Răsai! Ești în vara vieții tale, nu-i așa?

Tu, femeie! Dăruitoare ca toamna, frumoasă ca primăvara, bună ca vara și înțeleaptă ca o iarnă de cleștar, tu îți dai seama cîte daruri a pus Dumnezeu în ceea ce ești?

Să nu-ți dorești să fii puternică, femeie. Rămîi gingașă ca floarea de lămîiță, nu te aspri. Rostul tău e să alini, nu să urnești. Cînd erau copiii mici, mai ții minte? De unde să știi tu la 28 de ani ce înseamnă spasmul hohotului de plîns albastru? Nu știai, dar ai aflat.

Ultima te-ai culcat ani de-a rîndul și prima te-ai trezit. Vorbele tale au crescut cununi, grija ta a fost temelia lor. Și vine vremea cînd ei pleacă să devină oameni, iar tu rămîi cu dorul. Tresare inima în tine cînd se aprinde beculețul verde de pe messenger în miez de noapte.

”Mamă, nu dormi?”  –”Încă nu. Așteptam să-mi scrii că ai ajuns cu bine.”

10915279_926024937419665_7225664290398081879_n

Foto: Natalia Drepina

În spatele ușilor închise nu știi ce să faci cu atîta timp rămas liber doar ție, abia acum începi să te cunoști. Te trezești întrebîndu-te dimineața la oglindă: Doamne, cînd au trecut atîția ani?

Începi să te împrietenești cu apelativul ” bunică!” Pfff, realizezi că, pînă să ți se întîmple, bunică era sinonim cu bătrînă, da’ de unde? Nici vorbă să te simți așa. Încă pe atîta trebuie să mai trăiești ca să te declari bătrînă.

Îți porți ridurile cu demnitate, simți trecerea anilor prin oase, cicatricile din suflet s-au tămăduit cu dragul și cu iertarea. Te împaci cu ce a fost și accepți cu inima deschisă ce va fi. Ai ajuns la înțelepciunea să nu mai rîcîi după vină și pricină. ”Dacă…” și ”trebuie să” nu mai fac parte din vocabularul tău.

Încerci să tragi și tu de ”Niciodată nu e prea tîrziu”, însă ești destul de cuminte să pricepi că uneori e prea tîrziu ca să mai fie timpul.

Nu este în echilibru balanța și măsura a ceea ce meritai cu ceea ce ai primit, știu. Însă suferința este o scară pe care ai urcat, nu-ți pară rău. Ai iubit cum zicea Apostolul Pavel în Epistola întâia către Corinteni: 

Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.

Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.

Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.

Dragostea nu cade niciodată.

Frumoaso și buno, iubirea ta a crescut ca pîine-n țest, nimic nu a fost în zadar. Te-ai făcut luntre și punte pentru cei dragi, acum e vremea să cunoști timpul și să te bucuri. Diminețile le primești ca pe binecuvîntări, iar apusul te face nostalgică.

Răsai, ești în vara vieții tale, nu-i așa?

Reclame

Ce repede se face tîrziu în viață.

Poate că mai am timp, dar nu mai am răbdare cu cei care nu merită nimic din ceea ce sunt eu. Anii au trecut, am învățat lecții predate de oameni, nu de viață. Am ales să nu chiulesc de la ore și am primit toate testele posibile. De la unele am ieșit plîngînd neștiind încotro să o apuc, însă nu am disperat. Lasă, îmi ziceam, așa sunt oamenii…

Acum știu să nu cer mult de unde este puțin, ba chiar am învățat să nu mai cer deloc. Cică mai bine este să fii surprins decît să fii dezamăgit. Înțelept ar fi să nu ai așteptări. Să vezi cum, de la o vreme, nu mai tresari cînd sună telefonul. Ăsta e primul semn că ți se rupe-n paișpe.

Te vor întreba apoi fățarnic-grijuliu, ”Hei, dar ce-i cu tine!? Parcă nu mai ești tu, te doare ceva?”, iar tu le vei răspunde țintindu-le fruntea cu o privire albastră, ” Oo, nu, abia acum nu mă mai doare nimic.”

