Anafură pe inima goală

Duminica ne trezeam devreme. Când deschideam ochii ea nici nu era în casă. Sigur era în poiată și dădea mâncare găinilor.

Îmi spunea de cu seară că a doua zi mergem la biserică. De cum am început a vorbi m-a învățat o rugăciune pe care o știu și acum. Aia cu: Înger îngerașul meu ce mi te-a dat Dumnezeu/ Eu sunt mic, tu fă-mă mare/ Eu sunt slab, tu fă-mă tare…

Până venea ea, mă spălam pe față și pe dinți. Eram o slăbănoagă și o bicisnică, exact ca Niculae din Moromeții. Trăgeam colțunii albi și-mi luam rochița pe mine.

Intra repede cu căldarea de apă în mână:

–Îîîîha, frumușîcă mai ești, copchilă hăi!

Mă pieptăna frumos împletind greu părul meu moale și rar. Îl lega cu cordicuță roșie să nu mă deochi. Se îmbrăca și ea frumos și plecam. Nu mâncam nimic să putem primi anafură pe inima goală.

Luam la pas drumul colbuit. Trei km aveam de mers până la biserica din sat. Îmi plăcea nespus să merg cu ea.

Când intram în biserică mă închina pe la toate icoanele și-mi spunea să stau cuminte. De la un timp mă plictiseam. Luam la rând toți arhanghelii și sfinții, numai cu capul pe sus stăteam până mă durea gâtul. Apoi urmăream lumina cum intră năvală prin vitralii, asta mă fascina. Atâtea culori jucau pe pereți, unele împrăștiate, altele strânse ciorchine.

O vedeam cum merge cu acatist la altar și o auzeam cum șoptește cu smerenie:

–Săru’mâna, părinte. Aș vre să zică azi copchila me de la oraș Crezul, sî poati?

–Da, mătușă Taliță, cum nu, să zică, răspundea popa Bobu căutându-mă cu privirea lui blândă.

o-calugarita-regala-si-ingerii

Aveam emoții mai mari ca mine. Mă temeam să nu mă încurc.

Slujba curgea frumos până când auzeam:   „Ușile, ușile, cu înțelepciune să luăm aminte!”. Atunci luam pernuța de catifea verde și mă duceam la locul stabilit în fața altarului. Clar și tare spuneam Crezul în genunchi. Ca să nu-mi distragă ceva atenția mă uitam numai la caldelele din față. Când terminam, făceam cruce frumos fără să mă grăbesc, cu cele trei degete adunate mănunchi: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

Mă ridicam și o căutam. Ea primea complimente pentru mine. Mă lua de mână:

–Brava, puică. Frumos ai zîs, șăz’ de amu aicia.

Când ieșea cu Sfintele Daruri, părintele mă miluia punându-mi mâna pe creștet în semn de mulțumire.

Luam anafura cu sfințenie și ieșeam afară la ”masa di chiatră”. Acolo se dădeau pomeni pentru cei morți. Sarmale, cozonac și colivă. Acasă nu prea mâncam, dar acolo înfulecam cu poftă.

Eh, de acuma mai ușor mi se părea drumul înapoi spre casă. Zăboveam pe la o fântână cu apă limpede ca cristalul,  pe la un podeț unde discuta bunica una-alta, cu Dochița ori cu Talpeanca, pufnind șăgalnic cu colțul berții la gură.

Când ajungeam în dreptul Cooperativei îmi dădea vreo doi bănuți să-mi cumpăr mentosane.

Cât dormea ea la amiază, eu citeam Alice în Țara minunilor și verificam din când în când cuibarul să aduc ouă. Seara aprindea lampa, scotea de sub pernă Acatistul Maicii Domnului și mă ruga să-i citesc. Asculta cu ochii în lacrimi, atâta credință n-am mai văzut în viața mea la nimeni.

