Nerăscolit, rămîi nevindecat

Am înțeles de la o vreme încoace că numai cînd se tulbură sinele omului acesta se poate vindeca de lume. Nerăscolit, rămîi nevindecat. Nu e comod deloc să începi a-ți deranja liniștea cea amarnic înșelătoare din străfunduri, acolo unde tu, ani de-a rîndul, ai tot adunat ceea ce oamenii ți-au oferit. Pe unii ai încercat să-i scuzi, pe alții să-i întelegi și pe cei ce te-au rănit, să-i ierți.

Realizezi că mergi pe sîrma vieții și n-ai nimic de care să te sprijini. Ba mai mult, ți s-au dat o inimă și un creier pe care să le ții în balanță. Instinctul de a nu te prăvăli în neant îți spune la început cum să faci, dar vine realitatea și începe să-ți dea pumni în coaste.

Ești încordat ca un arc din care vor țîșni odata și odată săgeți poate spre nicăieri sau poate spre undeva. Icnești și mergi, tremuri și mergi, te tîrăști și încă ești pe drum, fiindcă nici nisipul din clepsidră nu are odihnă. Știi bine că dacă te oprești, dacă nisipul se oprește, singura destinație este un mormînt rece și veșnic, un rai sau un iad pe măsura faptelor tale.

@Tazio Secchiaroli

Cine nu ar vrea să fie iubit, dar cîți au norocul acesta? Norocul de a ”avea om„, așa cum scrie în Evanghelia din ”Duminica Slăbănogului”:

„În Ierusalim era o Scăldătoare a Oilor, numită Vitezda, care avea cinci pridvoare. In acelea zăcea o mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați, așteptand mișcarea apei. Căci îngerul Domnului se pogora la vreme în scăldătoare și tulbura apa. Și cel ce intra cel dintai, după tulburarea apei, se făcea sănătos de orice boală era stăpînit” (Ioan 5, 1-4).

Și în mulțimea celor aflați in suferință, evanghelistul se oprește asupra unui om, un paralitic. El suferea de acestă boală de 38 de ani. Hristos îl întîlnește și îl întreabă dacă dorește să se facă sănătos. Acesta îi răspunde:

„Doamne, om nu am ca, atunci cînd se tulbură apa, să mă arunce în scăldătoare. Pînă ce vin eu, coboară altul înaintea mea” (Ioan 5,7)

Paralitici la suflet, umbăm cu tălpile arse de lume – mici deșerturi în mari deșertăciuni – după un om.

Credeam că ne poate fi bine așa, însingurați, cu ochii ațintiți în gol și coatele sprijinite peste pervazul omenirii, dar frigul deznădejdii e greu de suporat. Trupul tău firav începe să-ți trimită semne: Hei, suflete, ce faci cu noi?

Ai înțeles că meriți totul și nu ți s-a cuvenit nimic. Încă aștepți, căci Cineva trebuie să încline balanța punînd un colțuc de pîine caldă și pe talgerul tău gol.

Cîndva, Dumnezeu va trimite un om să facă liniștea înșelătoare din prejma ta țăndări, așa cum face constructorul de case cînd trîntește cu barosul în temelia rău turnată. Ca să te recompui, ca să te regăsești așa cum erai cînd ai fost copil. Cu genunchii însîngerați, dar liber de frici, gata oricînd să arunci ciobul de sticlă albastră pe șotron.

N-ai trecut prin viață ca gîsca prin apă. Toate cîte ți s-au întîmplat te-au urcat pe soclul celor care au băut cu bună-știință din pelinul celorlalți.

Poate ai spus și tu ca Iisus „Tată, dacă este cu putință, îndepărtează de la mine paharul acesta!”, dar n-a fost cu putință, pentru că …oameni, pentru că…Viață.

Speră așteptând în pridvorul celor bolnavi, să ai parte de omul care te va arunca în scăldătoare cînd Ingerul Domnului o va tulbura. Dacă ești și tu salvarea lui? Viața va deveni la fel de frumoasă ca atunci cînd te strigau părinții să vii în casă, dar le răspundeai cristalin: Vreau să mai stau un pic, Mamă! Te rooog!