Ca un călător flămînd și obosit de drum te așterni pe cale și începi să cauți răspunsuri în ceea ce ai devenit. Nu te judeca prea aspru, dă-ți o șansă așa cum ai dat de zeci de ori altora. Ești și tu un suflet de om. Cine ți-a zis că trebuie să fii puternică și fericită, ți-a fost dușman. Nu trebuie nimic niciodată, dacă tu nu vrei. Puternice să fie tractoarele în brazdă, nu eu în viață. Eu sunt o inimă-putere și atît.

8765b8f1ba8b666edf7e64be3ebc58e31

Foto: Natalia Drepina

Copiii au crescut, din mers pricepi cum să-i lași să devină oameni. Deși te sui pe vîrfuri nu mai ajungi să-i cuprinzi de după umeri, ci îi cuprinzi de brîu și îți pui capul în dreptul inimii să îi auzi bătaia. Cînd erau micuți, erai și tu ca argintul viu. Zile și nopți de griji care nu se vor sfîrși atîta vreme cît te vei numi  ”mamă”.

Mă uit la noi cum ne transformăm. Cine nu ar vrea glezne subțiri pînă la adînci bătrîneți? Cine nu și-ar dori să nu simtă niciodată ce-i poliartrita?

Fii cuminte și pricepe: dacă ai gușă, nu-ți vor crește aripi. Că nu ești pasăre, ești om. Tu poți crește în iubire, asta se va vedea pe chipul tău.

Ce repede se face tîrziu în viață. Și nu poți să zici că n-ai știut. Ce n-ai știut? Doar nu ți-a furat nimeni timpul cu oboroaca. Am verificat eu, tot 21 de zile au trecut pînă să iasă puii din găoacă.

Irosim timp cu nemiluita, ca niște copii prostuți stăm cu înghețata în mînă sub soarele arzător. Ca să nu se termine, nu mîncăm din ea, însă imediat vedem că ne-a rămas doar cornetul. Ce-a fost mai bun s-a scurs printre degete.

Acum e luni, acum e vineri. Știm doar să alergăm, încetucu nu mai merg decît bătrînii doar pentru că ei cunosc valoarea timpului. Cînd a murit bunica, mama plîngea sfîșietor și zicea încet lîngă sicriu: S-a dus mila mea, doar mama îmi zicea ”Mai odihnește-te, puică, mai trage-ți sufletul!”

Tic-tac, tic-tac, din clepsidră curge și cînd dormi, ființă. Nu te întrista, bucură-te că ți s-a dat și mulțumește.

Fii bun, nu știi niciodată cînd se stinge lumina. Fără lamentări inutile și mofturi, trăiește cuminte pînă în cea din urmă dimineață.

 

Patruzăci șî unu di boghi, ghini știț’, ghini ghiciț’, nii ghini sî-ni spuneț’…

Era înaltă și mergea dreaptă. Nici după 95 de ani nu-și gîrbovise coloana sub apăsarea anilor. Lumea îi spunea Talița lu’ Munteanu ori mai pe scurt Munteanca. Era scînteia mea de bucurie și în vacanțe eram nedespărțite. Mă lua peste tot pe unde avea ea treabă: la biserică, la înmormîntări, la lutărie, la Talpeanca, în pădure să îngropăm damigene cu samahoancă pentru că nu risca să le găsească securiștii cînd veneau și căutau în podul casei ”țava” de făcut rachiu.

Mă ocrotea și mă descînta atunci cînd mă lua cu friguri. Era sigură că mă deochiase ”una cu ochi rău”. Stingea cărbuni încinși în apă neîncepută, iar eu scăpam de cele mai rele slăbiciuni. Atunci credeam că-i vrăjitoare bună, cît mesteca acolo la cărbuni auzeam întruna ceva despre Maica Domnului, știam că nu lucrează cu duhuri rele.

37a40b3b265ec7ed6b478f40edc69aca

 

Old Age, by Albert Anker, Swiss, (1831-1910)

Toamna în ograda ei era Împărăția rodului. Fiecare cotlonaș era ticsit cu bunătăți. Cununi grele de ceapă aurie atîrnau aninate de cuie bătute bine în grinzile șurii, panere cu hribi rotofei, buchețele de cimbru și busuioc înmiresmau raiul, grîul era rînduit frumos în saci maronii de iută pe băncuța din tindă la răcoare, pătlăgele rozalii rîdeau în soare, curechiul se tot înfofolea cu cîte o frunză pală peste pală, chipărușii stăteau pitiți sub frunze gălbui.

