O liniște era ”ceríul” casei din chirpici

Caut de ceva vreme ceriul cu care fărbuia mamuța căsuța ei din chirpici. Îi spunea ceriu cu accentul pe i.

Era o culoare, dar a devenit o amintire, de fapt eu caut amintirea ceriu.

Știam că nu mă ține vara de pus la icoane. Așa micuță și bicisnică, nu mă lăsam. Tîrîiam numai eu știu cum tăbuica plină cu lut scos cu cornu’ sapei de ea din lutărie. Se pregătea de curățenia de primăvară. Adunam cîteva zile lutul, apoi mergeam la canton în pădure după balegă de cal. În ziua în care le amesteca pe toate cu pleavă și apă era clacă. Dar nu mai mult de trei persoane: eu, ea și poate o femeie din sat. Călcam lutul cu picioarele, rîdeam de răsuna valea și nu munceam o clipă.

poză 3 (33)

Imagine: Opăiță albă la mine pe ogor

Totul se făcea pe etape. Scrijelitul pereților pe la crăpături pînă cădea ce trebuia să cadă, cîrpitul lor cu o lopățică de lemn pe care nu mă lăsa să pun mîna.

Trebuia să se usuce cîrpeala, dar cît se usca potrivea ceriul acesta din chindrus ca să „se mănînce” culoarea.

Punea, amesteca cu un băț în căldarea cu farbă, dădea cu bidineaua puțin pe perete și aștepta să se usuce. Abia cînd se usca bine știa că așa va rămîne.

Căuta un ceriu cu care să nu-L supere pe Dumnezeu. Un ceriu cuminte în care să se măsoare umbra nucului, a prunilor, apoi cea a cireșului, depinde de cîți stînjeni era soarele pe cer. Era un ceriu care se topea într-un nicăieri fantastic.

14590246_1108401185913550_1245283680467118847_n

Lunca și pădurea unde ne zbenguiam zi-lumină

poză 3 (16)

Toloaca pe care ne jucam cu o „minge” din cordele pînă se desfăcea toată

Ceriul acela era o liniște, nu o culoare. O liniște pe care se așterneau celelalte bucurii: somnul din amiezile fierbinți și în amurg țîrîitul greierilor din iarbă, mersul la fîntîna de piatră cu ghizdele de stejar rămasă drept-mărturie că a trecut străbunicul Iordache pe acest pămînt, scrobul aburind pe masa mică, semnul Sfintei Cruci, laptele cu bulughețe, pragul casei lat pe care ședeam cu frații mei și spărgeam alune din pădure, ecoul glasului ei care se auzea în huci cînd ne striga pe înserat ca să venim acasă și noi răspundeam,” Mai lasă-ne oleacă, mamuță! Te rugăăăăm!”

14798742_1123720131048322_749240474_n

De pe deal de la Tanduru, se vedea căsuța cerie printre copaci, dar se făcea una cu pădurea, parcă era în pădure, nu la poala ei.

Caut ceriul acela necontenit. Dar oricum l-aș găsi îi mai trebuie puțin alb. Puțin de tot, nu știu de ce. Poate pentru că mi-e dor și ea lipsește să potrivească amintirea.

Sunt curioasă la ce se gîndea, dragă mea scumpă, cînd potrivea ceriul în căldare. Oare la ochii mamei sale Ioana, oare la apa Siretului în care punea inul la topit, oare la cerul de vară săgetat de privighetori, oare la ce, oare la ce, oare la ce?

 

 

 

„Țîne-te după mine, Lucă!”

Pădurea copilăriei mele este o altfel de biserică. Icoane sunt florile cărora nu le mai știu numele dar le-am neuitat mirosul. Totul, totul, totul îmi amintește de mamuța.

În pădure nu miroase a mir, ci a pămînt reavăn, a urzică zdrobită sub tălpi și a lăcrămioare mici.

Ochii privighetorilor sunt lumînări nestinse, preoteasă e draga mea căreia îi sărutam mîna și ea îmi pupa ochii și fruntea binecuvîntîndu-mă cu iubirea.

Catapeteasma acestei biserici e veșnic mișcătoare și plină de păsări invizibile. În pronaos încep cărări care se bifurcă și se pierd în adîncuri.

Din miezul hucilor, altar al acestei biserici, se aude vocea ei care mă sfătuiește să am grijă pe unde calc.

