”Luminiţa, noi n-am avut un Creangă feminin…Nu vrei să fii tu aceea?”

Așa m-ontrebat Dan Alexe, un băiet cari scrie tari ghini. Așa s-o potrijit că tari ghini să mănăm(eu și Nică a lu’ Ștefan a Petrei).

Și răspunsu’ neu așa o fost:

Aş vre’, cum sî nu vreu, puiul maichii. Graiul ista mă faci sî mă tochesc di pi chicioari di drag. În graiu’ ista m-am zburătăcit eu, copchiliţă di oraş, hulub ascultător ce-am fost la mama me. Încetucu-încetucu, ni-o crescut peni, tulei şî m-am dat la zbor pi tăt plaiu bucovinean.

Eu n-am fost niciodatî la ştioalnă fără să-i zic mamii. Cea mai mari fricî o avem di tata. Era bun ca pânea lu’ Dumnezău, da’ când îl scotem din săriti nu mai era loc sub pat di noi. Tăţî cinci iezi-cucuieţi, nici nu suflam ca sî nu ni găsascî: ”N-ai văzut, Marii, ghihuli ciia?, tuna tata di zâcei câ-i Sf. Ilie di pi cer. ”Nu ştiu, Ioani, nica nu ştiu cî eu amu, deghe am intrat în casî.

Tiii, ne-o trecut înc-un pacat, am scapat șî data asta”.

Şâdem ci şâdem sub pat pânî adornem. Aclo era întuneric şî noi zîcem cî-i noapti fărî lunî. Tata sigur ştie undi eram da’ ni lăsa în plata lu’ Dumnezău.

Când vinem la mamuţa în vacanţă, iiii-ha, nu mai ştie niminea di noi. Dădem atacu’ în păduri, parcî eram sălbăticiuni aşa ni săreu călcâili dinapoi. Ţânuţi pi chiatră într-un bloc cu zăci etajî, când dădem cu ochii di libertati, zâcei cî ne-o chişcat strechia şi alta nu.

Da’ lasî cî mamuţa nu ni ţîne di pus la icoani. Scote drăcuşorii din noi cu mari măiestrii. Dupa vreo cinci braţî di lemni carati cu schinarea nu ni mai tribuie nici mâncari, numa’ umbra o catam şî apa din fântânî. Noaptea dornem ca mieluşăii. Când sufla mamuţa sî stângî lampa noi ni întorcem pi partea ceelaltă…

ionică

11933421_973000782786925_714774940480077828_n

Apăi când era vorba di carat lut di la lutării, aliu-valiu, ci ni mai plăce. Intra ea într-un fel di peşteră di undi lua tăt satu lut. Nu ni lasa pi noi. Noi numa’ împlem tăbuica, o aburcam pi schinari şi dăi, şi dăi, cam un kilometru giumati pânî acasă. Odată am spart tăbuica anumit ca sî mai scăp di greutati.

De aclo mergem pi carari, în păduri, la canton sî aducem baligî di cal. Vinem ‘napoi şi mamuţa mestica tăti aieste cu apă şi ne punea sî călcăm roată-roată ca la horă. Ni mozolem, da’ ni baga la ciubăr undi era apa călduţă că o pune anumit la soari de cu dimineaţă.

Când ni caţaram în cireş, rupem şî frunzâli din el. Îmi plăce sî mă urc sus, sus di tăt cî videm pânî hăt diparti tocma cimitiru.

”Criştalu mamii voastî, ha!”, striga mamuţa spărietă. ”Dă-ti ghios odată, n-auz!?”. Eu auzăm tăt da’ mă făcem cî n-aud nica. Nu ni-o pus, ghiata di dînsa, harapnicu pi schinari la timp, di asta făcem boacne.

Apăi pi tăpșanu ‘ăl mari, numa bunuțu’ Dumnezău știi di cîti ori ne-am dat de-a berbeleacu prin schini șî ciulini, zgîrietă tătă șî cu coatele juliti.

