Zădărnicia bate la ușa orșicui

Știu, să nu ne mai ferim: Zădărnicia bate la ușa oricui. Toți vrem să se știe despre noi că suntem puternici și înțelepți. Că am înțeles Rostul și Calea.

Nu. În timp ce-mi trece timpul, eu sunt din ce în ce mai conștientă că habar nu am. Mai știu câte ceva din cărți, cum că ne naștem cu un scop. Scopul de a duce mai departe o lume.

Cu ce suntem mai diferiți decât antilopele alea gnu care, pentru a găsi pășuni mai grase, ori de sete, sar direct în gurile crocodililor? Ditamai antilopa cu ochii holbați de groază se zbate să scape din colții reptilei ce a țâșnit ca racheta de sub apă și a prins-o de unde a apucat.

Ne trezim dimineața, ne ștergem puchii de la ochi, căscăm de ne pocnește maxilarul și ieșim pe ușa casei. Ieșim să trăim cum ne duce mintea și inima. Avem niște obligații de îndeplinit, niște datorii de onorat, niște termene limită.

La fel ca antilopele alea, căutăm ceas de ceas iarba cea mai grasă, calea cea mai scurtă. Uneori făcând pe alții să sufere, cocoțându-ne pe ce apucăm mai sus, tot mai sus.

Milionarii vor să devină miliardari, bruneții vor să fie blonzi, scunzii vor să fie înalți, proștii vor să fie deștepți, deștepții regretă că nu-s proști, cel cu ochii negri ar fi vrut să-i aibă albaștri, cei cu părul des ar fi vrut să-l aibă mai rar, bogații tânjesc după candoarea săracului, săracii visează praznic.

Toată filozofia lui Cioran a pălit în fața realității. Lui, când i-a spus mamă-sa, pe la 17 ani,  ”Mai bine nu te-aș fi născut!”, i s-a părut cel mai frumos lucru.

hublou

Voi când vă apucați de trăit? Când o să ne scoatem din căpățână întrebarea: La ce ne-am mai născut, dacă tot trebuie să pierim? Știu că e greu. Peste tot cancer, boli, peste tot accidente.

Ruleta parșivă a morții se rotește haotic și ia hulpavă tot ce cade. Mereu se moare pe nepusă-masă. Rămân părinți să supraviețuiască, nepoți cu dor ce doare, copii orfani și chinuiți.

Dincolo de astea, avem o viață de trăit. Hai, și un plâns bun poate fi un pas înainte! Lasă jos neputința, nu o mai du în cârcă. Ține-te de speranță ca scaiul de oaie.

Fii pârâu sau cascadă, fii lac sau băltoacă, fii ce vrei, numa’fii odată. Nu-ți irosi bruma de viață aiurea. Dacă ți-a mai fost dat un răsărit, nu ți-a fost dat degeaba. Pune un pic de bucurie pe el cum pui zahăr pe o gogoașă caldă și, la apus, mulțumește pentru dar.

Cu sau fără tine, Spectacolul TREBUIE să meargă înainte.

Nu-ți hie frică, Lucuță, Dumnezău are grijă…

Nu știu ce-ați făcut voi când erați copii, dar eu am trăit într-o lume ce nu mai este astăzi.

Lumea mea se învârtea în jurul bunicii, bucuria mea era nespus de mare în preajma ei. Când eram împreună, intram într-un fel de poveste. Poveste ce se repeta cu sfințenie toate vacanțele mele.

Născută și crescută la oraș, într-un Alcatraz cu 10 etaje, unde în timpul amiezii trebuia să dormi musai cu jaluzelele trase (motiv numa’ bun să citesc Greuceanu cu lanterna aprinsă sub pătură), unde mingea niciodată nu găsea fir de iarbă ci doar betoane și iar betoane, unde săream coarda ca o capră neagră și jucam șotron aruncând cu un ciob de sticlă verde în pătrățele strâmbe desenate cu creta, când veneam la bunica începea povestea.

Eram slăbănoagă și bicisnică de aceea probabil eram mai privilegiată. Am fost cinci frați și nu putea să ne ia pe toți o dată, așa că eu eram mereu prima pe listă: Luminița și încă unul, că a mai căpăta și ea oleacă de culoare în obraji și i-a veni pofta de mâncare de la aerul curat.

Scumpa mea bunică, nici curent electric n-a avut în viața ei acasă. Acolo era o simplitate sfântă care pe mine m-a făcut să văd rostul.

Mă lăsa autobuzul tip acordeon în centru. Luam geanta cu hăinuțe și mergeam preț de trei km pe drum pietruit și plin de praf. Săreau la mine curci cu mărgele roșii, scăpate din ogrăzi și gânsaci cu limba ascuțită ce ciuguleau din șanțuri verdeață. Parcă eram Alice în Țara minunilor, numai că minunile mele erau altfel.