Speră și nu dispera. Nu bate din picior a neliniște, fii cuminte, smerit și înțelept. Așa cum ți-a luat, Timpul îți va da, poate înmiit, bob de bucurie picat în țărîna reavănă a Iubirii și spic întreg de grîu vei culege să faci pîine sufletului care de acum, abia de acum, cunoaște îndestularea. Gustă, respiră și taci.

Atunci cu flori de vișin va ninge peste tine, Dumnezeu.

„Bărbatul e capul, dar femeia e inima. Și un cap fără inimă, dragul meu să mă ierți, este un cap sec.”

Am ajuns și eu acum la vîrsta „babei de germană” din școala generală. „Vine baba de germană!”, spuneam și fugeam ca potîrnichile în bancă. Ce nedreptate îi făceam în inconștiența tinereții noastre fără să ne dăm seama că părul ei sur va fi și al nostru peste ani…nu chiar peste foarte mulți ani.

Copile drag, indiferent că ești băiat sau fată, tot o inimă ai în piept. Și, dacă o ai bună, vei suferi așa cum numai cei buni pot să o facă. Nu știu încă dacă asta e binecuvântare sau blestem, deși am 45 de ani acuș, sunt prea tânără ca să-mi dau seama de profunzimea asta.

Nu ne-a învățat nimeni la școală cum e cu sufletul. Au băgat în noi matematică și fizică, frică și frustrare, visam tabelul lui Mendeleev și teze ratate, aveam coșmaruri că uit anii de domnie ai lui Ștefan cel Mare și vai!, ce o să zică mama dacă iau un patru!?

Copile drag, vreau să-ți spun un adevăr: iubirea nu e ca-n povești. Nu, nu te amăgi și nu te vinde ieftin. Să știi că uneori, adeseori, iubirea moare. „Romeo și Julieta” nu e de bine. Trebuie să trăiești iubirilor ce mor. Jelește-le ca pe orice mort, dă-ți timp să vindeci rana și vezi-ți cuminte de drum. Nu căra cu tine păreri de rău, așa o fi fost să fie.

Ce sfat frumos mi-a data tata cînd am împlinit 18 ani: Ai grijă de ce suflet alegi să-ți pese în viață, fată dragă!

Nu l-am înțeles atunci, multe nu înțelegi la 18 ani și multe crezi că știi. Acum știu că acel „să-ți pese” înseamnă să suferi, să rabzi, să disperi.

Spunea draga noastră Ileana Vulpescu, fie-i țărâna ușoară, „La multe trebuie să ai noroc în viață, dar mai ales la oameni”.

Văd pe Facebook tineri îndrăgostiți. Ce bine li se șade împreună și ce frumoasă este iubirea lor curată. Dar oare știu ele cîtă dezamăgire le așteptă cînd „Soarele meu” pleacă să lumineze galaxii străine? Sau știu ei oare cîtă disperare rămîne cînd pleacă „My all” cu altul musculos și cu capacitate cilindrică a BMW ului mai mare?

M-aș duce prin licee să vorbesc cu tinerii. Măi copii, nimeni nu ne este dator cu iubirea. Dacă înțelegi asta la timp, scapi de multă suferință. Scapi tu și-i scapi pe ceilalți. Le dai drumul și chiar binecuvîntarea să fie fericiți cu cine vor ei. Pretenția de a fi iubit așa cum iubești tu este cea mai aberantă pretenție.

Dacă nu te (mai) iubește, poate va sta de ochii lumii, de mila ta, de dragul copiilor sub același acoperiș cu tine, dar tu ești fericit/ă să ții o pasăre în colivie cînd știi că el/ea abia așteaptă să uiți portița deschisă? Iubire înseamnă să te dai din ușă, să lași liber omul, liber de tine să aleagă fără a fi constrîns de nimic.

• 

Ce bine ar fi să nu ne mai privim de sus unii pe alții. Nu avem nimic de demonstrat fiindcă Dumnezeu ne-a dat fiecăruia cîte ceva unic.