Știam mai demult timp că aproximativ sub stratul de pintrijăl era îngropată o comoară. Văzuse străbunicul – pe gemulețul de la tindă în seara de Crăciun, cînd a ieșit să pufăiască tutun – arzînd locul acela cu flacără albastră. A doua zi, cînd s-a dus să sape, l-a izbit cît-colo o forță nevăzută cu tot cu hîrleț. De atunci a rămas vorba că e blestemată și nu a mai îndrăznit nimeni să zică ceva de ea.

În august, pe timpul ăsta, mă lua cu ea în popușoi: Hai, Lucă, să videm dacă or și di șert! Desfăca unul și împungea cu unghia un bob. Dacă țîșnea de acolo un fel de lapte, gata, era numai bun de copt pe jar ori de fiert pe plita de afară.

Parcela de porumb era mereu garnisită cu un rînd de haldani pe partea dinspre toloacă și alt rînd, pe partea dinspre Mandea, cu mături. Haldanii erau buni contra gîrgîlițelor care năpădeau în podul casei unde suiam noi cu mare greu știuleții.

Nu știu cum făcea, dar pînă cădea prima brumă era totul pus la punct. Eu plecam cam pe 10 septembrie cînd treaba era în toi.

De 11 ani jumate nu mai este pe pămînt, dar eu o văd aievea: cu bertă cafenie și pestelcă înflorată la buzunarul căreia mereu atîrna un bold mare, cu ochii luminoși și un zîmbet mic pe față mă cuprindea și mă pupa pe frunte: Ci, puică, țî-i dor di mă-ta? Stăi că amu ia videm dacî vini: Patruzăci șî unu di boghi, ghini știț’, ghini ghiciț’, nii ghini sî-ni spuneț’. Dacî a și sî vii Maria s’tămîna asta, sî chici bucurii în casî și la inimî, dacî nu, sî chici îndoialî, îndișărt șî drum închis…

Și tot dădea în bobi pînă ieșeau cum trebuia.

 

 

 

Arhitecți ai propriei bărci.

Atîtea discuții pe tema asta. Cel ce ”s-a ajuns” zice că de deștept ce a fost a ajuns acolo on top. Ceilalți, deși mai deștepți și cu inima mai bună, se uită cu nedumerire: Unde Dumnezeu am greșit?

Ascultam odată ce vorbeau niște oameni mari. În toiul discuției, cel mai tînăr dintre ei, arogant și autosuficient, a zis: Suntem arhitecții propriei vieți!

Bietule, bietule om! Ce te faci dacă mai pe seară, la prima pală a unei întîmplări, ți se dărîmă șandramaua?

Da, sunt alegeri pe care le facem și, în funcție de ele, urmăm o cale. Alegem o meserie, o persoană lîngă care să trăim, alegem prieteni și mobilă în casă, mașina pe care o vom conduce. Bine sau rău, fiecare vom simți pe propria piele cum am ales. Vom învăța pe parcurs, vom ajusta și vom încerca să dregem busuiocul, toată viața vom face calcule.

Anul trecut se îngîna de toamnă, întorceam la fîn, aveam o greblă ușoară cu dinți lungi de lemn. Soarele se scufunda în apus ca un prinț în văluri de aur, plecau cocorii în cîrduri, eu eram fericită, cînd mi-a sunat în buzunar telefonul. Telefonul meu sună ca un greier, nici nu știam exact dacă să răspund.

„Doamna Luminița, Viorica sunt, peste fiul dumneavoastră a dat o mașină.”

Pentru o secundă am vrut să nu mai exist, totul dispăruse și totul era negru peste tot.

A fost bine, pînă la urmă. Însă eu sunt arhitectul propriei bărci. Viața mea e valul care-mi poartă barca. Dacă am o barcă nu-s stăpîna mărilor ci sunt supusă lor.

 

children-2487845_960_720

Pe la sfîrșitul vieții, cu oasele strîmbe și ochi încercănați, vom da sfaturi cu regret. Regret că timpul din clepsidră se tot scurge și nu mai este mult. Ne vom uita cu duioșie la nepoți. În ei rămîne ADN-ul nostru. La urma urmei, asta este, vom muri. Nu au scăpat de moarte nici faraoni, nici regi, nici împărați.

