„Țîne-te după mine, Lucă!”

Pădurea copilăriei mele este o altfel de biserică. Icoane sunt florile cărora nu le mai știu numele dar le-am neuitat mirosul. Totul, totul, totul îmi amintește de mamuța.

În pădure nu miroase a mir, ci a pămînt reavăn, a urzică zdrobită sub tălpi și a lăcrămioare mici.

Ochii privighetorilor sunt lumînări nestinse, preoteasă e draga mea căreia îi sărutam mîna și ea îmi pupa ochii și fruntea binecuvîntîndu-mă cu iubirea.

Catapeteasma acestei biserici e veșnic mișcătoare și plină de păsări invizibile. În pronaos încep cărări care se bifurcă și se pierd în adîncuri.

Din miezul hucilor, altar al acestei biserici, se aude vocea ei care mă sfătuiește să am grijă pe unde calc.

„Țîne-te după mine, Lucă, pe aici am văzut anul trecut un mistreț mare!”

20200502_160130

Pădurea este locul unde mă regăsesc mereu fetiță bălăioară strigînd bucuroasă, „Mamuuuță, uite un hrib!” sau țopăind pe urma pașilor ei ore întregi neobosită și fericită că am scăpat de școală și de careurile lungi unde aduceam ode olojite sub soarele arzător „conducătorilor iubiți”.

Acum pîraiele au secat, dar atunci vîjîiau primăvara de ți se făcea părul măciucă. „Doamne, să nu cad acolo că nu mai găsește nimeni”, mă gîndeam pe ascuns.

O văd pe mamuța mea dragă trăgîndu-și sufletul pe o cioata, așteptîndu-mă să-i aduc o mînuță de mure cu care să-și astîmpere setea.
„Să-ț’ deie Dumnăzău sanatati ș-un niri frumos, draga mamii!”. Niciodată nu a zis „bogat”, niciodată.

Făceam amîndouă cîte o sarcină de vreascuri pe care le lega dibaci cu niște ierburi moi sucite ca funiile.

Din biserica amintirilor nu ne întorceam cu anafură, ci cu pestelca plină de hulughițe. Acasă pe plită, mamuța le făcea cu ou și mămăligă în timp ce eu rupeam vreascurile alea în genunchi să fie de foc.

Ne mai întorceam cu rogoz din rogozărie. Cu el chivernisea scumpa mea dragă o rogojină înfoiată pe care dormeam ca împărătesele.

Azi am fost în pădure ca să-mi astîmpăr dorul, dar mai tare l-am aprins.

Dumnezeu să aibă grijă de sufletul matale, draga mea nemuritoare!

 

4 gânduri despre „„Țîne-te după mine, Lucă!””

      1. Ce ar mai fi de spus ?!
        Ca-mi amintesti de cumintenia bunicilor noastre, de supusenia si smerenia lor, de respectul care te obliga la o atitudine cuviincioasa, oricat de necuminte ar fi fost cresterea ta. Imi amintesc va nu ne asezam la masa, pana nu duceam primul blid cu mancare in casa mica, bunicului/bunicei , care erau tintuiti de dureri si oboseala oaselor. Frumos si curat am mai trait !

        Apreciat de 1 persoană

  1. Hristos a inviat! Și buna ta draga sa fie pe acolo, prin dimensiunile eterne, nelumesti și neînchipuite de ochii noștri. E așa de frumos și in același timp foarte dureros sa ii aștepți, sa ii mai vezi o data aplecați, gârboviți, săraci, dar nu sufletește, cu toate învățăturile lor neinvatate la scoli înalte, dar potrivite, calde, pline de bunătate și muuuulta iubire. Sa vezi zarzarul cu pistrui din fata casei țărănești, sa te sui in el și sa vezi lumea ,, de sus”, sa mergi in fundul grădinii și sa te dai in leagănul făcut dintr- un lanț pur și simplu și sa visezi prin ochii naivi de copil la o altfel de viața… oare ,,altfel “era ceea ce îmi/ ne doream ???

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s