vara aia să facă o hornoiacă în fața casei. Așadar am purces spre lutărie, departe, cu o tăbuicuță subsuoară. Aveam inima cît un purice cînd o vedeam băgată cu totul sub malul ăla de unde rîcîia cu cornul sapei lut galben din care am făcut acasă o compoziție cu balegă de cal – adusă tot cu mare trudă tocmai hăt de la cantonul din pădure – și apă.

Ne vedea Talpeanca de după gard – cu neg negru pe nas, bolduri multe prinse la buzunarul pestelcii, văduvă fără copii – și striga la noi:

Ce noroc ai , tu, Taliță, de copchila asta, văd că nu se dă în lături de la ninica, ghini o ‘nvațat-o mă-sa, halal iia!

Nu știu cum a făcut, cum a dres, că a ieșit în cîteva zile o hornoaică de toată frumusețea. Cu prichici de pus vasele, plită și portiță, ce mai?, așa cum scrie la carte. A încropit lîngă ea o măsuță, o bancă și dă Doamne bine!

Cîte seri cu lună plină, aur-curat, am petrecut pe împrejurul ei spărgînd cu o piatră alune de pădure din care scoteam miez alb, dulce-lăptos, cîtă bucurie simțeam cînd mă striga să vin de pe toloacă unde mă jucam cu copiii fotbal aruncînd de la unu la altul o minge din oghele colorate, capete rămase de la țesutul țoalelor ce îmbrăcau frumos tinda și podeaua din ”cas’ ce’ mari”. Mă striga să vin că mi-a fi ”de-agiuns atîta zbenguială”, iar eu îi răspundeam cu ecou ce răsuna pînă în huci: Vin amuș, mamuță, ti rooog, încă nu s-o ‘ntunicat afară!

Cîte amintiri că nu ne mai dădeam intrate în casă și scumpa mea bună mă spăla pe cap și mă îmbăia într-o vană mare luînd apă caldă cu ibricul de pe plită. Țin minte că mă clătea pe cap cu infuzie din frunze de nuc, ”Să mai schimbăm oleacă coloarea, puică. Ești pre bălaie, parcă…”

Cu vai-nevoie intram în casă și aprindea lampa. Mă cuibăream în patul cu rogojină, aranjat frumos cu prostire albă și brodată, perne dolofane din pene scărmănate bine. Dormeam ca în sînul lui Avraam, mînată spre lumea viselor în auzul poveștilor ei despre război, ruși, foamete, Știma Pădurii, Zarif – calul ei nărăvaș din copilărie, comoara de sub stratul cu ceapă și, Doamne, cîte și mai cîte feluri de minunății.

Ș’ apoi cînd veneau mistreții în creierii nopții la popușoaie, ea ieșea val-vîrtej din casă cu o tigaie anume pregătită în care bătea de ți se urca părul în vîrful capului. O întrebam de zece ori dacă a pus foraibărul pe ușă, de frica colțaților.

Duminica era literă de lege că mergem la biserică, iar preț de 3 km îndărît în sat. Acolo ziceam Crezul și ea nu mai putea de fudulie că, na, nepoata de la oraș ține minte așa lungă rugăciune. Mă deocheau babele cu ochi rău și apoi ce calvar pînă ajungeam acasă unde mă descînta urgent cu apă ne’ncepută în care stingea cărbuni. Îmi trecea ca prin minune și după un somn bun la nămiezi, puteam să mai sar pe toloacă încă o jumate de zi.

Cînd ieșeam dimineața pe portiță, ca să nu-mi ud papucii negri de lac, îmi zicea blînd: Șăz’ în urmă, Lucă, eu mărg dinainte ca să scutur roua…

Buna și nemuritoarea mea, toate gîndurile mele de ți-ar fi lumină acolo unde ești, ai avea cel mai frumos candelabru dintre toate bunicile pămîntului. Sper că Dumnezeu te-a iubit, așa cum m-ai iubit mata’ pe mine. Cu-n colăcuț și-o lumînare, m-ai duce iar de Sâmbăta morților să-i dau popii un pomelnic din care să citească întru neuitare numele matale: Natalia.

 

 

 

Răsai! Ești în vara vieții tale, nu-i așa?

Tu, femeie! Dăruitoare ca toamna, frumoasă ca primăvara, bună ca vara și înțeleaptă ca o iarnă de cleștar, tu îți dai seama cîte daruri a pus Dumnezeu în ceea ce ești?

Să nu-ți dorești să fii puternică, femeie. Rămîi gingașă ca floarea de lămîiță, nu te aspri. Rostul tău e să alini, nu să urnești. Cînd erau copiii mici, mai ții minte? De unde să știi tu la 28 de ani ce înseamnă spasmul hohotului de plîns albastru? Nu știai, dar ai aflat.