Singura mea grijă, de o vreme încoace, să văd ce las în urma mea.  Ce semeni aia culegi. Că nu s-a pomenit vreodată să pui în șira neagră a pămîntului bob de grîu și să-ți iasă altceva. Bob de grîu ai pus, spic de grîu vei culege. Însutit și înmiit, dar din dar, rodul pămîntului, hrana ta pe mîine. Așa și cu sufletul. Sădește bunătate, sădește frumos, sădește un zîmbet și o bucurie. Toate se vor întoarce spre tine cu folos.

Adevărul este că suntem la mîna destinului. În fundul grădinii, ascuțind coasa parcă de cînd lumea, Moș Ghiura află că badea Vasile a murit. Zice uitîndu-se spre turla clopotniței de unde jelesc clopotele: Ehehei, ieri era pe prispa căsii, azi s-o dus în pi_da mă-sii…

E drept că suntem arhitecți. Ai propriei bărci. Mai întinzi vela, mai tragi de parîmă, mai învîrtești la cîrmă. Acuma ești pe val, acuma ești sub el. Ține-te bine și nu te culca pe-o ureche. Ce ai construit o viață se poate năriu la prima pală a unei întîmplări.

Îmi dă fiori pe șira spinării poezia lui Eminescu Stelele-n cer. Ultima scrisă de el, găsită în buzunarul halatului la autopsie.

Draga mamii, uiti c-ai agiuns! Nu te-o spăriet iară curcile lu’ Dochița? Erau slobide?

Nu știu ce mi-a făcut în copilărie, ce ierburi și descîntece mi-a dat că nu pot să o uit. Ba de ce trece timpul, de ce mai tare mi-e dor de ea. Ce farmece cu iubire a sădit în inima mea de copil de o caut în fiecare bătrînă ce-mi iese dinaintea ochilor. Îi caut cu înfrigurare chipul prin poze rătăcite, prin filmări vechi de pe la nunți, doar-doar îi mai surprind o dată privirea.

Îi spuneam așa cum le spuneau toți copiii de pe aici bunicilor lor: mamuță. Eram amîndouă născute în luna lu’ Cuptor, lună în care scăpam de Alcatraz-ul în care locuiam, un bloc cu 10 etaje și cu casa scării ca o peșteră rece și neagră. Veneam la ea în vacanță să-mi cresc rădăcini curate în căsuța din chirpici cu tindă și foraibăr pe ușă. O găseam ostenită de prașilă, de cărat lemne cu spinarea din pădure, de făcut rachiu la cazan.

Mă aștepta în portiță, o vedeam hăt de pe deal. Știa ora la care ajunge ”otobuzu” și știa cam cît timp îmi ia să fac cei trei km prin colb pînă la ea.

”Draga mamii, uiti c-ai agiuns! Nu te-o spăriet iară curcile lu’ Dochița? Erau slobide?” și mă pupa pe frunte, pe barbă și pe ochi făcîndu-mi semnul crucii pe față.

Veneam cu cele mai de preț daruri de la mama: gaz, drojdie, baterii pentru aparat și poate vreo doi bănuți pe care-i fereca în batistă.

Scotea dintre două perne dodoloațe ștergarul în care băgase mămăliga. Pe plită avea o zamă de găină pusă la foc mic din care se ridicau spre grinzi rotocoale mici de abur înmiresmat cu leuștean. Mîncam din străchini albe și beam din litră emailată. Totul era rînduit, nimic nu era la întîmplare. Făceam sfînta cruce și mulțumeam frumos. Cînd aveam la masă pîine, aduna cu mîna dreaptă în cealaltă făcută căuș toate firmiturile și le punea pe pervaz ”pentru vrăghii”.

Știam că nu mă ține de pus la icoane. Așa bicisnică cum eram, mă străduiam să o ajut și tîrîiam cu greu tăbuica plină cu lut de la lutărie, balegă de cal de la canton, paie și apă cu care să amestecăm toate astea. Avea o lopățică din lemn cu care cîrpea toate crăpăturile căscate urît pe pereții casei. Șura era fețuită frumos și dată cu chindrus, poiata găinilor stropită cu var stins.

