”Luminiţa, noi n-am avut un Creangă feminin…Nu vrei să fii tu aceea?”

Așa m-ontrebat Dan Alexe, un băiet cari scrie tari ghini. Așa s-o potrijit că tari ghini sămănăm (eu și Nică a lu’ Ștefan a Petrei).

Și răspunsu’ neu așa o fost:

Aş vre’, cum sî nu vreu, puiul maichii. Graiul ista mă faci sî mă tochesc di pi chicioari di drag. În graiu’ ista m-am zburătăcit eu, copchiliţă di oraş, hulub ascultător ce-am fost la mama me. Încetucu-încetucu, ni-o crescut peni, tulei şî m-am dat la zbor pi tăt plaiu bucovinean.

Eu n-am fost niciodatî la ştioalnî fără să-i zic mamii. Cea mai mari fricî o avem di tata. Era bun ca pânea lu’ Dumnezău, da’ când îl scotem din săriti nu mai era loc sub pat di noi. Tăţî cinci iezi-cucuieţi, nici nu suflam ca sî nu ni găsascî: ”N-ai văzut, Marii, ghihuli ciia?, tuna tata di zâcei câ-i Sf. Ilie di pi cer. ”Nu ştiu, Ioani, nica nu ştiu cî eu amu, deghe am intrat în casî.

Tiii, ne-o trecut înc-un pacat, am scapat șî data asta”.

Şâdem ci şâdem sub pat pânî adornem. Aclo era întuneric şî noi zîcem cî-i noapti fărî lunî. Tata sigur ştie undi eram da’ ni lăsa în plata lu’ Dumnezău.

Când vinem la mamuţa în vacanţă, iiii-ha, nu mai ştie niminea di noi. Dădem atacu’ în păduri, parcî eram sălbăticiuni aşa ni săreu călcâili dinapoi. Ţânuţi pi chiatră într-un bloc cu zăci etajî, când dădem cu ochii di libertati, zâcei cî ne-o chişcat strechia şi alta nu.

Da’ lasî cî mamuţa nu ni ţîne di pus la icoani. Scote drăcuşorii din noi cu mari măiestrii. Dupa vreo cinci braţî di lemni carati cu schinarea nu ni mai tribuie nici mâncari, numa’ umbra o catam şî apa din fântânî. Noaptea dornem ca mieluşăii. Când sufla mamuţa sî stângî lampa noi ni întorcem pi partea ceelaltă…

ionică

11933421_973000782786925_714774940480077828_n

Apăi când era vorba di carat lut di la lutării, aliu-valiu, ci ni mai plăce. Intra ea într-un fel di peşteră di undi lua tăt satu lut. Nu ni lasa pi noi. Noi numa’ împlem tăbuica, o aburcam pi schinari şi dăi, şi dăi, cam un kilometru giumati pânî acasă. Odată am spart tăbuica anumit ca sî mai scăp di greutati.

De aclo mergem pi carari, în păduri, la canton sî aducem baligî di cal. Vinem ‘napoi şi mamuţa mestica tăti aieste cu apă şi ne punea sî călcăm roată-roată ca la horă. Ni mozolem, da’ ni baga la ciubăr undi era apa călduţă că o pune anumit la soari de cu dimineaţă.

Când ni caţaram în cireş, rupem şî frunzâli din el. Îmi plăce sî mă urc sus, sus di tăt cî videm pânî hăt diparti tocma cimitiru.

”Criştalu mamii voastî, ha!”, striga mamuţa spărietă. ”Dă-ti ghios odată, n-auz!?”. Eu auzăm tăt da’ mă făcem cî n-aud nica. Nu ni-o pus, ghiata di dînsa, harapnicu pi schinari la timp, di asta făcem boacne.

Apăi pi tăpșanu ‘ăl mari, numa bunuțu’ Dumnezău știi di cîti ori ne-am dat de-a berbeleacu prin schini șî ciulini, zgîrietă tătă șî cu coatele juliti.

Numa’ pi lângî plită ni-o amintesc pi mamuţa. Ci făce, ci drege, tot pi lângî plitî ave treabî.

Când ni aduna sara di pi toloacî eram rupţ di foami, mâncam şî lemnili dacâ ni lasa. ”Gata cu hârjoana, obrăznicăturilor!” spunea cu duhul blândeţii, ostenită şî ea după o zî întreagî di prăşît. Aşa di obosâtî şî flămândî n-am mai fost în viaţa me.

Odată am vrut sî ieu astupuşu la sticla di gaz lampant şi l-am varsat tăt pi ţoalili di cordeli. Vaileu, mi-o tras o cherfăneală şî m-o zghihuit oleacî di codiţî.

Oooof, tari ni-i dor di Buna me, dar o lasat-o Dumnezău aproapi o sută di ani ca să ni bucuri cu bunătatea și înțelepciunea ei. Ma ardi doru-n chept ca jaraticu pi vatră, tocma-l sîmt cum sfîrîie…

Câti şî mai câti nu o fost, câti şi mai câti n-am făcut. Dacî vă placi, eu am sî mai vin cu deiestea. Am tolba plină cu di tăti.