Numa’ pi lângî plită ni-o amintesc pi mamuţa. Ci făce, ci drege, tot pi lângî plitî ave treabî.

Când ni aduna sara di pi toloacî eram rupţ di foami, mâncam şî lemnili dacâ ni lasa. ”Gata cu hârjoana, obrăznicăturilor!” spunea cu duhul blândeţii, ostenită şî ea după o zî întreagî di prăşît. Aşa di obosâtî şî flămândî n-am mai fost în viaţa me.

Odată am vrut sî ieu astupuşu la sticla di gaz lampant şi l-am varsat tăt pi ţoalili di cordeli. Vaileu, mi-o tras o cherfăneală şî m-o zghihuit oleacî di codiţî.

Oooof, tari ni-i dor di Buna me, dar o lasat-o Dumnezău aproapi o sută di ani ca să ni bucuri cu bunătatea și înțelepciunea ei. Ma ardi doru-n chept ca jaraticu pi vatră, tocma-l sîmt cum sfîrîie…

Câti şî mai câti nu o fost, câti şi mai câti n-am făcut. Dacî vă placi, eu am sî mai vin cu deiestea. Am tolba plină cu di tăti.

Anunțuri

Scumpă mamă

Nu ştiu voi, dar pentru mine ziua când îmi calcă mama pragul e zi senină. Poa’ să plouă mocăneşte, să viscolească, să crape cerul, când e mama la mine eu mi-s în siguranţa copilăriei. Vine rar, cam la 5-6 săptămâni, dar, când vine, se cunoaşte. Numa’ ce-o vezi că se suflică moldoveneşte şi se apucă de dereticat: „Lasă, draga mamii, cum să nu fie praf? Tu stai atâtea ore la serviciu, nici nu ştiu cum reuşeşti să le descâlceşti pe toate.” După ce-mi spune aşa, mă cuprinde strâns şi mă pupă apăsat pe frunte.

Stabilim, ca fetele, ce facem bun de mâncare. Ştiu că-i place raţă cu varză la cuptor. Dau iama printre raţe, aleg pe cea mai dolofană şi harşti!, capul jos. Într-o oră o face mama bec, nici fir de pană ori tulei. Între timp, scot două verze din butoi şi încă una verde din grădină. Numa’ bine termină ea de cenătuit raţa, că eu am pus la punct verzele, legumele, foile de dafin, piperul. După ce stă frumuşel raţa cam o oră jumate în cuptor o învelesc părinteşte cu varza şi toate cele să mai stea molcom încă o oră şi ceva. Apoi, pe înserat, sun nişte prieteni, le spun că am gătit raţă crăcănată, sucesc o mămăligă de mai mare dragul şi dă-ne, Doamne, sănătate.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

A două zi facem chiroşte ori plăcinte. Dacă nu-i şi nu-i brânză, face mama nişte gogoşi, de zici că-s puf şi alta nu. În afară de asta, îmi place să vorbesc cu mama despre orice. Când suntem împreună nu ne tace gura o secundă şi râdem mult, că mama-i şugubeaţă şi povesteşte aşa de frumos, că-mi vine să-mi înting pe pâine tihna aceea.

Da, când vine mama la mine, duhul-blândeţii îmi dă târcoale şi parcă îmi ia de pe umeri tot greul ce mă apasă. Îmi spune îngrijorată: „Nu mai alerga atâta, fată! Nu vezi cum îţi bate inima aceea? Când ai să te gândeşti şi la sufletul tău?” Mă uit la ea zâmbind: „Lasă, mamă, las-o să bată că de asta ai făcut-o, nu?”

Când toţi s-au culcat, vorbim în şoaptă despre viitor: cum vor fi copiii, cum vom locui în căsuţa nouă neterminată încă, cum va ieşi costumul ce şi l-a dat la cusut şi câte-şi-mai-câte ne trec nouă prin cap.

Când e totul gata şi nu mai e nimic de făcut, hopa că sună tata, cică nu mai are ciorbă la frigider şi trebuie să vină mama acasă. Niciodată nu a recunoscut că-i e dor de ea şi acuş au 45 de ani împreună.