Ce bine ar fi să ne privim cu blîndețe unii pe alții. După ani și ani, iubirea, ca orice foc de altfel, se mai potolește, căci numai focul iadului e veșnic. Rămîne cenușa caldă a respectului și toleranței, dar fiecare om are o demnitate. Și demnitatea asta, la un moment dat, își cere tainul. Simți că ai fost nedreptățit cu acordul tău. O dată, de două ori, de zeci de ori. Și vezi că din om bun ai rămas un biet om prost. Fiindcă ți se rîde în nas, fiindcă demnitatea ta nu mai există deloc. Și atunci plînge și Dumnezeu. Ce ți-ai făcut, omule, cu tinerețea? Eu te-am zămislit după chipul și asemănarea mea și tu acum te tîrăști ca un șarpe…

Ridică-te de acolo, scutură-te de gînduri rele și ia-o încetucu de la zero. Zero așteptări de la alții, zero planuri fără o bază solidă aducă TU, zero ipocrizie că „trebuie” să fii iubit.

Încetați, copii, să credeți tot ce auziți în manele. Versurile lor de multe ori te duc spre o turmă din care nu vrei să faci parte.

Puneți preț pe cuvinte și cîntăriți viața cu inima, „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”.

Părinții voștri v-au botezat, aveți un înger păzitor, un duh sfînt care vă poate întări în necazuri. Suntem mult mai mult decît vedem în oglindă. Trupul e un măgăruș ce cară un suflet. Dacă sufletul ți-e hîd asta se va vedea în faptele tale și în comportamentul tău față de alții.

Zicea așa de frumos părintele Arsenie Papacioc,

„Bărbatul e capul, fără discuție. Dar el nu știe un lucru, ca femeia este inima. Marea greșeală, să disprețuiești femeia. A făcut-o Dumnezeu în toată frumusețea. Într-o poezie, dacă nu e muză femeia, nu e atit de atrăgătoare și de gustoasă. Femeia joacă un rol nemaipomenit de important. Ea e inima și nu trăim atît de mult prin cap, de care e mare nevoie, cît trăim prin inimă. Poetizăm, viețuim, iubim, ne iubim.

Da, bărbatul e capul, dar femeia este inima. Și un cap fără inimă, dragul meu să mă ierți, este un cap sec.”

O liniște era ”ceríul” casei din chirpici

Caut de ceva vreme ceriul cu care fărbuia mamuța căsuța ei din chirpici. Îi spunea ceriu cu accentul pe i.

Era o culoare, dar a devenit o amintire, de fapt eu caut amintirea ceriu.

Știam că nu mă ține vara de pus la icoane. Așa micuță și bicisnică, nu mă lăsam. Tîrîiam numai eu știu cum tăbuica plină cu lut scos cu cornu’ sapei de ea din lutărie. Se pregătea de curățenia de primăvară. Adunam cîteva zile lutul, apoi mergeam la canton în pădure după balegă de cal. În ziua în care le amesteca pe toate cu pleavă și apă era clacă. Dar nu mai mult de trei persoane: eu, ea și poate o femeie din sat. Călcam lutul cu picioarele, rîdeam de răsuna valea și nu munceam o clipă.

Imagine: Opăiță albă la mine pe ogor

Totul se făcea pe etape. Scrijelitul pereților pe la crăpături pînă cădea ce trebuia să cadă, cîrpitul lor cu o lopățică de lemn pe care nu mă lăsa să pun mîna.

Trebuia să se usuce cîrpeala, dar cît se usca potrivea ceriul acesta din chindrus ca să „se mănînce” culoarea.

Punea, amesteca cu un băț în căldarea cu farbă, dădea cu bidineaua puțin pe perete și aștepta să se usuce. Abia cînd se usca bine știa că așa va rămîne.

Căuta un ceriu cu care să nu-L supere pe Dumnezeu. Un ceriu cuminte în care să se măsoare umbra nucului, a prunilor, apoi cea a cireșului, depinde de cîți stînjeni era soarele pe cer. Era un ceriu care se topea într-un nicăieri fantastic. Era ca cicoarea, dar puțin mai moale.