Scumpă mamă

Nu ştiu voi, dar pentru mine ziua când îmi calcă mama pragul e zi senină. Poa’ să plouă mocăneşte, să viscolească, să crape cerul, când e mama la mine eu mi-s în siguranţa copilăriei. Vine rar, cam la 5-6 săptămâni, dar, când vine, se cunoaşte. Numa’ ce-o vezi că se suflică moldoveneşte şi se apucă de dereticat: „Lasă, draga mamii, cum să nu fie praf? Tu stai atâtea ore la serviciu, nici nu ştiu cum reuşeşti să le descâlceşti pe toate.” După ce-mi spune aşa, mă cuprinde strâns şi mă pupă apăsat pe frunte.

Stabilim, ca fetele, ce facem bun de mâncare. Ştiu că-i place raţă cu varză la cuptor. Dau iama printre raţe, aleg pe cea mai dolofană şi harşti!, capul jos. Într-o oră o face mama bec, nici fir de pană ori tulei. Între timp, scot două verze din butoi şi încă una verde din grădină. Numa’ bine termină ea de cenătuit raţa, că eu am pus la punct verzele, legumele, foile de dafin, piperul. După ce stă frumuşel raţa cam o oră jumate în cuptor o învelesc părinteşte cu varza şi toate cele să mai stea molcom încă o oră şi ceva. Apoi, pe înserat, sun nişte prieteni, le spun că am gătit raţă crăcănată, sucesc o mămăligă de mai mare dragul şi dă-ne, Doamne, sănătate.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

A două zi facem chiroşte ori plăcinte. Dacă nu-i şi nu-i brânză, face mama nişte gogoşi, de zici că-s puf şi alta nu. În afară de asta, îmi place să vorbesc cu mama despre orice. Când suntem împreună nu ne tace gura o secundă şi râdem mult, că mama-i şugubeaţă şi povesteşte aşa de frumos, că-mi vine să-mi înting pe pâine tihna aceea.

Da, când vine mama la mine, duhul-blândeţii îmi dă târcoale şi parcă îmi ia de pe umeri tot greul ce mă apasă. Îmi spune îngrijorată: „Nu mai alerga atâta, fată! Nu vezi cum îţi bate inima aceea? Când ai să te gândeşti şi la sufletul tău?” Mă uit la ea zâmbind: „Lasă, mamă, las-o să bată că de asta ai făcut-o, nu?”

Când toţi s-au culcat, vorbim în şoaptă despre viitor: cum vor fi copiii, cum vom locui în căsuţa nouă neterminată încă, cum va ieşi costumul ce şi l-a dat la cusut şi câte-şi-mai-câte ne trec nouă prin cap.

Când e totul gata şi nu mai e nimic de făcut, hopa că sună tata, cică nu mai are ciorbă la frigider şi trebuie să vină mama acasă. Niciodată nu a recunoscut că-i e dor de ea şi acuş au 45 de ani împreună.

Cât îs de bogată eu că o am pe mama, nu-i aşa?

Scuze pe pi_da mă-tii!

Când am plecat, nu mai vedeam lumea de lacrimi. Era iulie 2006. Tocmai ne mutasem într-o locuinţă de serviciu fără instalaţie sanitară. Dacă ploua, fugeam cu patru găleţi în pod, ştiam exact unde e spartă ţigla; dacă bătea vântul, cum-necum, se uda tavanul din bucătărie bleaşcă.

Am vorbit cu cumnata mea, Elena, care era deja acolo şi am stabilit că, dacă stau două luni în Germania, vin cu bani de instalaţie şi de calculator. Soţul a fost de acord să rămână cu doi copii mici (trei şi nouă ani), îl ajuta şi mama mea, la urma urmei două luni treceau repede.

Zis şi făcut, la cinci dimineaţa, plec. Copiii rămân în urma mea înlăcrimaţi, iar eu cu inima frântă văd Ungaria, Austria şi Germania. Ajung noaptea , cumnata mea sărea în sus de bucurie că, după un an de zile, are cu cine vorbi româneşte.

A doua zi mă duce să mă prezinte Carlei. La ea voi lucra, are brutărie şi casa cât Căminul Cultural de la noi din comună. Germană ştiam, dar foarte puţin, iar cu engleza mă descurc binişor, că am avut bunul-simţ să învăţ câte ceva la şcoală. Hallo, how do you do, bla-bla-bla…

Carla, frumoasă foc, blondă cu ochii albaştri, şmecheră ca o vulpe. Wagner, bărbată’su, gras ca un urs, iar fetiţa lor, Ana, bucălată și bălaie ca în tablourile cu heruvimi.

O dimineaţă superbă, aurită parcă. La ei bat clopotele din oră în oră. Mă încurc pe lângă biserică, după miros ajung în pragul brutăriei la 7:00. Carla mă aştepta într-o bucătărie răcoroasă, cu cafeaua dinainte. Mă întreabă dacă vreau, zic ”Nein, danke”. Ea vorbeşte engleză perfect, eu roşesc crezând că nu ştiu bine. ”Şi acum, hai cu mine”, zice ridicându-se ca o zvârlugă, împrăştiind miros de liliac.