„Țîne-te după mine, Lucă, pe aici am văzut anul trecut un mistreț mare!”

20200502_160130

Pădurea este locul unde mă regăsesc mereu fetiță bălăioară strigînd bucuroasă, „Mamuuuță, uite un hrib!” sau țopăind pe urma pașilor ei ore întregi neobosită și fericită că am scăpat de școală și de careurile lungi unde aduceam ode olojite sub soarele arzător „conducătorilor iubiți”.

Acum pîraiele au secat, dar atunci vîjîiau primăvara de ți se făcea părul măciucă. „Doamne, să nu cad acolo că nu mai găsește nimeni”, mă gîndeam pe ascuns.

O văd pe mamuța mea dragă trăgîndu-și sufletul pe o cioata, așteptîndu-mă să-i aduc o mînuță de mure cu care să-și astîmpere setea.
„Să-ț’ deie Dumnăzău sanatati ș-un niri frumos, draga mamii!”. Niciodată nu a zis „bogat”, niciodată.

Făceam amîndouă cîte o sarcină de vreascuri pe care le lega dibaci cu niște ierburi moi sucite ca funiile.

Din biserica amintirilor nu ne întorceam cu anafură, ci cu pestelca plină de hulughițe. Acasă pe plită, mamuța le făcea cu ou și mămăligă în timp ce eu rupeam vreascurile alea în genunchi să fie de foc.

Ne mai întorceam cu rogoz din rogozărie. Cu el chivernisea scumpa mea dragă o rogojină înfoiată pe care dormeam ca împărătesele.

Azi am fost în pădure ca să-mi astîmpăr dorul, dar mai tare l-am aprins.

Dumnezeu să aibă grijă de sufletul matale, draga mea nemuritoare!

 

Plata Lui Dumnezeu e cea mai dreaptă plată

Lăsați-i pe oamenii răi în plata Lui Dumnezeu. Nu-i blestemați, priviți-i cu milă și țineți-vă departe din calea lor.

Dacă v-au făcut să plîngeți, lacrimile alea vor fi timbre pe cartea poștală trimisă de voi către Tatăl Ceresc pe ați scris: Tată, omul acesta nu mă lasă să trăiesc! Ajută-mă.

Deși pare o telegramă, nu aștepta răspuns urgent, el poate veni peste ani. Dumnezeu are multe de rezolvat, fii cuminte și înțelegător, nu te îmbulzi.

Trimite carte și speră. Iubește omul și animalul, viața și pămîntul. Dacă faci asta, totul va fi de partea ta. Totul.

poză 3 (33)

Imagine, arhiva personală, opăiță albă

Tu nu ești pe lumea asta a nimănui. Nu te mai trata ca și cum ai fi orfanul Cerului. Dacă îți mor părinții, bunicii și frații, tu ești Fiul Cuiva și după moartea ta. Ai un înger păzitor pe care de multe ori l-ai alungat, dar el, cu dragoste și înțelegere a revenit pe umărul tău drept.

Nu ești al nimănui, om bun. Ești picătură din puterea Universului. Nici nu știi cîtă lumină ai de dăruit, așa că iartă-i pe cei răi și lasă-i în plata Lui Dumnezeu.

Am văzut la bunica, atunci cînd o supăra cineva rău, rău se tot, se retrăgea în sine și spunea:  Lasă-l în plata Lu’ Dumnăzău.

Exact ca un copil bătut care pleacă spre casă plîngînd și strigînd înapoi: Mă duc să te spun lui tata!

”Să nu care-cumva să chice pe copchii!”. 

În afară de ADN care este ceva științific și demonstrat, mereu am știut că mai este ceva misterios într-o familie, un fel de fir tras din caierul vremii de străbunicii noștri, pînză pe care ne țesem noi mai tîrziu. Nu știu, ceva nevăzut și neînțeles, o legătură ”de inimă” și nu ”de sînge” iar prin legătura asta se transmit ghinioane sau noroc cu carul. Mă rog să nu am nici una, nici alta.

Am încercat să mă împac cu viața. Să mulțumesc pentru bine și să sper că nu va fi rău. N-am cerut minuni, am înțeles că sunt una. Dacă cineva crede că eu am făcut o casă, o livadă, o fîntînă, doi copii, îi zic sigur că nu. Nimic nu am făcut eu, ci Dumnezeu cu puterea Lui.