Lunca și pădurea unde ne zbenguiam zi-lumină

Toloaca pe care ne jucam cu o „minge” din cordele pînă se desfăcea toată

Ceriul acela era o liniște, nu o culoare. O liniște pe care se așterneau celelalte bucurii: somnul din amiezile fierbinți și în amurg țîrîitul greierilor din iarbă, mersul la fîntîna de piatră cu ghizdele de stejar rămasă drept-mărturie că a trecut străbunicul Iordache pe acest pămînt, scrobul aburind pe masa mică, semnul Sfintei Cruci, laptele cu bulughețe, pragul casei lat pe care ședeam cu frații mei și spărgeam alune din pădure, ecoul glasului ei care se auzea în huci cînd ne striga pe înserat ca să venim acasă și noi răspundeam,” Mai lasă-ne oleacă, mamuță! Te rugăăăăm!”

De pe deal de la Tanduru, se vedea căsuța cerie printre copaci, dar se făcea una cu pădurea, parcă era în pădure, nu la poala ei.

Caut ceriul acela necontenit. Dar oricum l-aș găsi îi mai trebuie puțin alb. Puțin de tot, nu știu de ce. Poate pentru că mi-e dor și ea lipsește să potrivească amintirea.

Sunt curioasă la ce se gîndea draga mea scumpă cînd potrivea ceriul în căldare. Oare la ochii mamei sale Ioana, oare la apa Siretului în care punea inul la topit, oare la cerul de vară săgetat de privighetori, oare la ce, oare la ce, oare la ce?

„Țîne-te după mine, Lucă!”

Pădurea copilăriei mele este o altfel de biserică. Icoane sunt florile cărora nu le mai știu numele dar le-am neuitat mirosul. Totul, totul, totul îmi amintește de mamuța.

În pădure nu miroase a mir, ci a pămînt reavăn, a urzică zdrobită sub tălpi și a lăcrămioare mici.

Ochii privighetorilor sunt lumînări nestinse, preoteasă e draga mea căreia îi sărutam mîna și ea îmi pupa ochii și fruntea binecuvîntîndu-mă cu iubirea.

Catapeteasma acestei biserici e veșnic mișcătoare și plină de păsări invizibile. În pronaos încep cărări care se bifurcă și se pierd în adîncuri.

Din miezul hucilor, altar al acestei biserici, se aude vocea ei care mă sfătuiește să am grijă pe unde calc.

„Țîne-te după mine, Lucă, pe aici am văzut anul trecut un mistreț mare!”

Pădurea este locul unde mă regăsesc mereu fetiță bălăioară strigînd bucuroasă, „Mamuuuță, uite un hrib!” sau țopăind pe urma pașilor ei ore întregi neobosită și fericită că am scăpat de școală și de careurile lungi unde aduceam ode olojite sub soarele arzător „conducătorilor iubiți”.

Acum pîraiele au secat, dar atunci vîjîiau primăvara de ți se făcea părul măciucă. „Doamne, să nu cad acolo că nu mai găsește nimeni”, mă gîndeam pe ascuns.

O văd pe mamuța mea dragă trăgîndu-și sufletul pe o cioata, așteptîndu-mă să-i aduc o mînuță de mure cu care să-și astîmpere setea.
„Să-ț’ deie Dumnăzău sanatati ș-un niri frumos, draga mamii!”. Niciodată nu a zis „bogat”, niciodată.

Făceam amîndouă cîte o sarcină de vreascuri pe care le lega dibaci cu niște ierburi moi sucite ca funiile.

Din biserica amintirilor nu ne întorceam cu anafură, ci cu pestelca plină de hulughițe. Acasă pe plită, mamuța le făcea cu ou și mămăligă în timp ce eu rupeam vreascurile alea în genunchi să fie de foc.

Ne mai întorceam cu rogoz din rogozărie. Cu el buchisea scumpa mea dragă o rogojină înfoiată pe care dormeam ca împărătesele.

Azi am fost în pădure ca să-mi astîmpăr dorul, dar mai tare l-am aprins.

Dumnezeu să aibă grijă de sufletul matale, draga mea nemuritoare!

Plata Lui Dumnezeu e cea mai dreaptă plată

Lăsați-i pe oamenii răi în plata Lui Dumnezeu. Nu-i blestemați, priviți-i cu milă și țineți-vă departe din calea lor.