Ca o albinuță ce-și primenește stupul în fiecare an, așa făcea și ea. Anii treceau, nu mai dovedea să astupe toate crăpăturile apărute pe pereți. Eu creșteam, ea se împuțina la trup.

portret-in-ulei-batrana-pe-prispa-600x498

Bătrînă pe prispă, Călin Bogătean

Ultima vară petrecută împreună a fost cînd am terminat a VIII-a. Mă trimisese mama să învăț comentariile alea kilometrice în liniște. Mă purta ca pe un ou roșu: Șăz, Lucă, aici că-i soare și vezi a ceti mai ghine. O auzeam cum îi spune Talinii pe toloacă: Tu, Talină, copchila me învață să între la liceu, să nu mai vii disară că nu fac colțunaș’.

Am intrat la liceu și ne-am depărtat cumva. Iarna o lua mama la noi. Era chinuită de cataracta, apoi cîțiva ani mai tîrziu, în timp ce mama o căuta disperată, a găsit-o o vecină rătăcind prin oraș înspre gară. A fost primul semn de Alzheimer.

Cu bertă cafenie, cu ochelari parcă prea grei și cu privirea care te topea, mă căuta cu gîndul smuls pentru o clipă din negura acestei boli: Lucă, tu ești? Mi-ai adus portocale, puică?

Era sfîșietor. Viscolea afară și eu îmi puneam capul în poala ei. Mînuțele ciolănoase nu mai miroseau a cununi de ceapă și a busuioc, a cimbru și a cireșe amare. Aveam deja copil, dar vroiam să mai fiu nepoata ei. Se juca cu părul meu moale făcînd șuvițe pe deget. M-a întrebat dacă am strîns cartofii și eu i-am răspuns că da, doar eram în decembrie. În ziua aceea mi-a povestit, poate pentru a zecea oară, despre o copiliță pe care o trimisese taică-su cu caii în pădure. Era pe la 1920, nu-și mai amintea dacă l-o fi pișcat vreo streche pe Zarif sau ce, dar știa bine că a aruncat-o din spinare drept între copaci. Ca să se răzbune și să-l învețe minte, copila s-a ridicat de jos și l-a mușcat de bot pînă i-a dat sîngele. Putea să o omoare, așa cum trei ani mai tîrziu i-au omorît rușii tatăl în bătătura lui, pentru că i-a prins la șură noaptea în timp ce-i furau boii.

De atunci gata cu șareta, gata cu cizmulițele din piele, gata cu mersul la școală. Șase frați rămași cu o mamă care a orbit, războaie mondiale și foamete, tifos și comuniști care-ți luau tot ca hienele. O căsnicie ratată și trei copii de crescut singurică.

Îmi povestea totul cu o luciditate ce mă lăsa mută. Cum să ții minte atît de amănunțit copilăria, dar să nu mai știi în ce anotimp te afli?

Mama o adora, era ultimul ei copil în viață. Dumnezeu a învrednicit-o și nu a zăcut la pat, ar fi fost un chin pentru amîndouă. Ca să nu plece, ținea și ziua mare poarta încuiată. O găsea de multe ori în vie cu privirea în gol: Căsuța mea, Mărie, n-ai vîndut-o, așă-i? Poate mă duci la vară acasă la mine…

Acum este a mea căsuța ei, visez să o fac iar cum era odată. Ba chiar am cumpărat o drujincă de pămînt ca să nu mai calc pe lotul nimănui cînd ies în pădure. Merg duminica, descui ușa, ascult păsările că pădurea-i la o zvîrlitură de băț și pup tocul ușii ca pe o amintire vie. Din miezul pereților scorojiți aud vocea ei de munteancă dîrză: Draga mamii, uite c-ai agiuns…

Deja vorbisem cu mama despre cum o vom aniversa la 100 de ani. Aveam de gînd să facem tort cu ciocolată așa cum îi plăcea, cînd pe la 99, într-un Gerar secătuit de verde, am găsit-o albă ca o împărăteasă, rezemată de perne moi și moartă.

Au trecut 11 ani de dor care se tot ascuțește. Ca un sfredel sapă în mine părerea de rău că nu i-am spus mai mult: Te iubesc și îți mulțumesc!, deși îmi închipui că tăbuica aia de lut pe care o căram numai eu știu cum ori brațul de vreascuri ce-l aduceam trudind tocmai din huci zgîriată toată prin rujii de mure și-l depuneam la picioarele ei ca pe o ofrandă erau dovezile mele de iubire pentru ea.