12509847_940147649405572_4946945147667957040_n

Foto: Internet, foarte posibil Sorin Onișor, nu știu sigur 🙂

De departe vedeam fumul de la sobița din curte ieșind fuior pe horn. Ajungeam pe toloacă și de acolo intram pe cărărușă. Cățelul începea să latre și găinile să cotcodăciască. Pe șfară erau întinse la sorit cămășile ei de noapte albe ca neaua și tivite frumos cu olișcă roșie pe la gît, mîneci și poale. Nici nu apucam să pun ‘napoi sârma pe poartă că ieșea Buna mea în tindă:

Draga mamii, uite c-ai agiuns! Te-ai temut, Lucuță? Erau iar curcile la Dochița slobide?

-Săru’mâna! Eeee, m-am temut!?Dar ce, îs așa de bleagă, n-am mai văzut curci?

Mă pupa pe frunte, pe barbă și pe obraji, făcând semnul Sfintei Cruci. Mă aștepta cu scrob și mămăligă caldă păstrată în ștergar între două perne grase.

Mâncam amândouă, mă întreba de mama, de tata, de toți. Nu erau telefoane. Un aparat cu baterii mari, rotunde, glăsuia cotele apelor Dunării (san- san sentimetrî).

Amu, Lucuță, ne hodinim și-apăi mergem să aducem un braț de lemne din pădure…poate găsim și hulughițe să-ți fac disară cu usturoi. Îîîî’ra, am uitat să-i spun Talpencii de-o ulcică di chișleac! Las’că-i spun amuș.

Era o liniște dumnezeiască. Ne întindeam în pătuțul mic din scândură pe o rogojină făcută de mânuța ei, acoperită cu vreo trei lăicere țesute tot de ea. Eu nu puteam ațipi și pace. Stăteam cu ochii ațințiți pe grinzile din tavan vopsite în verde urmăream o gâză, admiram lampa cu gaz ce era agățată într-un cui fix pe mijloc.

Era obosită, scumpa de ea. Știam că prășise o dată cu răsăritul până se ridica soarele de un stânjen sau mai știu eu cât. Cam la cinci minute după ce punea capul pe pernă începea a pufăi: Pfffff, pfffff, pfffff. Îmi venea să râd, parcă fuma. Mă abțineam, nici nu mișcam, să n-o trezesc.

Bunica mea dădea în bobi. Așa aflam dacă vine mama ori nu. Alegea un știulete frumos, neînceput,  desfăca de pe el boabe, număra 41 și zicea: 41 de boghi, bine știți, bine ghiciți, mie bine să-mi spuneți: dacă a hi să vină Maria, să chice bucurie în casă și la inimă, dacă nu, să chice îndoială, îndișărt și drum închis.

Despărțea bobii în trei părți, apoi din fiecare lua câte patru. Ce rămânea punea drept trei linii a câte trei grămăjoare: unu era îndișărt, patru erau vorbe, trei era bucurie și doi am uitat ce era. Când nu ieșea cum trebuie repeta stricând totul: Îîîî’raculu’ de mine, stăi așa că nu-i bun, mai dau o dată!

Stăteam cuminte și ascultam ce zice. Credeam cu sfințenie ce zice ea:  Vezi, puică, chică drum. Pe sâmbătă, pe vineri, vine mă-ta sută-n mie, pe mine boghii nu mă mint!

Luna viitoare ar fi împlinit, Buna mea, 108 ani. Știu, e mult, tare mult. Dacă vă spun că ea, pentru mine, încă trăiește, mă credeți?

Trăiește și mă pupă pe frunte, pe barbă și pe obraji făcând semnul Sfintei Cruci la fiecare răsărit de soare.

Nu te teme, Lucuță, Dumnezău are grijă și de puiu’ ceal de șarpe…

 

 

Râde hârb de oală spartă

Măi, măi, măi, mare-i grădina ta, Doamne! Cum vine asta: tu care ești o schijă strâmbă, să râzi de una grasă?
Ba, mai mult, să-i stâlcesti și numele, de exemplu dacă pe grasă o cheamă…Luminița, să zicem, tu să-i spui când clevetești ”Luminițoaia”.
Mă, schijă, mă, tu știi că provoci sentimentul de milă când te fâțâi, fâța-fâța, și te bate vântul în dungă? Zău îți spun, îmi vine să-ți dau un codru de pâine, ceva, să te mai întremezi oleacă.

fotomodele
O mai arunci așa, de-a’n cățeaua: Ceeee, acuma fotomodelele-s anorexice, suple….


Ce vorbești? Exact aceeași problemă pe care o are grasa o ai și tu: cu greutatea. Doar că ea e rotunjoară și tu ești filiformă (femeia șnur fără țâțe, fără cur). Da, exact așa este, nu holba ochii ăia la mine.
Ce-ai zice tu dacă am avea un pic de empatie unii pentru alții?


Nu, nu e vorba despre mine, deși am tendințe spre rotunjire și mă lupt cu pofta, mai ales pe la ora 22:00 când parcă prind dracului glas toate alea de prin frigider și mă ademenesc.
Mă enervează de mor când râde hârb de oală spartă, atâta tot.