Intru în brutărie. Un neamţ mustăcios şi o femeie din Slovenia roboteau de zor. ”Lumi, azi speli cuptoare!”

femeie cu păr roşcat

Afară, 40 de grade, în faţa cuptoarelor erau 50, ca popa. Spăl şi spăl, cam două ore, cică fierbinţi se curăţă mai bine. M-am fript până la coate, dar n-am zis nimic. Pe la amiază o văd pe Carla că ne strigă la masă. Vă jur că nu mint, avea şase clătite pentru patru oameni. Zicem ”Guten Appetit”, mestec rapid, ţin mâinile frumos pe masă, beau cu cioturi un pahar cu apă rece şi mă ridic prima de la masă, strănut de trei ori de numa’numa, ”Gesundheit!”, zice mustăciosul, ridicând sprânceana dreaptă.

Nu trecuseră nici două săptămîni și eu ornam torturi cu căpșuni mai ceva ca mustăciosul. Învîrteam la aluatul de brezel de ziceai că fac asta de cînd lumea și pămîntul.

Mai cu bine, mai cu rău, au trecut săptămânile, dar nu ştiu de ce Dumnezeu mă umfla plânsul tocmai când mâncam. Exact atunci mă apuca dorul de copii cel mai tare. Odată, i-am făcut pe toţi să plângă din cauza asta. ”Abţine-te, că mă faci de râs!”, îmi spune şoptit Elena, că eram acasă la bătrânul de care avea ea grijă. Gertrud, soţia lui, era un înger de femeie. M-a cuprins şi m-a întrebat: ”Warum weinst du?” (De ce plângi?) şi a început să plângă cu mine.

Nu vorbeam româneşte în magazine şi mi-a spus Carla că, dacă văd poliţia în brutărie, să fug pe uşa din spate, să mă ascund în casă şi să nu cobor până nu urcă ea. Nu de puţine ori mă simţeam ca Cenuşăreasa.

A vrut Carla să mă înşele cu o zi de muncă. La sfârşitul săptămânii veneam cu hârtiuţa unde aveam notate zilele şi orele. Mi-a spus că miercuri nu am venit. Poftim, cucoană??? Zece ore să nu mi le plăteşti? Cu trei euro ora, şi aşa vai şi amar… Zic:  În  ziua aceea ploua şi când ai deschis uşa brutăriei te-ai speriat de mine că stăteam pe bancă…

Aha, Entschuldigung, Lumi!, zice prefăcuta. Scuze, pe p_zda mă-tii, mă gândesc, uite, domnule, se îngrăşa cu 30 de euro de la mine!

Duminica era închis la brutărie şi mergeam la curăţenie. Femeile erau mai zgârcite, dar bărbaţii nu comentau. Când i-am terminat de făcut casa lună, vine Max cu 50 de euro şi spun: Nu, e prea puţin! Dar cât?, mă întreabă. Zic: 70. ”Ok, Lumenuca!”, şi m-a dus acasă cu 200 km/h, cred că de draci ce avea. Îmi venea să-i spun și ăstuia: Ho, bre, că am mai văzut avioane!

Mama voastră de blonzi, am învăţat cele mai grele cuvinte în nemţeşte (Staubsauger- aspirator, Kühlschrank – frigider) şi voi nu mi-aţi spus măcar o dată numele corect.

Am mai fost de atunci de vreo cinci ori, dar fără zece euro nu mişcam un pai. Acum e fiul meu la ei. Lucrează ca barman, pe perioada vacanţei, într-un restaurant cu patron italian. Nemţoaicele îi dau târcoale că e blonduţ cu ochii albaştri. N-ai văzut să-mi cadă pe mână noră de rasă ariană? Să vezi atunci cuptoare de curăţat…

Viaţa la ţară

Lume, lume, soro lume! Vreau să vă anunţ, pe această cale: Mâine merg la lăcrămioare! Da, asta fac. Doamne, cât e de frumos la ţară!

Am fost binecuvântată să locuiesc la 2 km de pădure, să am în faţa casei un lan de grâu. Am despicat lanul în două să facem drumuşor, pe marginile lui am plantat trandafiri. Din faţa casei văd lanul şi în spatele casei, dincolo de ogoare, pădure cât vezi cu ochii. Azi e cald, în coroanele copacilor e creşă, azil de bătrâni, farmacie, tot ce vrei. Nu vezi de frunze, dar e zarva mare.

Ne-au fătat căpriţele, una a făcut doi iezi. Tare mi-i drag să fac brânză de capră. Adun 10 litri de lăptic, alb ca neaua, îl încălzesc încetişor apoi slobozesc în el, picurat, o lingură de cheag natural făcut din stomac de miel. Ăla mi-l pregăteşte mama şi am pe tot anul. Când prăvălesc caşul din strecătoare se luminează casa şi alta nu.

Aduc de la cuibar vreo șapte ouă rozalii, le bag la rece, le scot pe cele de ieri şi dichisesc un scrob cu codiţe de ceapă din grădină.

Tai caşul de capră felii groase, ning pe el sare grunjoasă, sfârtec cam trei roşii dolofane, scot de la congelator o pungă de cârnaţi făcuţi din Gică astă iarnă. Las punga la dezgheţat, molcom, până pun de mămăligă.