Cât îs de bogată eu că o am pe mama, nu-i aşa?

Scuze pe pi_da mă-tii!

Când am plecat, nu mai vedeam lumea de lacrimi. Era iulie 2006. Tocmai ne mutasem într-o locuinţă de serviciu fără instalaţie sanitară. Dacă ploua, fugeam cu patru găleţi în pod, ştiam exact unde e spartă ţigla; dacă bătea vântul, cum-necum, se uda tavanul din bucătărie bleaşcă.

Am vorbit cu cumnata mea, Elena, care era deja acolo şi am stabilit că, dacă stau două luni în Germania, vin cu bani de instalaţie şi de calculator. Soţul a fost de acord să rămână cu doi copii mici (trei şi nouă ani), îl ajuta şi mama mea, la urma urmei două luni treceau repede.

Zis şi făcut, la cinci dimineaţa, plec. Copiii rămân în urma mea înlăcrimaţi, iar eu cu inima frântă văd Ungaria, Austria şi Germania. Ajung noaptea , cumnata mea sărea în sus de bucurie că, după un an de zile, are cu cine vorbi româneşte.

A doua zi mă duce să mă prezinte Carlei. La ea voi lucra, are brutărie şi casa cât Căminul Cultural de la noi din comună. Germană ştiam, dar foarte puţin, iar cu engleza mă descurc binişor, că am avut bunul-simţ să învăţ câte ceva la şcoală. Hallo, how do you do, bla-bla-bla…

Carla, frumoasă foc, blondă cu ochii albaştri, şmecheră ca o vulpe. Wagner, bărbată’su, gras ca un urs, iar fetiţa lor, Ana, bucălată și bălaie ca în tablourile cu heruvimi.

O dimineaţă superbă, aurită parcă. La ei bat clopotele din oră în oră. Mă încurc pe lângă biserică, după miros ajung în pragul brutăriei la 7:00. Carla mă aştepta într-o bucătărie răcoroasă, cu cafeaua dinainte. Mă întreabă dacă vreau, zic ”Nein, danke”. Ea vorbeşte engleză perfect, eu roşesc crezând că nu ştiu bine. ”Şi acum, hai cu mine”, zice ridicându-se ca o zvârlugă, împrăştiind miros de liliac.

Intru în brutărie. Un neamţ mustăcios şi o femeie din Slovenia roboteau de zor. ”Lumi, azi speli cuptoare!”

femeie cu păr roşcat

Afară, 40 de grade, în faţa cuptoarelor erau 50, ca popa. Spăl şi spăl, cam două ore, cică fierbinţi se curăţă mai bine. M-am fript până la coate, dar n-am zis nimic. Pe la amiază o văd pe Carla că ne strigă la masă. Vă jur că nu mint, avea şase clătite pentru patru oameni. Zicem ”Guten Appetit”, mestec rapid, ţin mâinile frumos pe masă, beau cu cioturi un pahar cu apă rece şi mă ridic prima de la masă, strănut de trei ori de numa’numa, ”Gesundheit!”, zice mustăciosul, ridicând sprânceana dreaptă.

Nu trecuseră nici două săptămîni și eu ornat torturi mai ceva ca mustăciosul. Învîrteam la aluatul de brezel de ziceai că fac asta de cînd lumea și pămîntul.

Mai cu bine, mai cu rău, au trecut săptămânile, dar nu ştiu de ce Dumnezeu mă umfla plânsul tocmai când mâncam. Exact atunci mă apuca dorul de copii cel mai tare. Odată, i-am făcut pe toţi să plângă din cauza asta. ”Abţine-te, că mă faci de râs!”, îmi spune şoptit Elena, că eram acasă la bătrânul de care avea ea grijă. Gertrud, soţia lui, era un înger de femeie. M-a cuprins şi m-a întrebat: ”Warum weinst du?” (De ce plângi?) şi a început să plângă cu mine.