Foraibărul din tindă

Era început de septembrie, se îngâna de toamnă. Eu încă eram la bunica în vacanță.
Având căsuța de chirpici în coasta pădurii, mistreții făceau prăpăd prin popușoaie. În toiul nopții se auzea afară hărmălaie. Câinele lătra de rupea lanțul. Ăsta era semnalul: Au venit mistreții!
Sărea Buna mea ca arsă. Muncușoara ei de-o vară era terfelită de niște colțați. Aprindea repede lumânarea și mi-o dădea mie:
Șăz, Lucă, aicia. Să nu ieși afară, auz!? Țâne drept să nu te chicuri cu ceară că te frigi.
Lua de pe prispă o tigaie veche și o botă pregătită de cu seară. Ieșea în curte și începea a bate din alea de mi se făcea părul măciucă. Apoi minute bune urmărea să asculte unde-s spurcații.
Auzeam din ce în ce mai departe vocea ei de munteancă puternică și dârză: Tihoaaa, tihoaaaa, tihoaaaa!
Ședeam ce ședeam și mă cuprindea frica. Împrejurul lumânării era o beznă neagră. În capul meu micuț și bălai treceau gânduri: Dacă au omorât-o porcii, eu ce mă fac? Dar dacă au rănit-o numai și eu aș putea să dau alarma? Să ies? Să fug? Să mai aștept?
Îmi bubuia inima în urechi, pe atunci habar n-aveam că am suflu sistolic.
Până la prima casă, la Țaț’ Lucreța aveam de fugit pe o cărărușă tot prin popușoi. Puteam să ies și pe toloacă, dar ocoleam prea mult.
godfried-schalcken-girl-with-a-candle
 Godfried Shalcken (1643-1706), Girl with a Candle
Deodată auzeam că se încuie foraibărul în tindă. Ridicam lumânarea deasupra capului și abia așa vedeam împrejur.
Parcă vedeam pe Dumnezeu. În cămeșă albă de noapte surfilată cu roșu pe la gât, cu capotul de monton neîncheiat la nasturi din graba aceea, Buna mea scumpă venea victorioasă:
Așă, i-am pus și data asta pe fugă, criștalu’ mamii lor de sălbăticiuni! Au atâta ghindă-n stejăriș și vin la munca me’?
Vedea că-s speriată. Îmi stingea lumânarea, ne băgam sub oghial și mă cuprindea punându-mi capul pe umărul ei. Îmi zicea să nu mă tem că asta nu-i nimic pe lângă nopțile când era ea mică și venea Știma Pădurii la fereastră.
Adormeam imaginându-mi cum grohăiesc porcii prin popușoaie scurmând pământul.

Când te desprinzi de ‘ncrâncenarea lumii, ți se rupe-n paișpe

Nu o să credeți: uneori sunt rea. Da, eu, buna și sfătuitoarea și atotștiutoarea. Chiar cei dragi cleveteau că aș fi de nesuportat uneori. Ba plângeam prea mult ca să înduioșez inimi, ba nu mai plângeam deloc pentru că se împietrise a mea.

Nu-mi place să vorbesc la telefon prea mult și mă enervează vorba-lungă. De când mă știu am fost un mic ceasornic: tic-tac, tic-tac. Nu am făcut surprize nici plăcute, nici neplăcute. Am fost previzibilă și neinteresantă. Nu am făcut valuri pe nicăieri.

Nu am lăsat niciodată pe mâine ce puteam face azi, am avut cândva sclipiri de gospodină.

Mi s-a spus că sunt zgârcită, pe când eu eram doar economă. La 17 ani și-o lună aveam carte de muncă și lucram în trei schimburi. Mereu am socotit și-am drămuit pentru că am văzut la tata ce greu se câștigă banul dacă vrei să faci o casă.

La 40 de ani, anul ăsta, după 22 de stat prin case cu chirie, m-am mutat în casa mea. Unii zic că ar fi cam târzior, eu zic că niciodată nu-i târziu.

Pe la 24 de ani, din cauză de amor rănit, am vrut să mă sinucid cu cafea. Am băut două ibrice pline ochi. Am făcut-o bună, cu caimac. Zic, dacă tot o fi ultima….și acum mă pufnește râsul de prostia mea.

15027479_1338214289525213_948541827720910432_n

Cum vă ziceam, sunt rea. M-am desprins cumva de încrâncenarea lumii și spun mai ușor, ba chiar din toată inima, cui merită: Hai sictir!