Mă duc la sacul din cămară, cern soarele cu sita de porumb. Când începe apa din ceaun a da semne de viaţă, huştiuluc!, o linişteşte făina. Focul, musai, la mic şi dă-i, şi dă-i, şi dă-i, până nu mai vezi neam de cocoloaşe. Vorba bunicii mele: Colac să iasă, puica mamii!

pasăre în pâine

Prăvălesc galbenul pe fund de lemn, aburul iese fuior pââână sus. Asta-i semn că pot veni flămânzii.

De exemplu, la timpul ăsta, rar care n-are pus în pământ. Toate râd la soare, mă uitam ieri, căpşunii mai-mai şi dau în floare, nu mai spun de copăceii din pomăt. Ne-am ghiftuit de leurdă şi urzici, acuma-i vremea păpădiei. Punem codiţe în salată.

Puii umblă chiauni după cloşcă, asta nu mai poate de cald şi se ‘mpăunează, deşi nu e păun. Porcii grohăie de’a valma rozând la sfeclă şi porumb, vaca vecinului a simţit verdeaţă şi nu mai vrea la grajd; rage de mama-focului.

Căţeii se smuncesc în lanţuri, ar pleca cu tot cu cuşcă în lume. Caii tropăie, proaspăt potcoviţi, cărând cucoane cu batice albe şi domni cu ţigări fără filtru în colţu’ gurii. Mărg la moară la Siret, c’acolo-i făina mai bună şi mai albă.

Da, asta fac, mă duc mâine la pădure să culeg lăcrămioare. După aceea, mă duc să strâng hribi, chitoaşte, zbârciogi, opintici, alune, mure, frăguţă, care şi cum îi vine rândul, că de când mă ştiu pădurea e mamă-bună şi darnică. Doar mă uit cu groază să nu se’mpuţineze că Holzindustrie Schweighofer – moartea verdelui- cum îi spunem aici este la doar 35 de km de noi.

Nica-ninicuţa nu mai este voie să meargă Ţaţ’ Lucreţa la oraş cu ouă, urzici şi toate cele de prin ogradă. Nu mai are cum căpăta vreo doi creiţari pentru pastile. Nu, ştim că-i trebe casă de marcat, normal, a înţeles sărmana.

Mi-e tare ruşine, am întrebat pe o bătrânică la care sunt abonată la lapte: Cum, tante Profiră, nu vrei să-ţi dau 2 lei litru, parcă 1,5 e prea puţin!?

Ea mi-a răspuns: Lasă maică, îi greu, ai şi tu copchii la şcoală… Ţinea mânuţile strâmbe în pestelcă, iar buzunarul flanelei era prins cu un bold. Cred că acolo avea câţiva lei.

Mai sunt câţiva bătrâni cu wc-ul în fundul grădinii, da, dar cei mai mulţi au baie în casă şi fosă septică în grădină. Când ne-am construit căsuţa, anul trecut, aia din lanul de grâu, am făcut două băi în ea, să fie ca la oraş.

Cât ‘oi sufla pe acest pământ ‘oi mulţămi Bunului Dumnezău pentru viaţa la ţară şi graiul meu moldovinesc. M-am născut şi am trăit la oraş, dar vacanţele de vară veneam aici, la bunici. De atunci mi se trage mie cu pădurea.

Aştept amar

Ştiu, ar fi trebuit să zbori. Aveam bani de gaz. Ştiam că pleci cu ea. Ştiam tot.

Ai venit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, eu m-am făcut că habar n-am. Dar tu, din clipa aceea să nu mai vrei să îţi zâmbesc sincer, pentru că eşti doar un mic ratat în faţa mea.

Am plâns să nu mă vezi, te-am privit cu scârbă când nu ai ştiut, ţi-am şoptit blesteme printre dinţi.

N-am putut să te fac să zbori şi nu am zburat nici eu.

Acum ştiu că eşti cu turma, nu eşti special cu nimic. Eşti un mic nimic care crede că nu ştiu asta.

Ba ştiu, ştiu mai bine decât ai fi vrut tu să ştiu vreodată.

Nu meriţi nimic, atât eşti de puţin în faţa mea. Aproape că nu mai eşti.

Nu am cum schimba ce a fost, dar pot schimba ce va fi. Deocamdată, nu e momentul. Sună cinic ce spun, dar am nişte treburi de rezolvat şi treburile astea necesită timp. Timpul meu, ştiu. Dar timpul meu şi aşa a luat-o razna.

Nu, nu ai reuşit să mă faci să mă pierd, mai puternică m-ai făcut. Am văzut cât de mic poate ajunge un om şi-mi ştiu clar locul pe scară. Locul meu e din ce în ce mai sus. Le privesc în creştet pe târfele tale, ele se agită fără rost. Nu m-ai lăsat pentru ele, ba chiar m-ai implorat să rămân. Am rămas să vă privesc scârboşenia ce nu mă mai atinge pe mine. Eu sunt calmă şi aştept cu un zâmbet amar. Nu am avut eu norocul să fii tu afară de turmă. Puţine îl au.