Port dorul strămoșilor pe care nu i-am cunoscut, dar îi iubesc nespus. Îmi tresare inima cînd îi citește preotul în pomelnic la vreo sărbătoare inchinată celor plecați acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin: Iordache, Ioana, Zamfira, Profira, Constantin, Natalia…

Ei sunt scînteia din care lumina vieții mele s-a înfiripat.

Trăiesc cuminte și fac Rai din ceea ce sunt. Pun o strachină de ciorbă fierbinte în fața unui flămînd? Ăla mi-e Raiul. Om pe om se amărăște și inimă pe inimă se ridică. Am vindecat în mine toate întrebările ca să nu mai aștept sîmbure de răspuns.

familie

Deși mi se pare nedrept acest pasaj din Vechiul Testament, “Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii”, cred că pe undeva este adevărat. Există o lege a plății în familie, mai ales dacă răutatea se transmite din neam în neam.

Buna mea dragă pe care nu mi-o pot scoate din suflet a trăit cele două Războaie Mondiale, foametea, cînd avea 12 ani a văzut cum tatăl ei a fost ucis de ruși în curtea lor pentru că i-a prins cînd le furau animalele din grajd, a crescut singură trei copii, a avut grijă de mama sa oarbă, a fost otrăvită cu mercur dar a scăpat, și-a îngropat prima fiică, pe Viorica, la doar 39 de ani, și-a îngropat și fiul, draga mea bună striga uneori, arareori, în fața icoanei Maicii Domnului cu mîinile ridicate spre ceruri: Doamne, păcatele cui le plătesc eu, Doamne!?

M-am temut să fac rău cuiva cu bună știință, m-am temut să nu fac vreun om să dispere din cauza mea. Am preferat să plîng pînă nu mai văd cu ochii, decît să mă răzbun în vreun fel. Cred că mi-a rămas întipărită în minte vorba bunicii, ”Să nu care-cumva să chice pe copchii!”. 

La urma urmei să fii bun înseamnă cel puțin să-l lași pe celălalt în pace. Cum trupul are nevoie de vindecare ca să trăiască, sufletul are nevoie de înțelepciune ca să țeasă pînza timpului pentru urmași.

 

 

”Copchila Maricichii meli”

Draga mea mamuță,

Cuminte și tăcută, rezemată de perne moi, albă ca o împărăteasă a pîinii și a laptelui cu bulughețe, ți-ai dat ultima suflare într-un început de ianuarie cîinos al anului cînd ai fi împlinit 99, după ce ai vrut o cană cu apă. Bunul Dumnezeu la care matale te rugai necontenit, nu te-a luat în decembrie și ce bine a făcut, mamuță dragă.

Miros de tămîie mă învăluie cînd îmi amintesc cum mă purtai pe ulițe colbuite pînă la sfînta biserică unde ieșea popa din altar cu cadelnița și sfintele daruri să ne miluiască frunțile necredincioase dar rîvnitoare. Și ce pervaz odihnitor mi-a fost credința pe care matale ai sădit-o între atrii cu Înger, îngerașul meu și cu Acatistul Maicii Domnului citit la lumina lămpii în serile lungi de iarnă.

Sper să crească din ea pomul vieții mele pe care îl voi ține strîns la subțioara sufletului cînd voi ieși din lume către vămile văzduhului. Fiindcă oamenii buni cresc pînă în ziua în care mor.

0_c4300_9fea012d_XL

Imagine: Nino Chakvetadze

Și mai sper, buna mea dragă, să te regăsesc cîndva. Să te cuprind și să plîngem mărunt o zi și o noapte. Să-ți spun cît de mult mi-ai bucurat copilăria și cît de mare folos mi-au fost în viață povețele matale. Nimic nu am uitat, totul este viu în inima mea. Parcă acum te văd: mai înaltă și mai dreaptă decît toate babele din sat, cu ochii ca două scîntei, iute la treabă, iute ca focul, bună ca pîinea caldă, niciodată îmbrăcată în culori vii de parcă te temeai că-l superi pe Dumnezeu cu asta, îmi deschideai duminica dimineață portița dinspre drum și mă îndemnai blînd:

–Șăz în urmă, puică! Eu mărg dinaite ca să scutur roua.