Dacă v-au făcut să plîngeți, lacrimile alea vor fi timbre pe cartea poștală trimisă de voi către Tatăl Ceresc pe ați scris: Tată, omul acesta nu mă lasă să trăiesc! Ajută-mă.

Deși pare o telegramă, nu aștepta răspuns urgent, el poate veni peste ani. Dumnezeu are multe de rînduit, fii cuminte și înțelegător, nu te îmbulzi.

Trimite carte și speră. Iubește omul și animalul, viața și pămîntul. Dacă faci asta, totul va fi de partea ta. Totul.

Imagine, opăiță albă din grădină

Tu nu ești pe lumea asta a nimănui. Nu te mai trata ca și cum ai fi orfanul Cerului. Dacă îți mor părinții, bunicii și frații, tu ești Fiul Cuiva și după moartea ta. Ai un înger păzitor pe care de multe ori l-ai alungat, dar el, cu dragoste și înțelegere a revenit pe umărul tău drept.

Nu ești al nimănui, om bun. Ești picătură din puterea Universului. Nici nu știi cîtă lumină ai de dăruit, așa că uită-i pe cei răi și lasă-i în plata Lui Dumnezeu.

Am văzut la bunica, atunci cînd o supăra cineva rău, rău se tot, se retrăgea în sine și spunea:  Lasă-l în plata Lu’ Dumnăzău.

Exact ca un copil lovit care pleacă spre casă plîngînd și strigînd înapoi: Mă duc să te spun lui tata!

”Să nu care-cumva să chice pe copchii!”

În afară de ADN care este ceva științific și demonstrat, mereu am știut că mai este ceva misterios într-o familie, un fel de fir tras din caierul vremii de străbunicii noștri, pînză pe care ne țesem noi mai tîrziu. Nu știu, ceva nevăzut și neînțeles, o legătură ”de inimă” și nu ”de sînge” iar prin legătura asta se transmit ghinioane sau noroc cu carul. Mă rog să nu am nici una, nici alta.

Am încercat să mă împac cu viața. Să mulțumesc pentru bine și să sper că nu va fi rău. N-am cerut minuni, am înțeles că sunt una. Dacă cineva crede că eu am făcut o casă, o livadă, o fîntînă, doi copii, îi zic sigur că nu. Nimic nu am făcut eu, ci Dumnezeu cu puterea Lui.

Port dorul strămoșilor pe care nu i-am cunoscut, dar îi iubesc nespus. Îmi tresare inima cînd îi citește preotul în pomelnic la vreo sărbătoare inchinată celor plecați acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin: Iordache, Ioana, Zamfira, Profira, Constantin, Natalia…

Ei sunt scînteia din care lumina vieții mele s-a înfiripat.

Trăiesc cuminte și fac Rai din ceea ce sunt. Pun o strachină de ciorbă fierbinte în fața unui flămînd? Ăla mi-e Raiul. Om pe om se amărăște și inimă pe inimă se ridică. Am vindecat în mine toate întrebările ca să nu mai aștept sîmbure de răspuns.

Deși mi se pare nedrept acest pasaj din Vechiul Testament, “Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii”, cred că pe undeva este adevărat. Există o lege a plății în familie, mai ales dacă răutatea se transmite din neam în neam.

Puțin ne răscolim trecutul din sînge. Cum se numeau, ce boli au avut, cum le-a fost sfîrșitul. Nu le știm poveștile de iubire, nu avem însemnări și fotografii destule cu ei. Cu ei adică cu rădăcina noastră pe care cercetînd-o am putea afla răspunsuri.

Trăiesc în satul bunicilor și străbunicilor mei. Așa m-a binecuvântat pe mine soarta. Merg pe ulițe și încerc să-mi imaginez cum arăta locul acum 100 de ani cînd era draga mea bună copil. Ce îmbrăcau, ce mîncau, cum locuiau în case mici și cerii din chirpici trudiți cu sudoare. Cîte lipsuri și necazuri, cîtă moarte în Primul și Al doilea Război Mondial, cîtă disperare pe vreme de foamete, cîtă trădare pe vremea comunismului, cîte lacrimi neștiute și neșterse? Știe numai Bunul Dumnezeu.