”Dragostea îndelung rabdă”, dar numai ce poate fi răbdat

Despre dragoste s-au scris kilometri de cuvinte. Fiecare o înţelege exact aşa cum pricepe să dăruiască. Dai şi nu mai pomeneşti, în vecii vecilor. Dacă ai dat şi ai ţinut minte pentru mai târziu ca să scoţi ochii ori ca să te lauzi, mai bine nu dădeai. Era mai cinstit aşa.

Dragostea, ca şi credinţa, e ceva intim. Arde mocnit în interiorul tău fără să scoată văpăi ori fum. Câţi n-au murit din iubire? Arşi în interior, morţi de inimă rea, primiţi în Rai şi aşezaţi pe primul rând să cânte la harpă alături de heruvimi. Spune Cioran în Cartea amăgirilor: „Mi s-a făcut inima ca ceara şi se topeşte înlăuntrul meu”.

Unii îşi trăiesc credinţa zgomotos, căutând să iasă în evidenţă cu orice chip şi spunând chiar neîntrebaţi: „Eu postesc, eu am îmbrăcat biserica, eu merg la slujbă…” Taci, taci odată! Nu vezi că ai umbrit totul cu vorba? „Dumnezeu nu te vrea făţarnic”, vorba unui scriitor ateu.

Văd cucoane coafate care-şi aruncă teatral mâna dreaptă în cele patru zări când trec pe lângă gardul bisericii. Eu merg finuţ cu mâna-n buzunar şi nimeni nu ştie că-mi fac cruce cu limba: În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin. Iubirea e cuibărită în mine şi nu fac paradă cu ea. Iubirea şi credinţa nu se lehăiesc şi nu se demonstrează public. Doar se ard intim, cu folos.                                                                                                                                                                     om cu barcă

Alţii înţeleg iubirea şi credinţa urlând că în numele lui Allah omoară oameni. Atunci, abia atunci, îmi vine în cap vorba aia: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Da, vreau dinte pentru dinte. Nu vă mai fandosiţi că vai!, e păcat să doreşti moartea cuiva. E păcat, normal, dar dacă vine nebunul la tine, nu te aperi? Dacă eu văd filmări că tu, ISIS, teroristul, bărbosul cu ochii roşii de furie, tai capete de oameni răpiţi de pe stradă, că tu, holbatul fără suflet, spânzuri mame şi copii, că tu iei viaţa nevinovaţilor împuşcând la întâmplare, atunci eu, creştină cum sunt, vreau ca lumea să scape de teroarea ta şi, logic vorbind, îmi doresc dispariţia ta fizică să poată trăi ceilalţi fără frică de tine. Dacă dispari, foarte probabil, nu voi mai auzi la ştirile de dimineaţă cum ai mai prăbuşit tu avioane, ca atunci când ştergeam praful şi le-am văzut înfingându-se în turnuri de mi-au trebuit 10 minute să înţeleg ce se întâmplă şi încă ceva timp să-mi scot din ochi imaginea oamenilor ce săreau în moarte, sperând la o minune, de la etajul 42. Din cauza ta, jivină, eu am văzut toate astea şi te trimit în aia a mă-tii urgent, fără să mai socotesc pentru că, între timp, nebun cum eşti, apeşi dracului detonatorul ăla şi mă spulberi, răgând ca un varan cu bale: Allah!!! Nici un Allah, mori tu primul că decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-ta.

Numai eu știu de cîte ori mi-am rugat fiul care locuiește de patru ani în Germania să nu meargă la Oktoberfest în Munchen. Auzeam că descreierații urmăresc unde sunt adunări mari și intră cu mașina în oameni.

Iubirea nu e ca atunci când Mihaela îşi prinde soţul cu amanta în oghealurile familiale. Ea nu din iubire înşfacă de pe perete carpeta cu Răpirea din Serai să plece la mama, ci din disperare. Disperare că ea, corecta şi gospodina, a văzut cu ce se mănâncă, nu-i aşa?, iubirea. Da, aşa e, Mihaelă, uite cum, iar şi iar spunea, Cioran: „Dragostea fiind o întâlnire dureroasă şi paradoxală a fericirii cu disperarea, el, timpul, e prea neîncăpător excesului ei inuman. De aceea, de câte ori te trezeşti din iubire, pare că ţi-a putrezit timpul prin nu mai ştiu ce inimă”.

Iubirea e tăcere şi e reazem, mereu am crezut asta şi tare-mi plac vorbele Apostolului Pavel: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”.

Copilărie, Rai erai

Am acuş 38 de ani şi pot să vă spun, fără pic de îndoială, că temelia pe care eu m-am tot zidit a fost copilăria mea. Nu ştiu alţii ce cred, ce simt, dar eu asta ştiu sigur.

 Scrisoare către Scumpa mea bunică

Iubita mea, amintirea mea, fetiţa mea…unde eşti? Atâta ce-am cotrobăit prin amintiri că nu există locuşor lăsat de Dumnezeu neverificat de mine. Uite, peste câteva zile vine Învierea și căsuţa dumitale-i goală…

Ce forfotă era pe acolo! Cozonacul stătea-n covată la crescut, pe marginea plitei puneai cu grijă ceara la topit şi mă învăţai cum să încondeiez cu  chişiţa ouă. Cârligaşe, raze, puncte, cerculeţe.

