O liniște era ”ceríul” casei din chirpici

Caut de ceva vreme ceriul cu care fărbuia mamuța căsuța ei din chirpici. Îi spunea ceriu cu accentul pe i.

Era o culoare, dar a devenit o amintire, de fapt eu caut amintirea ceriu.

Știam că nu mă ține vara de pus la icoane. Așa micuță și bicisnică, nu mă lăsam. Tîrîiam numai eu știu cum tăbuica plină cu lut scos cu cornu’ sapei de ea din lutărie. Se pregătea de curățenia de primăvară. Adunam cîteva zile lutul, apoi mergeam la canton în pădure după balegă de cal. În ziua în care le amesteca pe toate cu pleavă și apă era clacă. Dar nu mai mult de trei persoane: eu, ea și poate o femeie din sat. Călcam lutul cu picioarele, rîdeam de răsuna valea și nu munceam o clipă.

poză 3 (33)

Imagine: Opăiță albă la mine pe ogor

Totul se făcea pe etape. Scrijelitul pereților pe la crăpături pînă cădea ce trebuia să cadă, cîrpitul lor cu o lopățică de lemn pe care nu mă lăsa să pun mîna.

Trebuia să se usuce cîrpeala, dar cît se usca potrivea ceriul acesta din chindrus ca să „se mănînce” culoarea.

Punea, amesteca cu un băț în căldarea cu farbă, dădea cu bidineaua puțin pe perete și aștepta să se usuce. Abia cînd se usca bine știa că așa va rămîne.

Căuta un ceriu cu care să nu-L supere pe Dumnezeu. Un ceriu cuminte în care să se măsoare umbra nucului, a prunilor, apoi cea a cireșului, depinde de cîți stînjeni era soarele pe cer. Era un ceriu care se topea într-un nicăieri fantastic.

14590246_1108401185913550_1245283680467118847_n

Lunca și pădurea unde ne zbenguiam zi-lumină

poză 3 (16)

Toloaca pe care ne jucam cu o „minge” din cordele pînă se desfăcea toată

Ceriul acela era o liniște, nu o culoare. O liniște pe care se așterneau celelalte bucurii: somnul din amiezile fierbinți și în amurg țîrîitul greierilor din iarbă, mersul la fîntîna de piatră cu ghizdele de stejar rămasă drept-mărturie că a trecut străbunicul Iordache pe acest pămînt, scrobul aburind pe masa mică, semnul Sfintei Cruci, laptele cu bulughețe, pragul casei lat pe care ședeam cu frații mei și spărgeam alune din pădure, ecoul glasului ei care se auzea în huci cînd ne striga pe înserat ca să venim acasă și noi răspundeam,” Mai lasă-ne oleacă, mamuță! Te rugăăăăm!”

14798742_1123720131048322_749240474_n

De pe deal de la Tanduru, se vedea căsuța cerie printre copaci, dar se făcea una cu pădurea, parcă era în pădure, nu la poala ei.

Caut ceriul acela necontenit. Dar oricum l-aș găsi îi mai trebuie puțin alb. Puțin de tot, nu știu de ce. Poate pentru că mi-e dor și ea lipsește să potrivească amintirea.

Sunt curioasă la ce se gîndea, dragă mea scumpă, cînd potrivea ceriul în căldare. Oare la ochii mamei sale Ioana, oare la apa Siretului în care punea inul la topit, oare la cerul de vară săgetat de privighetori, oare la ce, oare la ce, oare la ce?

 

 

 

„Țîne-te după mine, Lucă!”

Pădurea copilăriei mele este o altfel de biserică. Icoane sunt florile cărora nu le mai știu numele dar le-am neuitat mirosul. Totul, totul, totul îmi amintește de mamuța.

În pădure nu miroase a mir, ci a pămînt reavăn, a urzică zdrobită sub tălpi și a lăcrămioare mici.

Ochii privighetorilor sunt lumînări nestinse, preoteasă e draga mea căreia îi sărutam mîna și ea îmi pupa ochii și fruntea binecuvîntîndu-mă cu iubirea.

Catapeteasma acestei biserici e veșnic mișcătoare și plină de păsări invizibile. În pronaos încep cărări care se bifurcă și se pierd în adîncuri.

Din miezul hucilor, altar al acestei biserici, se aude vocea ei care mă sfătuiește să am grijă pe unde calc.

„Țîne-te după mine, Lucă, pe aici am văzut anul trecut un mistreț mare!”

20200502_160130

Pădurea este locul unde mă regăsesc mereu fetiță bălăioară strigînd bucuroasă, „Mamuuuță, uite un hrib!” sau țopăind pe urma pașilor ei ore întregi neobosită și fericită că am scăpat de școală și de careurile lungi unde aduceam ode olojite sub soarele arzător „conducătorilor iubiți”.

Acum pîraiele au secat, dar atunci vîjîiau primăvara de ți se făcea părul măciucă. „Doamne, să nu cad acolo că nu mai găsește nimeni”, mă gîndeam pe ascuns.

O văd pe mamuța mea dragă trăgîndu-și sufletul pe o cioata, așteptîndu-mă să-i aduc o mînuță de mure cu care să-și astîmpere setea.
„Să-ț’ deie Dumnăzău sanatati ș-un niri frumos, draga mamii!”. Niciodată nu a zis „bogat”, niciodată.

Făceam amîndouă cîte o sarcină de vreascuri pe care le lega dibaci cu niște ierburi moi sucite ca funiile.

Din biserica amintirilor nu ne întorceam cu anafură, ci cu pestelca plină de hulughițe. Acasă pe plită, mamuța le făcea cu ou și mămăligă în timp ce eu rupeam vreascurile alea în genunchi să fie de foc.

Ne mai întorceam cu rogoz din rogozărie. Cu el chivernisea scumpa mea dragă o rogojină înfoiată pe care dormeam ca împărătesele.

Azi am fost în pădure ca să-mi astîmpăr dorul, dar mai tare l-am aprins.

Dumnezeu să aibă grijă de sufletul matale, draga mea nemuritoare!