Cu ce suntem noi mai buni să merităm tot binele de azi? Și dacă tot îl trăim, de ce nu suntem în stare să prețuim nimic?

Înainte vreme doar cel care citea știa, acum toți suntem experți în toate și calificați în orice. Fără rușine și fără simțul ridicolului ne implicăm în discuții despre mutațiile virușilor și despre Orientul Mijlociu ca și cum am fi studiat ani buni în facultăți de prestigiu despre asta.

Buna mea dragă pe care nu mi-o pot scoate din suflet a trăit cele două Războaie Mondiale și foametea. Cînd avea 12 ani a văzut cum tatăl ei a fost ucis de ruși în curtea lor pentru că i-a prins cînd le furau animalele din grajd, a crescut singură trei copii, a avut grijă de mama sa oarbă, a fost otrăvită cu mercur de o cumnată chizmatarnică, dar a scăpat, și-a îngropat prima fiică, pe Viorica, la doar 39 de ani, și-a îngropat și fiul, draga mea bună striga uneori în fața icoanei Maicii Domnului cu mîinile ridicate spre ceruri: Doamne, păcatele cui le plătesc eu, Doamne!?

M-am temut să fac rău cuiva cu bună știință, m-am temut să nu fac vreun om să dispere din cauza mea. Am preferat să plîng pînă nu mai văd cu ochii, decît să mă răzbun în vreun fel. Cred că mi-a rămas întipărită în minte vorba bunicii, ”Să nu care-cumva să chice pe copchii!”. 

La urma urmei să fii bun înseamnă cel puțin să-l lași pe celălalt în pace. Cum trupul are nevoie de vindecare ca să trăiască, sufletul are nevoie de înțelepciune ca să țeasă pînza timpului pentru urmași.

”Copchila Maricichii meli”

Draga mea mamuță,

Cuminte și tăcută, rezemată de perne moi, albă ca o împărăteasă a pîinii și a laptelui cu bulughețe, ți-ai dat ultima suflare într-un început de ianuarie cîinos al anului cînd ai fi împlinit 99, după ce ai vrut o cană cu apă. Bunul Dumnezeu la care matale te rugai necontenit, nu te-a luat în decembrie și ce bine a făcut, mamuță dragă.

Miros de tămîie mă învăluie cînd îmi amintesc cum mă purtai pe ulițe colbuite pînă la Sfînta biserică unde ieșea preotul din altar cu cadelnița și Sfintele Daruri să ne miluiască frunțile necredincioase dar rîvnitoare. Și ce pervaz odihnitor mi-a fost credința pe care matale ai sădit-o între atrii cu Înger, îngerașul meu și cu Acatistul Maicii Domnului citit la lumina lămpii în serile lungi de iarnă.

Sper să crească din ea pomul vieții mele pe care îl voi ține strîns la subțioara sufletului cînd voi ieși din lume către vămile văzduhului. Fiindcă oamenii buni cresc pînă în ziua în care mor.

Imagine: Nino Chakvetadze

Și mai sper, buna mea dragă, să te regăsesc cîndva. Să te cuprind și să plîngem mărunt o zi și o noapte. Să-ți spun cît de mult mi-ai bucurat copilăria și cît de mare folos mi-au fost în viață povețele matale. Nimic nu am uitat, totul este viu în inima mea. Parcă acum te văd: mai înaltă și mai dreaptă decît toate babele din sat, cu ochii ca două scîntei, iute la treabă, iute ca focul, bună ca pîinea caldă, niciodată îmbrăcată în culori vii de parcă te temeai că-l superi pe Dumnezeu cu asta, îmi deschideai duminica dimineață portița dinspre drum și mă îndemnai blînd:

–Șăz în urmă, puică! Eu mărg dinaite ca să scutur roua.

Nu se cădea să-mi ud papucii negri de lac, urma să spun Crezul. Eram pentru matale ”copchila Maricichii meli”, așa te auzeam că mă prezentai preotului cînd dădeai acatistul.