Sarmalele oftau în oalele de lut vreo 12 ore, până erau gata, zama de găină era dată la rece, pe masă nu mai era loc de-atâţia colăcei. Erai expertă în astea, veneau vecinele să-nveţe, ba chiar le şi făceai ce te rugau.

Pe înserat o aşteptam pe toloacă pe Ţaţ’Ortanţa să aducă ulcica cu lapte. Matale aduceai din tindă, unde ţineai sacul cu făină, ce-ţi trebuia şi ne făceai lapte cu bulugheţe. O, ce bun era! Apoi aprindeai lampa, o agăţai de cuiul din grindă, băgai cărbuni în fierul de călcat şi începeai să calci perdelele. Eu, mică şi slăbănoagă, citeam de pe cuptor Acatistul Maicii Domnului.

căsuţă cu stuf

Odată, venind de la biserică preţ de 3 km, mi-era aşa de rău… Te-ai întâlnit cu Ţaţ’Lucreţa şi i-ai spus “Mi-a deochiat cineva copchila, mă duc repede să o descânt”. Când am ajuns acasă, ai luat apă neîncepută, ai stins cărbuni în ea, ai spus ceva despre Maica Domnului. Mă tot puneai să beau din ea, de trei ori sau de nouă ori, nu mai ştiu bine, că mi-era prea rău atunci. După ce m-ai descântat, tot răul mi-a trecut, nu mă mai durea nimic. Atunci eu am crezut că eşti vrăjitoare, din aia bună, care faci minuni. Eu cred că mi-a fost rău de emoţie, am zis Crezul în mijlocul Bisericii şi toată lumea se uita la mine, nu că m-a deocheat cineva.

Altă dată, de Anul Nou, m-ai dus cu uratul pe la case. Aşa mi-era de frică de mascaţi… matale mă strângeai tare de mână “Stai lucuţă, nu te teme, că-i cunosc eu pe toţi”. Da’ eu tot mă temeam, că aveau măşti fioroase pe faţă, şi zornăiau din nu ştiu ce, de ţi se urca părul în cap de groază. Cînd am ajuns acasă, m-am urcat pe cuptor la căldurică să număr banii cîștigați. Eram tare fericită, dar, cum-necum, am scăpat batista cu ei legați frumos drept în oala cu ciorbă fierbinte de pe plită. Atunci m-ai suduit oleacă, i-ai curățat repede și i-ai făcut ca noi. Apoi m-ai pupat pe frunte și pe ochi de zeci de ori ca să nu mai fiu supărată.

De obicei, înainte de Paşti, mata dădeai cu farbă, toată casa era primenită. Mergeam la lutărie, la canton, să aducem balegă de cal şi din toate astea făceai un fel de compoziţie cu care cârpeai totul. Îți plăcea să dai ceríu, culoarea aia superbă. Luai chindrus și așa făceai.

Cea mai frumoasă amintire e când mergeam în pădure. Doamne, câtă bogăţie mai era! Alune, mure, fragi, hribi, chitoaşte, opintici. Pe toate le adunai în pestelcă şi le transformai acasă-n ceva bun. Ce greu era la vreascuri, că nu mergeam în pădure numai la plimbare. Trebuia rogoz pentru rogojini, lemne de foc, câte şi mai câte.

Mi-ai povestit de Zarif cum te-a trântit odată în pădure şi dumneata de ciudă l-ai muşcat de bot. Vă trimitea tata cu caii de pe la 10-11 ani. Şi trista lui poveste ce ţi-a schimbat matale viaţa că l-ai pierdut la 15 ani. Erai copchila cea mai mică şi-a trebuit să vezi această tragedie, cum ruşii îţi omoară tatăl, în şura lui, în curtea lui, cu arma lui…

De la matale ştiu că toată făptura are rostul ei şi că Dumnezeu ştie şi de firul ierbii care abia iese din pământ. Iubita mea, când ai murit, la 99 de ani, cam în 40 de minute am fost lângă matale. Încă mai erai, că te-am cuprins aşa rezemată de perne şi am simţit că încă eşti. Nu am putut să plâng deloc, doar te iubeam şi te ţineam strâns lângă mine. Părul matale moale, de câte ori l-am împletit, de câte ori l-am pieptănat? Mânuţele calde încă atârnau pe umerii mei.

Tot ce m-ai învățat nu s-a risipit, ci m-a ajutat să nu mă risipesc. Toate sfaturile, pupăturile pe frunte, dragostea și grija matale pentru mine, le-am simțit înmiit după ce ai plecat. Ce comoară mi-ai lăsat, inimă bună!

De Înviere, îţi scriu să-ţi spun că te ador şi rog un înger să-ţi citească asta. De câte ori mi-ai apărut în vis şi ai plecat, am suferit. Cînd ne vom întîlni, aș lua cu mine o portocală. Știu bine că nu se poate, acolo vom fi în sufletul gol, dar plin de bucuria revederii.