Nu vorbeam româneşte în magazine şi mi-a spus Carla că, dacă văd poliţia în brutărie, să fug pe uşa din spate, să mă ascund în casă şi să nu cobor până nu urcă ea. Nu de puţine ori mă simţeam ca Cenuşăreasa.

A vrut Carla să mă înşele cu o zi de muncă. La sfârşitul săptămânii veneam cu hârtiuţa unde aveam notate zilele şi orele. Mi-a spus că miercuri nu am venit. Poftim, cucoană??? Zece ore să nu mi le plăteşti? Cu trei euro ora, şi aşa vai şi amar… Zic: În  ziua aceea ploua şi când ai deschis uşa brutăriei te-ai speriat de mine că stăteam pe bancă…

Aha, Entschuldigung, Lumi!, zice prefăcuta. Scuze, pe p_zda mă-tii, mă gândesc, uite, domnule, se îngrăşa cu 30 de euro de la mine!

Duminica era închis la brutărie şi mergeam la curăţenie. Femeile erau mai zgârcite, dar bărbaţii nu comentau. Când i-am terminat de făcut casa lună, vine Max cu 50 de euro şi spun: Nu, e prea puţin! Dar cât?, mă întreabă. Zic: 70. ”Ok, Lumenuca!”, şi m-a dus acasă cu 200 km/h, cred că de draci ce avea. Îmi venea să-i spun și ăstuia: Ho, bre, că am mai văzut avioane!

Mama voastră de blonzi, am învăţat cele mai grele cuvinte în nemţeşte (Staubsauger- aspirator, Kühlschrank – frigider) şi voi nu mi-aţi spus măcar o dată numele corect.

Am mai fost de atunci de vreo cinci ori, dar fără zece euro nu mişcam un pai. Acum e fiul meu la ei. Lucrează ca barman, pe perioada vacanţei, într-un restaurant cu patron italian. Nemţoaicele îi dau târcoale că e blonduţ cu ochii albaştri. N-ai văzut să-mi cadă pe mână noră de rasă ariană? Să vezi atunci cuptoare de curăţat…

Viaţa la ţară

Lume, lume, soro lume! Vreau să vă anunţ, pe această cale: Mâine merg la lăcrămioare! Da, asta fac. Doamne, cât e de frumos la ţară!

Am fost binecuvântată să locuiesc la 2 km de pădure, să am în faţa casei un lan de grâu. Am despicat lanul în două să facem drumuşor, pe marginile lui am plantat trandafiri. Din faţa casei văd lanul şi în spatele casei, dincolo de ogoare, pădure cât vezi cu ochii. Azi e cald, în coroanele copacilor e creşă, azil de bătrâni, farmacie, tot ce vrei. Nu vezi de frunze, dar e zarva mare.

Ne-au fătat căpriţele, una a făcut doi iezi. Tare mi-i drag să fac brânză de capră. Adun 10 litri de lăptic, alb ca neaua, îl încălzesc încetişor apoi slobozesc în el, picurat, o lingură de cheag natural făcut din stomac de miel. Ăla mi-l pregăteşte mama şi am pe tot anul. Când prăvălesc caşul din strecătoare se luminează casa şi alta nu.

Aduc de la cuibar vreo șapte ouă rozalii, le bag la rece, le scot pe cele de ieri şi dichisesc un scrob cu codiţe de ceapă din grădină.

Tai caşul de capră felii groase, ning pe el sare grunjoasă, sfârtec cam trei roşii dolofane, scot de la congelator o pungă de cârnaţi făcuţi din Gică astă iarnă. Las punga la dezgheţat, molcom, până pun de mămăligă.

Mă duc la sacul din cămară, cern soarele cu sita de porumb. Când începe apa din ceaun a da semne de viaţă, huştiuluc!, o linişteşte făina. Focul, musai, la mic şi dă-i, şi dă-i, şi dă-i, până nu mai vezi neam de cocoloaşe. Vorba bunicii mele: Colac să iasă, puica mamii!

pasăre în pâine

Prăvălesc galbenul pe fund de lemn, aburul iese fuior pââână sus. Asta-i semn că pot veni flămânzii.