Lăsam fără să cîrtesc toți prietenii de la bloc, cofetăria plină de eclere și prăjituri Ora12, biblioteca pe care o adoram, liful cu care ne dădeam ca bezmeticii de la unu la zece pînă se bloca cu noi cu tot, lăsam coarda și elasticul, scrînciobul și toboganul din Parcul copiilor, lăsam tot și veneam la ea.

Dor și drag, și iarăși dor.

 

 

Prostului să nu i te plîngi vreodată.

Prostului să nu i te plângi vreodată. Lasă-ți nespuse vorbele și neplânse lacrimile, în fața prostului.

Prostul abia așteaptă să te scoată în prăjină. Prostul-răutăcios are nas de rechin și colți de hienă. Va veni instinctiv la sânge și își va băga colții. Nu că i-ar ține de foame, doar așa, de sánchi.

Prostului îi place să râdă. Îl auzi cum grohăie de departe. Nu contează de ce, important e să râdă. El ascultă ce spun alții, apoi e mereu Gică-contra.

Din proprie inițiativă, prostul nu are nimic de spus. Coatele lui se reazemă mereu pe bunătatea cuiva. Prostul nu face umbră pământului degeaba, el are un scop: să te sape.

Prostul nu obosește niciodată.15492070_1180383382048663_2690228690929499361_n

Prostul autentic va spune despre tine vrute și nevrute, asta în timp ce se scobește în nas și își bagă mucul în gură.

Am observat că proștii nu plîng. E drept, le curge din ochi o umoare apoasă cînd dau cu capul de pragul de sus, dar asta este reacția creierului la durere, nu părerea de rău a prostului că nu a fost atent. Alea nu sunt lacrimi, lacrimile vin din niște simțăminte și prostul este străin de ele.

Cînd vorbește la telefon prostul o face tare. Da, dom’le, trebuie să audă lumea micile lui curvăsăreli și rîde tîmp căutînd circular cu ochii aprobarea celorlalți.

Prostul nu va trece neobservat, fii sigur. Va lăsa în urma lui o amintire. Posibil o dungă fină scrijelită cu smocul de chei pe mașina ta proaspăt vopsită. Pe prost îl roade pizma, succesul tău nu va rămîne netaxat de prezența prostului din preajmă, mai ales dacă prostul e neam cu tine. Succesul tău îl va arde la lingurică.

În timpul unei discuții, prostul vrea să aibă monopolul pentru că lui nu-i pasă. Dacă apuci să spui două-trei cuvinte e mare lucru. Singura soluție în cazul acesta este să te ridici și să pleci, altfel riști să-i dau cu ceva peste ochii ăia proști.

Chiar dacă este în public, prostul mănîncă clămpănind ca haplea. Pentru el este normal să știe lumea cîte înghițituri bagă la mațe, doar e important, ce naiba.

Dacă te apuci să zici o poantă, prostul nu te va lăsa să o termini. Va rîde fornăit și va spune că o știa și el, doar că era cu Bulă.

Dacă bagi prostul în seamă, te-ai ars. Pe nervii tăi vei avea de suportat consecințele acestui fapt. Vei simți cum te învăluie cu argumente tîmpite și te trage parcă într-un labirint din care nu mai știi să ieși. Rămîi perplex la cît de prost poate să fie, timp în care el deja începe să-ți roadă carotida.

Deși e prost, tot ce spui prostului va fi folosit, la momentul oportun, împotriva ta. Pentru că prostul nu pierde nicio oportunitate ca să te sape. Vei fi uimit de această ”abilitate” a lui.

Prostia nu e o boală, este o stare de fapt. Nu încerca să dregi busuiocul cu prostul. Las-o așa cum a picat, dă-te ușurel înapoi, ocolește cât poți și dispari.

Ferească Sfântul de combinația prost-nesimțit. Ăsta va căuta nod în papură oricum. Nu contează ce argumente ai, el te combate neobosit. Instinctul îți va spune când e pe aproape. Ascultă-ți instinctul și fugi ca dracul de tămâie.

Prostul-fudul merge țanțoș pe stradă, nimeni nu mai este ca el, deși are mînecile cămășii mult mai lungi decît cele de la sacou. El este Știe-tot și Sfarmă-piatră, bibliotecă ambulantă și buldozer. Ai grijă.