Ce rău îmi pare, mamuță dragă, că n-ai trăit să mă vezi ”la casa mea”. Nu o aveam atunci cînd erai, o am acum cînd nu mai ești. Te-aș fi pus la masă și te-aș fi omenit cu tot felul de bunătăți. Iar la sfîrșit ți-aș fi desfăcut o portocală. Să miroase în casă a Crăciun bucurat, să te minunezi de bradul nostru, să-mi pupi copiii pe frunte așa cum mă pupai pe mine des și să ne cînți un colind vechi, vechi tare de peste de 100 de ani. Să-ți mulțumesc pentru cum m-ai învățat să văd limpede măsura bunului-simț în toate.

Și dacă știu să povestesc oleacă, de la matale știu. Sorbeam cu sete fiecare cuvînt pe care îl rosteai, așa de bine mi-ai descris Știma pădurii încît odată parcă, parcă am văzut-o în miez de noapte la ferești.

Aibă grijă Bunul Dumnezeu de sufletul matale. Să-l țină în lumină pînă cînd, rînd pe rînd, ne-om aduna în ceruri și ne-om preface în lumini mai mari, lumini mai mici sclipind eternității stele pînă-n vecii vecilor.

Vezi? Așa îmi amăgesc dorul și frica de moarte. Le astîmpăr cu speranța reîntîlnirii. Fiindcă iubirea nu se stinge cînd se stinge omul, ci trece dincolo cu el.

 

 

Într-o zi o să mă vindec de lume

Într-o zi o să mă fac mare și n-o să-mi mai pese. Odată cu zorii se va trezi și inima mea din uitarea de sine. De zeci de ani trăiesc prin alții și pentru alții pun pe tavă timpul meu.  Te trezești că se înserează și tu încă faci ceva pentru alții. E frumos să faci asta, ba chiar e creștinește, dar cu anii devii un mic robot ticăitor. Ești acolo, atunci pentru că așa trebuie. Nici Dumnezeu în bunătatea Lui cea mare nu se bucură pentru asta.

Rupe și ție din pîinea caldă a vieții. Ce zice lumea nu e treaba ta, e treaba lumii. Cînd nu mai poți, recunoaște că nu mai poți. Nu aduna în tine toată frustrarea și durerea. Nu mai zîmbi forțat ca arlechinii, de gura lumii. Dă-l pe pustii pe ”trebuie să…” Zi-le drept în față celor dragi: De astăzi faceți și voi ceva pentru mine!

”Ce?”, te vor întreba fățarnic-grijuliu știind bine că tu nu ceri niciodată nimic.

”Suflați-vă singuri în borș!” Vor înghiți în sec.

Foto: Time hibernation, Natalia Drepina

Într-o zi n-o să mai am tălpile arse de lume, într-o zi o să am inima plină de ceea ce sunt. De dragul celorlalți îmi va fi în primul rînd drag de mine. Ceea ce-mi doresc nu va mai suferi amînare cu anii pînă cînd uitarea se va așterne ca praful.

Într-o zi n-o să mă mai doară minciunile nimănui și nici promisiunile deșarte și nu!, ziua a ceea nu va fi ziua cînd voi avea mîinile pe piept. Voi fi mai vie ca oricînd, atunci cînd n-o să mă mai doară cei care nu mă iubesc.

Am auzit de cînd eram copil „Capul plecat sabia nu-l taie” și am crescut cu acest handicap sufletesc. Da, în lume și nu în pustie, asta nu este smerenie, ci handicap sufletesc. Nu m-a lăsat inima „să pun piciorul în prag” vreodată, deși mintea m-ar fi dus.

Foto: Natalia Drepina

Într-o zi n-o să mai iubesc toți fluturii pentru că unii sunt de molie. O să mă învăț minte să deosebesc neghina de secară și o să-i aleg frumos deoparte. Mai bine ascult în liniștea serii pe Buika. Desculță ea, desculță eu.

Nu mai vreau să fiu pe placul tuturor cu prețul timpului meu. Vreau și eu să văd cine este dispus să-mi dea din timpul său în afară de banalul și preapuțin omenescul ”Ce faci?”

Vreau vorbe puține și bune. Nu mai țin cont de păreri. Cînd vreau să-mi fie liniște, îmi voi face pace în inimă. Nu sunt datoare cu nimic nimănui, așa cum nimeni nu-mi este dator cu nimic.