Ultima te-ai culcat ani de-a rîndul și prima te-ai trezit. Vorbele tale au crescut cununi, grija ta a fost temelia lor. Și vine vremea cînd ei pleacă să devină oameni, iar tu rămîi cu dorul. Tresare inima în tine cînd se aprinde beculețul verde de pe messenger în miez de noapte.

”Mamă, nu dormi?”  –”Încă nu. Așteptam să-mi scrii că ai ajuns cu bine.”

10915279_926024937419665_7225664290398081879_n

Foto: Natalia Drepina

În spatele ușilor închise nu știi ce să faci cu atîta timp rămas liber doar ție, abia acum începi să te cunoști. Te trezești întrebîndu-te dimineața la oglindă: Doamne, cînd au trecut atîția ani?

Începi să te împrietenești cu apelativul ” bunică!” Pfff, realizezi că, pînă să ți se întîmple, bunică era sinonim cu bătrînă, da’ de unde? Nici vorbă să te simți așa. Încă pe atîta trebuie să mai trăiești ca să te declari bătrînă.

Îți porți ridurile cu demnitate, simți trecerea anilor prin oase, cicatricile din suflet s-au tămăduit cu dragul și iertarea. Te împaci cu ce a fost și accepți cu inima deschisă ce va fi. Ai ajuns la înțelepciunea să nu mai rîcîi după vină și pricină. ”Dacă…” și ”trebuie să” nu mai fac parte din vocabularul tău.

Încerci să tragi și tu de ”Niciodată nu e prea tîrziu”, însă ești destul de cuminte să pricepi că uneori e prea tîrziu ca să mai fie timpul.

Nu este în echilibru balanța și măsura a ceea ce meritai cu ceea ce ai primit, știu. Însă suferința este o scară pe care ai urcat, nu-ți pară rău. Ai iubit cum zicea Apostolul Pavel în Epistola întâia către Corinteni: 

Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.

Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.

Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.

Dragostea nu cade niciodată.

Frumoaso și buno, iubirea ta a crescut ca pîine-n țest, nimic nu a fost în zadar. Te-ai făcut luntre și punte pentru cei dragi, acum e vremea să cunoști timpul și să te bucuri. Diminețile le primești ca pe binecuvîntări, iar apusul te face nostalgică.

Răsai, ești în vara vieții tale, nu-i așa?

Ce repede se face tîrziu în viață.

Poate că mai am timp, dar nu mai am răbdare cu cei care nu merită nimic din ceea ce sunt eu. Anii au trecut, am învățat lecții predate de oameni, nu de viață. Am ales să nu chiulesc de la ore și am primit toate testele posibile. De la unele am ieșit plîngînd neștiind încotro să o apuc, însă nu am disperat. Lasă, îmi ziceam, așa sunt oamenii…

Acum știu să nu cer mult de unde este puțin, ba chiar am învățat să nu mai cer deloc. Cică mai bine este să fii surprins decît să fii dezamăgit. Înțelept ar fi să nu ai așteptări. Să vezi cum, de la o vreme, nu mai tresari cînd sună telefonul. Ăsta e primul semn că ți se rupe-n paișpe.

Te vor întreba apoi fățarnic-grijuliu, ”Hei, dar ce-i cu tine!? Parcă nu mai ești tu, te doare ceva?”, iar tu le vei răspunde țintindu-le fruntea cu o privire albastră, ” Oo, nu, abia acum nu mă mai doare nimic.”

Ca un călător flămînd și obosit de drum te așterni pe cale și începi să cauți răspunsuri în ceea ce ai devenit. Nu te judeca prea aspru, dă-ți o șansă așa cum ai dat de zeci de ori altora. Ești și tu un suflet de om. Cine ți-a zis că trebuie să fii puternică și fericită, ți-a fost dușman. Nu trebuie nimic niciodată, dacă tu nu vrei. Puternice să fie tractoarele în brazdă, nu eu în viață. Eu sunt o inimă-putere și atît.

8765b8f1ba8b666edf7e64be3ebc58e31

Foto: Natalia Drepina

Copiii au crescut, din mers pricepi cum să-i lași să devină oameni. Deși te sui pe vîrfuri nu mai ajungi să-i cuprinzi de după umeri, ci îi cuprinzi de brîu și îți pui capul în dreptul inimii să îi auzi bătaia. Cînd erau micuți, erai și tu ca argintul viu. Zile și nopți de griji care nu se vor sfîrși atîta vreme cît te vei numi  ”mamă”.

Mă uit la noi cum ne transformăm. Cine nu ar vrea glezne subțiri pînă la adînci bătrîneți? Cine nu și-ar dori să nu simtă niciodată ce-i poliartrita?

Fii cuminte și pricepe: dacă ai gușă, nu-ți vor crește aripi. Că nu ești pasăre, ești om. Tu poți crește în iubire, asta se va vedea pe chipul tău.

Ce repede se face tîrziu în viață. Și nu poți să zici că n-ai știut. Ce n-ai știut? Doar nu ți-a furat nimeni timpul cu oboroaca. Am verificat eu, tot 21 de zile au trecut pînă să iasă puii din găoacă.