Îi mulţumesc Lui Dumnezeu că te-am avut bunică. Temelia mea, ADN-ul meu, draga mea, Buna mea, viaţa mea.

Ahhh, Viaţă, ce frumoasă eşti!

Să nu-mi spuneţi că bat câmpii. Anul acesta nu am văzut albine ca în anii trecuţi. Păpădie a fost puzderie şi alta nu, salcâmii au împodobit şi înmiresmat anticamera Raiului, unde cărăbuşii de aramă aşteptau spovedania Lumii.

Acum au început a crăpa bujorii dolofani. Iasomia împrăştie dâre fine de dulceaţă amăruie. Cauţi prin aer cu nasul, amuşinând un fel de Via Dolorosa, închizi ochii, dai capul pe spate a desfătare.

Ahhh, Viaţă, ce frumoasă eşti!

Golden ratio ţi se dezvăluie într-o floare a soarelui, ori într-o scoică, ori într-o carapace lepădată de melc. E în lanţul tău ADN, ba chiar e pe şi în trupul tău, e matriţa perfecţiunii şi continuităţii.

Cum să trăieşti doar în betoane? Cum să nu vadă ochii tăi verde, cum să nu audă urechile tale susur de izvor rece ca gheaţa? Să stai tolănit într-o poiană, înconjurat de stejari seculari, să ţi se caţere furnici pe picioare şi tu să le spui adunându-le în pumn: ”Jos cu voi, neobrăzatelor!”

Şi apoi, când dai cu ochii de un fluture albastru să-i admiri, mut de uimire, frumuseţea. Să-ţi faci din catapeteasma cerului coroniţă de nouri, să te crezi Împărăteasă a Lumii, pentru că TU chiar eşti aşa. Dacă ai primit în căuşul sufletului tău înţelepciunea de a vedea frumosul, eşti un om împlinit. Îţi dai seama că toate astea nu costă niciun leu, îţi sunt date gratuit.

Să trăieşti dându-ţi seama că nu tu ai dresat câinele să se gudure pe lângă tine, nici pisica să te soarbă din ochii. Ei au simţit că ai portiţa inimii deschisă, şi şi-au băgat boticul umed în ograda ta.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Particula Lui Dumnezeu nu-i în tunelul rece de beton. Nu, ea clipoceşte în Iubire, că din iubire – zâmbeşti şi din iubire – alini.

Să treci cu iubire dincolo de graniţa familiei tale, să iubeşti Lumea. Să nu-ţi doreşti să-ţi duci copiii la zoo, ci să vă uitaţi împreună pe National Geographic, unde animalele sunt libere să trăiască, nu închise să aducă bani.

Cum vă spuneam, nu mai sunt albine ca înainte-vreme. În agricultură se foloseşte mult ierbicidul şi azotul, soluţii pentru gândacii de Colorado. Mâncăm fără măsură şi aruncăm tone de hrană. Am văzut copii scheletici şi le-am arătat copiilor mei:” Vedeţi? Preţuiţi natura, fiţi buni. Alţii nici apă nu au să bea.”

Se spune că al III-lea Război Mondial ar fi pe cale să înceapă, stăm ca pe un butoi de pulbere. Omul a inventat bomba atomică, a şi folosit-o cu câteva ocazii. Reactoare nucleare produc energie să, şi să, şi să…

Avea dreptate Nichita Stănescu: ”Nu există o Hiroshimă a cailor”, în poezia ”Nu există”.

Uitaţi-vă la filmuleţul ăsta. Ce poate fi mai minunat? Ce mai căutăm şi ce mai vrem? Ce nu ne-a dat Bunul Dumnezeu?

Ducă-se pe pustii

Azi e vreme de curăţenie. Nu,nu curăţenie din aia cu cârpe, soluţii şi găleţi. Din aialaltă, când stai doar tu cu tine şi cotrobăi. Atâtea sertăraşe prăfuite – care de lemn, care de fier, care de aur, care de tablă, care de sticlă. Toate într-un creieraş călduţ, capabil de miliarde de conexiuni, atâta de deştept încât, la comanda lui, mâna să nu strângă mai mult decât puterea unei coji de ou. La comanda lui, toate culorile curcubeului ochii le desluşesc fără să le încurce vreodată, la comanda lui calcule matamatice grele se rezolvă, la comanda lui amintiri de zeci de ani ies la iveală. La comanda lui inima, ce are şi ea neuroni, le zice ochilor să plângă, le zice ochilor să râdă, îi zice omului să iubească, îi zice omului să urască, îi zice omului să creadă.