De exemplu, la timpul ăsta, rar care n-are pus în pământ. Toate râd la soare, mă uitam ieri, căpşunii mai-mai şi dau în floare, nu mai spun de copăceii din pomăt. Ne-am ghiftuit de leurdă şi urzici, acuma-i vremea păpădiei. Punem codiţe în salată.

Puii umblă chiauni după cloşcă, asta nu mai poate de cald şi se ‘mpăunează, deşi nu e păun. Porcii grohăie de’a valma rozând la sfeclă şi porumb, vaca vecinului a simţit verdeaţă şi nu mai vrea la grajd; rage de mama-focului.

Căţeii se smuncesc în lanţuri, ar pleca cu tot cu cuşcă în lume. Caii tropăie, proaspăt potcoviţi, cărând cucoane cu batice albe şi domni cu ţigări fără filtru în colţu’ gurii. Mărg la moară la Siret, c’acolo-i făina mai bună şi mai albă.

Da, asta fac, mă duc mâine la pădure să culeg lăcrămioare. După aceea, mă duc să strâng hribi, chitoaşte, zbârciogi, opintici, alune, mure, frăguţă, care şi cum îi vine rândul, că de când mă ştiu pădurea e mamă-bună şi darnică. Doar mă uit cu groază să nu se’mpuţineze că Holzindustrie Schweighofer – moartea verdelui- cum îi spunem aici este la doar 35 de km de noi.

Nica-ninicuţa nu mai este voie să meargă Ţaţ’ Lucreţa la oraş cu ouă, urzici şi toate cele de prin ogradă. Nu mai are cum căpăta vreo doi creiţari pentru pastile. Nu, ştim că-i trebe casă de marcat, normal, a înţeles sărmana.

Mi-e tare ruşine, am întrebat pe o bătrânică la care sunt abonată la lapte: Cum, tante Profiră, nu vrei să-ţi dau 2 lei litru, parcă 1,5 e prea puţin!?

Ea mi-a răspuns: Lasă maică, îi greu, ai şi tu copchii la şcoală… Ţinea mânuţile strâmbe în pestelcă, iar buzunarul flanelei era prins cu un bold. Cred că acolo avea câţiva lei.

Mai sunt câţiva bătrâni cu wc-ul în fundul grădinii, da, dar cei mai mulţi au baie în casă şi fosă septică în grădină. Când ne-am construit căsuţa, anul trecut, aia din lanul de grâu, am făcut două băi în ea, să fie ca la oraş.

Cât ‘oi sufla pe acest pământ ‘oi mulţămi Bunului Dumnezău pentru viaţa la ţară şi graiul meu moldovinesc. M-am născut şi am trăit la oraş, dar vacanţele de vară veneam aici, la bunici. De atunci mi se trage mie cu pădurea.

Aştept amar

Ştiu, ar fi trebuit să zbori. Aveam bani de gaz. Ştiam că pleci cu ea. Ştiam tot.

Ai venit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, eu m-am făcut că habar n-am. Dar tu, din clipa aceea să nu mai vrei să îţi zâmbesc sincer, pentru că eşti doar un mic ratat în faţa mea.

Am plâns să nu mă vezi, te-am privit cu scârbă când nu ai ştiut, ţi-am şoptit blesteme printre dinţi.

N-am putut să te fac să zbori şi nu am zburat nici eu.

Acum ştiu că eşti cu turma, nu eşti special cu nimic. Eşti un mic nimic care crede că nu ştiu asta.

Ba ştiu, ştiu mai bine decât ai fi vrut tu să ştiu vreodată.

Nu meriţi nimic, atât eşti de puţin în faţa mea. Aproape că nu mai eşti.

Nu am cum schimba ce a fost, dar pot schimba ce va fi. Deocamdată, nu e momentul. Sună cinic ce spun, dar am nişte treburi de rezolvat şi treburile astea necesită timp. Timpul meu, ştiu. Dar timpul meu şi aşa a luat-o razna.

