Fericirea se întâmplă, nu se caută.

Hei, darling, cine ți-a spus ție că trebuie să fii fericită? Cine ți-a spus asta, ți-a fost dușman. Fericirea se întâmplă, nu se caută.

Dacă ai trecut de 40 de ani și nu te-ai convins de asta, iartă-mă că-ți spun, ești prostuță. Poți să umbli cu papuci de fier, să faci toate șmecheriile din basme, dacă nu ți-e dat să o întâlnești, resemnează-te și trăiește fără ea. Fă-ți din altceva fericire, dacă din oameni nu ai căpătat.

Știai că și dorul poate fi o bucurie?

Să nu care-cumva să te pui de-a curmezișul dorului. E ca și cum ai vrea să înhămi trenul. Rămâi cu baierile inimii zdrențe. Lasă-l să trăiască lângă tine și, din-când-în-când, mângâie-l pe creștet. El pentru tine s-a înfiripat.

Văd ”mămici”care, călcând mărunt ca turturelele, zic din toată inima că pruncii le sunt ”fericirea, viața, rațiunea de a trăi, totul”. Lasă, măi mamă măi, nu pune tu în cârca copilului toate pietroaiele astea. Nu-l împovăra cu obligația de a nu te neferici. Înainte să-l ai, erai cumva o nulitate?

16358356_1221428064610861_1399418939_n

Hunting for a dream, by Natalia Drepina

Mai văd femei aranjate bine financiar, ce-i drept. Ele se numesc ”independente”. Numai Dumnezeu știe de câte ori plâng prin baie ori prin mașina lor scumpă mozolind șervețele cu rimel negru, când văd prin stația de tramvai două suflete jerpelite ținându-se de mână cu bucuria în ochi.

Independența este pentru popoare, dragele mele frumoase. La oameni se numește singurătate. Poporul are un parlament, omul are o inimă. Nu-i pune hățuri și scutește-o de ordonanțe de urgență.

Acum doi ani, pe 1 ianuarie, când toată lumea își ura în neștire La mulți ani, m-am trezit că mă rugam în tăcere Maicii Domnului: Dă-mi, Maică Sfântă, dă-mi duhul blândeții!

Atunci am înțeles că blândețea aceea o ceream față de mine. Să nu mai scurm, să nu mai râcăi, să nu mai caut mereu la viitor și niciodată la prezent, să las dracului tiparele după care mi se tot croiau zilele una după alta, ani la rând. Cred că Maica Domnului m-a auzit, pentru că de atunci nu-mi scapă răsărit ori apus de poveste nefotografiat (prietenii știu bine asta) și tot de atunci nu mai simt în coșul pieptului fărașul ăla de jăratec ce mă ardea mocnit. Eu îi ziceam zădărnicie.

Mă așez la masa asta micuță, deasupra căreia atârnă lampa cu gaz a Bunei mele plecată de mult în nemurire, ronțăi biscuiți cu chimen și-mi îmbii îngerii scrisului cu aburi din ceai de mușețel. Nu degeaba mi-a spus o prietenă (mulțumesc, Lidia!) care citește ce scriu: Luminița, ai îngeri pe tastatură…

Anunțuri

Știu sigur: undeva, în înalturi, îmi ești Lumină.

Buna mea scumpă și dragă,

Astăzi sunt 10 ani de când ai fost luată într-o lume în care nu mai este durere, nici întristare, nici suspin. Aveai aproape 99 de ani și i-ai spus mamei care-ți ținea înlăcrimată lumânarea: Stânge-o, Mărie, nu mor amu!

Până a venit ea de la farmacie, matale, blândă și dragă mamuță, ai făcut boacna și-ai murit. Rezemată de perne, cuminte și tăcută, ai încremenit în drumul spre vămile văzduhului. Așa te-am găsit și eu. Nici acum nu pot să-mi explic, de ce nu am putut să plâng în ziua aceea.

Te-am pieptănat frumos și ți-am împletit părul cu o cordicuță roșie, așa cum ai făcut cu mine de atâtea ori. Aveai părul gri și moale ca mătasea.

În ăștia 10 ani, dor mi-a fost, tare dor. Atât de bine mi-au făcut amintirile, atât de multă mângâiere mi-au adus…

15873217_1198557423564592_8795552996136352934_n

Anul ăsta, de Bobotează, când ți-am stropit mormântul cu aghiazmă, nu am putut să împung pământul cu o lumânare. Totul era înghețat bocnă, așa că am aprins-o culcată și a ars lumânarea aia târâș, mamuță dragă, târâș sub o căldare ruginită să nu o stingă vântul.

Pe înserat, cerul avea culoarea veșmintelor Maicii Domnului. Acum cred că nu te mai necăjește cataracta și mai cred că ai lăsat și Alzheimer-ul aicia pe pământ…

Cum să uit cât de bună ai fost cu mine? Cum să uit că îmi prindeai fața în palme și mă pupai pe frunte, pe barbă, pe obraji, făcând semnul crucii? Cum să uit că îmi spuneai: Puică, Lucuță, copchilă bălaie cu ochii albăștri? Cum să uit pădurea în care umblam amândouă, zile lungi de vară, după bunătăți? Cum să-ți uit vorbele pline de înțelepciune: Să nu te temi, Lucuță, de nimica în viață. Dumnezău are grijă și de puiu’ceal de șarpe.

Știu sigur: undeva, în înalturi, mi-ai rămas să-mi fii Lumină. De aceea, poate, caut atât de mult apusuri.

Astăzi, îți scriu să-ți spun că te ador și rog un înger să-ți citească asta. Ce mult mă bucur că ai fost mamuța mea, Buna mea, Draga mea, Viața mea.

Să-ți lumineze Dumnezeu eternitatea, așa cum mi-ai luminat matale viața.