Aruncaţi tot ce nu vă mai foloseşte, tot ce v-a făcut rău vreodată, tot ce vă-ntristează. Aruncaţi gândurile canceroase, alea care v-au făcut vreodată să vreţi să muriţi sau să vreţi să moară cineva. Băgaţi-vă-n sertare levănţică ori flori de muşeţel. Spovediţi-vă gândului, promiteţi-vă că nu veţi mai plânge decât de fericire… ridicaţi-vă încet deasupra casei, deasupra locului unde trăiți. Aţi început a vedea cocorii? Mai sus, mai sus, treceţi de nori. Nu-i aşa că sunt pufoşi? Eu văd Siretul cum şerpuieşte printre dealuri, pădurile-s doar pete verzi, baraju-i ca un nod în papură pe cursul apei… Cine mai are nevoie de bani? Ardă-i-ar focul! Scuturaţi bine mantaua, să iasă totul din ea grijile, întrebările, frământările ducă-se pe pustii.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Voi rămâneţi pe Pământ! E atât de frumoasă viaţa! Şi Primăvara, şi Toamna, şi Iarna, şi Vara. Doar noi suntem urâţi uneori, spurcând frumuseţea Pamântului cu existenţa noastră. Nu fiţi prea mult întrebători. Gândiţi-vă, voi ce aţi oferit Pământului azi? Ce? Gunoaie? Strângeţi-le imediat, alea din suflet, mai ales. Daţi-le foc spunând o rugăciune!

Cam atât pentru azi. Curăţenia ne oboseşte, dar e aşa frumos când este gata! Nu căutaţi spre pământ, căutaţi mai mult spre Cer. Doar norii vă vor împiedica să vedeţi până departe, atât.

Se poate merge cătinel

A câta primăvară? A câta dimineaţă? Al câtelea vis?A câta întrebare? Al câtelea răspuns?

Fără putinţă de tăgadă, în singura viaţă a unui singur om. Om care, la început, miroase a bebeluş, apoi – a vanilie, apoi – a salcâm, la 18 ani – musai – a parfum, mai târziu – a sarmale, apoi – a iasomie, apoi – a urină şi, doar pentru alţii, a mir.

Un singur om ce nu bănuieşte, nici cât e negru sub unghie, că-şi poate da Oscarul sau Zmeura de aur. Toate se învârt în jurul lui, orbitează după Soare. El, omul, este unic. Nimeni nu am are aşa ADN, aşa amprente, aşa gânduri.

În primăvara-zurlie, el caută a şti. Începe a-nvăţa.

Fiul meu, Geo, 10 ani, zice:

– Eu nu vreau să mor, mamă! Nici tu să nu mori, măcar până fac eu 18 ani! Promiţi?

Ochii lui verzi, umezi, de ieduţ speriat, aşteptau răspuns. Mi-am pus capul pe pieptul lui micuţ, eram întinşi în pat. Inimioara îi bătea: ţaca-ţaca-ţaca.

– Promit!

Cum să mori cu atâta rai dimprejur? Doar de trebuie, neapărat, altfel stai. Rămâi să sălăşluieşti în tine, hrănind cu boabe de mărgăritar hulubul ce s-a cuibărit în coşul pieptului tău. Ăla de-l simţi uneori că se izbeşte bezmetic în coastele tale, aducându-ţi în urechi foşnet de pene rupte.

Pe drumul vieţii tale, multe îţi vor fi date să le întâlneşti. Le ocoleşti, le iei din plin, le respiri, le alungi; care-şi-cum îţi spune inima. Creierul va spune altceva. Va fi o luptă scurtă în care conştiinţa are fluierul. Tabela de marcaj se schimbă ameţitor, spectatorii nu mai aplaudă, totul se aude cu ecou, din ce în ce mai departe.

10478148_10203425391009153_4770875985445540605_n

În vara-fotomodel, Er blitzte, păşeşte ţanţoş pe red carpet-ul vieţii, stăpân în ograda sa. Spune că omenescul nu-i este străin, face şi drege, zideşte mănăstire, taie hălci din carnea sa (niciodată de pe faţă) pe care le dăruieşte iubirii. Uneori, primeşte pe ele sare. La început sunt sângerii, pulsează fierbinte până coaja iertării se prinde pojghiţă şi rămâne o cicatrice-stea. Stai un bob-zăbavă pipăind-o şi gândeşti: am să însăilez o perdea de iasomie pe beţe de alun, să fac un paravan după care să plâng pe înăbuşite, la foc mic, pufnind rar a indignare.

În toamna-aşezată, începi a privi cerul şi îţi dai seama că 50 de ani au trecut fără el. Scoţi aşchii din mâini cu dinţii. Mâinile tale, puţin strâmbe, mângâie creştet de nepot. Ochii tăi nu mai percep roşul-aprins. Nu mai eşti grăbit. Mergi încet uitându-te, cu drag, înapoi. Auzi râsete de copil şi chicoteli.

Iarna simandicoasă are fiţe de vedetă. Rece-sloi la mâini şi picioare, ciolănoasă, cauta marginea plitei. Atunci e pomul-vieţii gata crescut. Toate sunt rânduite; unii spun că le va fi dor; alţii spun că va fi pustiu fără tine. Tu lupţi cu jalea că te vei descompune, credinţa te mângâie în valuri. Oricât te-ai zbate, nu mai ai timp. În urma ta răsare ce-ai răsădit ast’ primăvară. Abia acum descoperi că ştii a merge cătinel. După atâta amar de timp? La ce ai obosit, omule?

Două mâini de copil îţi împletesc părul moale şi alb. Mereu scapă şuviţe. Tu rezemat de zile, aştepţi noaptea.