Nu, nu ai reuşit să mă faci să mă pierd, mai puternică m-ai făcut. Am văzut cât de mic poate ajunge un om şi-mi ştiu clar locul pe scară. Locul meu e din ce în ce mai sus. Le privesc în creştet pe târfele tale, ele se agită fără rost. Nu m-ai lăsat pentru ele, ba chiar m-ai implorat să rămân. Am rămas să vă privesc scârboşenia ce nu mă mai atinge pe mine. Eu sunt calmă şi aştept cu un zâmbet amar. Nu am avut eu norocul să fii tu afară de turmă. Puţine îl au.

Luminiţa’s list

Trece timpul, tot aşa cum pleacă apa pe Siret: gâl-gâl, gâl-gâl. În apă-s fel-de-fel de vietăţi, în timp îs fel-de-fel de amintiri. Acuşica fac 40 şi nici bogată nu-s, nici deşteaptă. Bâjbâi prin astă lume, căutând un rost. Am urmat frumuşel paşii: plantat pomi-da!, făcut copii-da!, făcut casă-da!

Cam de-acuma ar fi cazul să-mi trăiesc viaţa în bucurie, că până acuma am tot rânduit. Nu zic, mi-a dat Dumnezeu sănătate, mare dar, de am putut să le pun la punct pe toate. Ce înseamnă „la punct”? Nici eu nu ştiu. Zic unii: „Stai să vezi, de acum încep greutăţile: copii în facultate, boli de oase, riduri, celulită, depresii perfide, nepoţi de crescut”.

De-aş putea lega toate gândurile grele, toate frustrările, toate durerile, pe toate să le bag într-o basma, să leg cu nod strâns şi să le zvârl pe Dunăre. E scăzută apa, dar tot le-o duce la vale şi dacă nu se-neacă pe loc, s-or atârna de crengi pe mal să le mănânce lighioanele. Dacă mă văd uşurată de ele, mă apuc de trăit, neică! Am o listă frumuşică cu lucruri de făcut ( to do-uri, Luminiţa’s List):

1. Să mă dau cu un Mini Cooper pe Route 66.

2. Să mă întâlnesc cu Anthony Hopkins.

fluturi pe carte

3.Să fac scuba diving în Marea Barieră de Corali (sunt Rac, ce Dumnezeu?).

4. Să învăţ să joc tenis.

Mă opresc la astea patru că după aia îs prea multe şi le uit. Până una-alta, m-aş lua la trântă cu sărăcia, cu neputinţa şi cu nepăsarea. Aşa le-aş trânti de pământ, de să le sară ochii. Unde mă întorc dau de ele, e plină ţara noastră de astea trei ce au crescut ca iedera pe oameni şi-i sufocă de mici. Din grădiniţă îi ia în primire, că Doamna n-are materiale didactice frumoase, moderne şi e mereu supărată că are salariul mic.

Vedeam, zilele trecute, cum doarme o barabulă de consilier prezidenţial. Domnule, ziceai că e mort, aşa dormea pe scaun. Putea să-l ghiontescă careva: Băi, scu-la-rrrea! Da’ de unde? L-au lăsat în braţele viselor efemere.

Asta e, fetele mele dragi. Se zice că „Viaţa e după cum ţi-o faci” şi „Bărbatul îl ai după cum ţi-l creşti”. Nimic mai fals, viaţa e după cum ţi-e dată şi pe bărbat l-a crescut mă-sa.

Măcar de-aş fi mai înţeleaptă, după ăştia 40. Când era mama necăjită foc, bunica – avea 98 de ani – îi spunea cu năduf: Mai pune-le la cur, Mărie, mai pune-le la cur!

”Dragostea îndelung rabdă”

Despre dragoste s-au scris kilometri de cuvinte. Fiecare o înţelege exact aşa cum pricepe să dăruiască. Dai şi nu mai pomeneşti, în vecii vecilor. Dacă ai dat şi ai ţinut minte pentru mai târziu ca să scoţi ochii ori ca să te lauzi, mai bine nu dădeai. Era mai cinstit aşa.