Irosim timp cu nemiluita, ca niște copii prostuți stăm cu înghețata în mînă sub soarele arzător. Ca să nu se termine, nu mîncăm din ea, însă imediat vedem că ne-a rămas doar cornetul. Ce-a fost mai bun s-a scurs printre degete.

Acum e luni, acum e vineri. Știm doar să alergăm, încetucu nu mai merg decît bătrînii doar pentru că ei cunosc valoarea timpului. Cînd a murit bunica, mama plîngea sfîșietor și zicea încet lîngă sicriu: S-a dus mila mea, doar mama îmi zicea ”Mai odihnește-te, puică, mai trage-ți sufletul!”

Tic-tac, tic-tac, din clepsidră curge și cînd dormi, ființă. Nu te întrista, bucură-te că ți s-a dat și mulțumește.

Fii bun, nu știi niciodată cînd se stinge lumina. Fără lamentări inutile și mofturi, trăiește cuminte pînă în cea din urmă dimineață.

 

Patruzăci șî unu di boghi, ghini știț’, ghini ghiciț’, nii ghini sî-ni spuneț’…

Era înaltă și mergea dreaptă. Nici după 95 de ani nu-și gîrbovise coloana sub apăsarea anilor. Lumea îi spunea Talița lu’ Munteanu ori mai pe scurt Munteanca. Era scînteia mea de bucurie și în vacanțe eram nedespărțite. Mă lua peste tot pe unde avea ea treabă: la biserică, la înmormîntări, la lutărie, la Talpeanca, în pădure să îngropăm damigene cu samahoancă pentru că nu risca să le găsească securiștii cînd veneau și căutau în podul casei ”țava” de făcut rachiu.

Mă ocrotea și mă descînta atunci cînd mă lua cu friguri. Era sigură că mă deochiase ”una cu ochi rău”. Stingea cărbuni încinși în apă neîncepută, iar eu scăpam de cele mai rele slăbiciuni. Atunci credeam că-i vrăjitoare bună, cît mesteca acolo la cărbuni auzeam întruna ceva despre Maica Domnului, știam că nu lucrează cu duhuri rele.

37a40b3b265ec7ed6b478f40edc69aca

 

Old Age, by Albert Anker, Swiss, (1831-1910)

Toamna în ograda ei era Împărăția rodului. Fiecare cotlonaș era ticsit cu bunătăți. Cununi grele de ceapă aurie atîrnau aninate de cuie bătute bine în grinzile șurii, panere cu hribi rotofei, buchețele de cimbru și busuioc înmiresmau raiul, grîul era rînduit frumos în saci maronii de iută pe băncuța din tindă la răcoare, pătlăgele rozalii rîdeau în soare, curechiul se tot înfofolea cu cîte o frunză pală peste pală, chipărușii stăteau pitiți sub frunze gălbui.

Știam mai demult timp că aproximativ sub stratul de pintrijăl era îngropată o comoară. Văzuse străbunicul – pe gemulețul de la tindă în seara de Crăciun, cînd a ieșit să pufăiască tutun – arzînd locul acela cu flacără albastră. A doua zi, cînd s-a dus să sape, l-a izbit cît-colo o forță nevăzută cu tot cu hîrleț. De atunci a rămas vorba că e blestemată și nu a mai îndrăznit nimeni să zică ceva de ea.

În august, pe timpul ăsta, mă lua cu ea în popușoi: Hai, Lucă, să videm dacă or și di șert! Desfăca unul și împungea cu unghia un bob. Dacă țîșnea de acolo un fel de lapte, gata, era numai bun de copt pe jar ori de fiert pe plita de afară.

Parcela de porumb era mereu garnisită cu un rînd de haldani pe partea dinspre toloacă și alt rînd, pe partea dinspre Mandea, cu mături. Haldanii erau buni contra gîrgîlițelor care năpădeau în podul casei unde suiam noi cu mare greu știuleții.

Nu știu cum făcea, dar pînă cădea prima brumă era totul pus la punct. Eu plecam cam pe 10 septembrie cînd treaba era în toi.

De 11 ani jumate nu mai este pe pămînt, dar eu o văd aievea: cu bertă cafenie și pestelcă înflorată la buzunarul căreia mereu atîrna un bold mare, cu ochii luminoși și un zîmbet mic pe față mă cuprindea și mă pupa pe frunte: Ci, puică, țî-i dor di mă-ta? Stăi că amu ia videm dacî vini: Patruzăci șî unu di boghi, ghini știț’, ghini ghiciț’, nii ghini sî-ni spuneț’. Dacî a și sî vii Maria s’tămîna asta, sî chici bucurii în casî și la inimî, dacî nu, sî chici îndoialî, îndișărt șî drum închis…

Și tot dădea în bobi pînă ieșeau cum trebuia.