Pentru o viață tihnită, recomand cu căldură evitarea pe cale diplomatică a proștilor.

Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă.

Oare cum ar fi să ne trezim dimineața și cu inima? Așa, frumușel, ne ridicăm din pat în capul oaselor, luăm și inima la subțioara sufletului și umblăm prin lume judecînd cu ea.

Sigur am fi mai buni, pentru că inima nu te lasă să faci rele. Nici privirea nu ne-ar fi întunecată, nici gîndurile negre nu ne-ar fi. Vă închipuiți? Nu ar mai da nimeni cu șutul în cîini, nu ar exista pisici cu coada tăiată ori cu tinichele prinse de ea. Nu ar mai bate nimeni cu biciușca spinări aburinde de  cai osteniți sau poate nimeni nu ar mai arunca pungi de plastic aiurea pe cîmp. Ba chiar nu s-ar mai spăla nimeni pe dinți consumînd aiurea trei căldări de apă.

Oamenii nu s-ar mai trăda și unele iubiri nu s-ar mai sfîrși în moarte. N-ar mai muri om, de mîna omului, ci oamenii s-ar bucura cu oameni. Pe stradă nu s-ar mai uita chiorîș la tine ochi încrîncenați și ura n-ar mai exista pe lume.

Cînd vom înțelege că inima nu-i un simplu organ de funcționare al organismului? Ea ține și sufletul în bună-viață.

Ați observat și voi că oamenii buni cresc pînă mor? Dar nu în carne ci în iubire, nu în brațe pentru făcut ci în aripi pentru alinat. Și, după ce mor, în urma lor rămîne curat, cuminte și tăcere tămăduitoare. Nici urmă de gol, în urma lor. Doar iubire ce crește ca pîinea-n țest.

386f93d3b21f71326b698bdc5a94e85c--to-the-wonder-natalia-drepina-photographyâ

Foto: Natalia Drepina

Caut, caut necontenit frumusețe și pace ca să-mi hrănesc sufletul. Doar cînd ridic ochii spre cer le găsesc. Chiar și pentru o singură clipă, scap de iarna asta ne-iarnă, de țara asta ne-țară, de lumea asta ne-lume.

Nu că eu aș fi perfectă, nici pe departe, dar mi-e dor de normalitatea lumii. Aia fără senzațional, fără știri-bombă, fără exploziv. Vreau să trăiesc iar într-o lume cuminte, ca pe timpul cînd bunica mea cocea sfințișori pentru 40 de mucenici. O lume în care se viețuia și se murea normal, fără încrîncenare.

„Vin timpuri grele”, a zis o bătrînă ce trăiește izolată în munți. Ea – care a văzut ursul dinaintea ușii ziua mare, ea – care își alină singurătatea nopții cu flacăra mică a lămpii din grindă, ea – care mănîncă de multe ori coleșă rece cu lapte acru, nu a spus că trăiește timpuri grele. A spus că vor veni timpuri grele…și sigur nu se referea la timpurile ei, ci la timpurile noastre.

Bineînțeles că mi-aș dori bani cît să mă pot descurca cu viața, fericire și bucurie, dar mai ales, mai ales îmi doresc să-mi văd mai clar și mai frumos rostul.

Îmi doresc să nu uit nicio clipă că nu aduce anul ce aduce ceasul. Îmi doresc să fiu smerită, să nu sar repede cu replica în fața nimănui pentru că știu sigur: oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă.

Îmi doresc să nu-mi înnegresc sufletul cu smoala autosuficienței, să știu la orice pas că, de fapt, nu știu nimic. Să nu uit că moartea face parte din poveste și să nu uit că gîndul la ea mă face mai bună. Să nu o mai văd ca pe o mașteră neagră ci să am credința că e făgăduința reîntîlnirii cu cei dragi plecați unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin. 
O întîlnire unde eu mă voi prezenta în fața Tatălui cu pomul vieții mele la subsuoara sufletului. La Dreapta Judecată, fără să dîrdîi ca varga sub povara păcatelor, cînd El mă va întreba ”Ce ai făcut, ființă, în drumul tău pe Pămînt?’‘, ca un copil cuminte scos la tablă, să-i răspund fără ascunzișuri: Am învățat Viața, Doamne, și am trăit-o pe toată pînă la cea din urmă dimineață.