Dragostea, ca şi credinţa, e ceva intim. Arde mocnit în interiorul tău fără să scoată văpăi ori fum. Câţi n-au murit din iubire? Arşi în interior, morţi de inimă rea, primiţi în Rai şi aşezaţi pe primul rând să cânte la harpă alături de heruvimi. Spune Cioran în Cartea amăgirilor: „Mi s-a făcut inima ca ceara şi se topeşte înlăuntrul meu”.

Unii îşi trăiesc credinţa zgomotos, căutând să iasă în evidenţă cu orice chip şi spunând chiar neîntrebaţi: „Eu postesc, eu am îmbrăcat biserica, eu merg la slujbă…” Taci, taci odată! Nu vezi că ai umbrit totul cu vorba? „Dumnezeu nu te vrea făţarnic”, vorba unui scriitor ateu.

Văd cucoane coafate care-şi aruncă teatral mâna dreaptă în cele patru zări când trec pe lângă gardul bisericii. Eu merg finuţ cu mâna-n buzunar şi nimeni nu ştie că-mi fac cruce cu limba: În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin. Iubirea e cuibărită în mine şi nu fac paradă cu ea. Iubirea şi credinţa nu se lehăiesc şi nu se demonstrează public. Doar se ard intim, cu folos.                                                                                                                                                                     om cu barcă

Alţii înţeleg iubirea şi credinţa urlând că în numele lui Allah omoară oameni. Atunci, abia atunci, îmi vine în cap vorba aia: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Da, vreau dinte pentru dinte. Nu vă mai fandosiţi că vai!, e păcat să doreşti moartea cuiva. E păcat, normal, dar dacă vine nebunul la tine, nu te aperi? Dacă eu văd filmări că tu, ISIS, teroristul, bărbosul cu ochii roşii de furie, tai capete de oameni răpiţi de pe stradă, că tu, holbatul fără suflet, spânzuri mame şi copii, că tu iei viaţa nevinovaţilor împuşcând la întâmplare, atunci eu, creştină cum sunt, vreau ca lumea să scape de teroarea ta şi, logic vorbind, îmi doresc dispariţia ta fizică să poată trăi ceilalţi fără frică de tine. Dacă dispari, foarte probabil, nu voi mai auzi la ştirile de dimineaţă cum ai mai prăbuşit tu avioane, ca atunci când ştergeam praful şi le-am văzut înfingându-se în turnuri de mi-au trebuit 10 minute să înţeleg ce se întâmplă şi încă ceva timp să-mi scot din ochi imaginea oamenilor ce săreau în moarte, sperând la o minune, de la etajul 42.Din cauza ta, jivină, eu am văzut toate astea şi te trimit în aia a mă-tii urgent, fără să mai socotesc pentru că, între timp, nebun cum eşti, apeşi dracului detonatorul ăla şi mă spulberi, răgând ca un varan cu bale: Allah!!! Nici un Allah, mori tu primul că decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-ta.

Iubirea nu e ca atunci când Maricica îşi prinde soţul cu amanta în oghealurile familiale. Ea nu din iubire înşfacă de pe perete carpeta cu Răpirea din Serai să plece la mama, ci din disperare. Disperare că ea, corecta şi gospodina, a văzut cu ce se mănâncă, nu-i aşa?, iubirea. Da, aşa e, Maricică, uite cum, iar şi iar spunea, Cioran: „Dragostea fiind o întâlnire dureroasă şi paradoxală a fericirii cu disperarea, el, timpul, e prea neîncăpător excesului ei inuman. De aceea, de câte ori te trezeşti din iubire, pare că ţi-a putrezit timpul prin nu mai ştiu ce inimă”.

Iubirea e tăcere şi e reazem, mereu am crezut asta şi tare-mi plac vorbele Apostolului Pavel: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”.