Nu știu cît timp mi-a rămas, sper că doar jumătate s-a scurs, dar nu aduce anul ce aduce ceasul și mîine nu e promis nimănui. Poate mai am timp, dar nu mai am răbdare. La jumătatea vieții trezvia sufletească își cere tainul. Nu vreau să plec fără să i-l dau. Îl merită cu vîrf și îndesat.

Cer Bunului Dumnezeu o inimă-putere: a mea.

Într-o bună zi o să învăț că nu toți oamenii sunt de pus pe rană. Unii dor atît de mult încît te ustură toată ființa. Sare pe rană și niciodată străinii nu dor așa…

 

 

 

 

Cine are o inimă-putere are totul

Ne trăim viața într-o teamă continuă. Ne temem de boala trupului, dar trăim cu anii în fățărnicie care duce la amorțirea sufletului.

Ne temem să nu ieșim din rîndul lumii, dar puțin ne pasă de ceea ce ne-am dori cu adevărat. Am devenit experți în dositul sentimentelor și am îngropat adînc și pentru totdeauna ceea ce contează.

Păstrăm aparențele cu prețul timpului în care am fi putut trăi doar așa cu ne place.
Ne temem că vom rămîne fără bani, fără prieteni, fără „sufletul pereche”, dar că trăim fără Dumnezeu nu ne temem nicio clipă.

Imagine, un apus la pervazul căruia mi-am odihnit odată inima

Trebuie să fim fericiți și puternici, de ochii lumii cel puțin. În rare clipe de luciditate, ascunși între patru pereți, ne plîngem în hohote însingurarea.

Dorim cu ardoare o viață simplă, dar patima nimicului ne-a îngenuncheat prezentul. Mereu „mîine” va fi mai bine decît azi, deși azi e tot ce avem.

Tînjim după o vorbă bună și poate chiar o îmbrățișare, dar e prea tainic acest dor.
Toate trec prin noi. Deși știm vorba înțeleaptă a bunicii, ”Mai pune-le la cur, Mărie!’‘, noi pe toate la inimă le-am pus.

Ne place să credem că suntem arhitecții vieții noastre, că noi punem la cale fericirea, dar uităm că suntem doar o inimă-putere și atît.

Draga mamă și Bunul Dumnezeu

Cum este mama, de cele mai multe ori o mică obligație, o matrioșcă nesfîrșită care la fiecare pas îți spune să ai grijă cu viața, un tot pe care nu ai dat nimic, un trup-gazdă în care te-ai desăvîrșit ca mai apoi să poți respira singur, un suflet-umbră care te va ocroti și după Marea trecere, un fel de, „Băăi, n-am sunat-o de trei zile!”, tot așa și Bunul Dumnezeu.

Draga mamă cînd nu te mai poate ține în brațele ei fiindcă ai crescut și nu mai încapi ori ai plecat și nu te mai vede, te încredințează în brațele altei Maici, cea mai Sfîntă, iertătoare și bună, Maica Domnului. Este singurul loc în care te lasă cu nădejdea că nicio primejdie nu te va atinge.

Fotografie: arhiva personală

Draga mamă și Bunul Dumnezeu stau cuminți și așteaptă băgarea ta de seamă pe cînd tu, complimetat de oameni pentru ce faci și pentru cum ești spui că norocul, că soarta, că istețimea, că șansa, că harul, dar nu spui niciodată sau rareori vorbești de Mama și de Dumnezeu.

Să nu treacă o zi fără un telefon și-o rugăciune. Ei nu-ți cer nimic, vor doar să fii OM și să-ți fie bine între oameni.

La picioarele mamei, ale tatălui și spre grinda cerului nesfîrșit, să trimiți mereu un „Mulțumesc!”. Ei au zămislit facerea ta și tu te-ai risipit în lume ca iedera.

Du-te, răsai, trăiește, dar dă-le un semn că nu i-ai uitat. Mărturisește-ți rădăcinile și recunoaște de unde ți-ai luat seva ca să te faci mare. Și cît de mare te-ai făcut se va vedea cînd va fi ea neputincioasă.