Acum vorbesc puțin și concentrat pentru că n-am să uit vorba Bunei mele dragi:  Puică, să ai grijă cum vorghești. O vorbă doare mai tare ca o palmă.

Știu, unele vorbe mi-au lăsat vânătăi pe suflet. Mă străduiesc să le astup cu praf de iertare, dar nu prea reușesc.

Nu prea îmi mai pasă și o nesimțire binecuvântată îmi dă târcoale din-ce-în-ce mai des. Am înțeles că nu e totul pe lumea asta să fii ceasornic. Ador zilele când mă întreabă sor-mea ”Ce faci azi?” și eu îi răspund ”Azi nu am chef de nimic.”

Până acum credeam că cheful ăsta e un moft al fițoșilor. Vai, asta până mi-am băgat degetul în borcanul cu el. Acum sunt ca ursul la miere.

Când eram în vâltoarea lui ”trebuie să”, cineva mi-a spus o vorbă mare: Stai calmă, din ziua de mâine n-a trecut nici o clipă încă.

Nu mai am deloc răbdare cu proștii și cu nesimțiții. Nu mai zâmbesc forțat și de nevoie. Dacă nu-ți convine, mi se rupe-n paișpe.

Din bunătate se iscă bucurie

Ați observat cum cerșim ani? Cu disperare. Ne temem de moarte ca dracu de tămâie și ne facem din viață un coșmar.

Vrem! Vrem să trăim, ne urăm în neștire ”La mulți ani!”. Când ne moare cineva drag ori vreun cunoscut, suntem puțin derutați. Se ridică din noi un fel de răzvrătire și se lasă cu întrebări și reproșuri la adresa divinițății: De ce, Doamne, de ce?

Rânduim ca chiorii dimineți în care nu vedem răsăritul și seri în care pierdem splendoare de apus. Suntem atât de fățarnici și seci, deși nu știm nimic. Avem răspuns la orice întrebare și replică oricând avem oricui de dat.

Ne-am apucat de căutat Particula lui Dumnezeu într-un tunel rece și scump, ba chiar, recent, savanții au anunțat că au descoperit-o și sunt siguri de asta în proporție de 99,99%. Cică se va putea trăi fără să fie nevoie să respirăm.

15027456_1138698956217106_381746826359136127_n

Eu cred că ăștia bâjbâie degeaba. Particula asta se găsește în fiecare dintre noi. E sădită în inimă la naștere și se numește bunătate. La unii crește ca perla în scoică, la alții se usucă precum ciulinii în Bărăgan.

Din bunătate se iscă bucurie. Asta este esența vieții. Viața fără bucurie e ca și cum ai mânca rumeguș la micul-dejun primăvara, într-o casă cu toate obloanele trase.

Suntem atât de maleabili. Copil fiind, mergeam cu Buna mea la înmormântări. Aveam vreo 12-13 ani, când am înțeles că omul se preface. Mă uitam uimită cum boceau femeile satului mortul și cum își smulgeau părul din cap, apoi,  ca prin minune, odată cu scoborârea lui în groapă, le venea așa o poftă de sarmale și colivă…de sufletul mortului bineînțeles. Până se încheia praznicul nici nu mai pomenea nimeni de cel plecat unde nu este nici întristare, nici durere, nici suspin.

”Trebuie să” a pus stăpânire pe viața noastră în locul lui ”Vreau să”. Oricât ne-am păcăli, nu suntem liberi. Ne-am zidit pușcării împrejurul nostru, prin alegeri proaste în tot hazardul ăsta numit viață. Pe unde mai scapără o rază de lumină, astupăm repede cu o cărămidă și mortar. În numele lui ”Trebuie să”ne-am trădat sufletul. Avem o imagine de apărat și multe măști de purtat.

Trebuie să rămânem ”în rândul lumii”cu orice preț. Rămânem în ”comfort zone”cu traista nefericirii în spinare uitându-ne cu jind la cei ce au ales să trăiască liberi tăind curajoși toate tentaculele de caracatiță veninoasă ce-i țineau în mâlul neputinței.

comfort-zone1

N-am nici un sfat de dat, absolut nici unul. Am 40 de ani și am înțeles: ”mult” nu înseamnă nimic, ”bun” înseamnă totul.