Nu se cădea să-mi ud papucii negri de lac, urma să spun Crezul. Eram pentru matale ”copchila Maricichii meli”, așa te auzeam că mă prezentai preotului cînd dădeai acatistul.

Ce rău îmi pare, mamuță dragă, că n-ai trăit să mă vezi ”la casa mea”. Nu o aveam atunci cînd erai, o am acum cînd nu mai ești. Te-aș fi pus la masă și te-aș fi omenit cu tot felul de bunătăți. Iar la sfîrșit ți-aș fi desfăcut o portocală. Să miroase în casă a Crăciun bucurat, să te minunezi de bradul nostru, să-mi pupi copiii pe frunte așa cum mă pupai pe mine des și să ne cînți un colind vechi, vechi tare de peste de 100 de ani. Să-ți mulțumesc pentru cum m-ai învățat să văd limpede măsura bunului-simț în toate.

Și dacă știu să povestesc oleacă, de la matale știu. Sorbeam cu sete fiecare cuvînt pe care îl rosteai, așa de bine mi-ai descris Știma pădurii încît odată parcă, parcă am văzut-o în miez de noapte la ferești.

Aibă grijă Bunul Dumnezeu de sufletul matale. Să-l țină în lumină pînă cînd, rînd pe rînd, ne-om aduna în ceruri și ne-om preface în lumini mai mari, lumini mai mici sclipind eternității stele pînă-n vecii vecilor.

Vezi? Așa îmi amăgesc dorul și frica de moarte. Le astîmpăr cu speranța reîntîlnirii. Fiindcă iubirea nu se stinge cînd se stinge omul, ci trece dincolo cu el.

 

 

Într-o zi o să mă vindec de lume

Într-o zi o să mă fac mare și n-o să-mi mai pese. Odată cu zorii se va trezi și inima mea din uitarea de sine. De zeci de ani trăiesc prin alții și pentru alții pun pe tavă timpul meu.  Te trezești că se înserează și tu încă faci ceva pentru alții. E frumos să faci asta, ba chiar e creștinește, dar cu anii devii un mic robot ticăitor. Ești acolo, atunci pentru că așa trebuie. Nici Dumnezeu în bunătatea Lui cea mare nu se bucură pentru asta.

Rupe și ție din pîinea caldă a vieții. Ce zice lumea nu e treaba ta, e treaba lumii. Cînd nu mai poți, recunoaște că nu mai poți. Nu aduna în tine toată frustrarea și durerea. Nu mai zîmbi forțat ca arlechinii, de gura lumii. Dă-l pe pustii pe ”trebuie să…” Zi-le drept în față celor dragi: De astăzi faceți și voi ceva pentru mine!

”Ce?”, te vor întreba fățarnic-grijuliu știind bine că tu nu ceri niciodată nimic.

Suflați-vă singuri în borș!” Vor înghiți în sec.

time-hibernation-by-natalia-drepina-gothess

Foto: Time hibernation, Natalia Drepina

Într-o zi n-o să mai am tălpile arse de lume, într-o zi o să am inima plină de ceea ce sunt. De dragul celorlalți îmi va fi în primul rînd drag de mine. Ceea ce-mi doresc nu va mai suferi amînare cu anii pînă cînd uitarea se va așterne ca praful.

Într-o zi n-o să mă mai doară minciunile nimănui și nici promisiunile deșarte și nu!, ziua a ceea nu va fi ziua cînd voi avea mîinile pe piept. Voi fi mai vie ca oricînd, atunci cînd n-o să mă mai doară cei care nu mă iubesc.

Am auzit de cînd eram copil „Capul plecat sabia nu-l taie” și am crescut cu acest handicap sufletesc. Da, în lume și nu în pustie, asta nu este smerenie, ci handicap sufletesc. Nu m-a lăsat inima „să pun piciorul în prag” vreodată, deși mintea m-ar fi dus.

740full

Foto: Natalia Drepina

Într-o zi n-o să mai iubesc toți fluturii pentru că unii sunt de molie. O să mă învăț minte să deosebesc neghina de secară și o să-i aleg frumos deoparte. Mai bine ascult în liniștea serii pe Buika. Desculță ea, desculță eu.

Nu mai vreau să fiu pe placul tuturor cu prețul timpului meu. Vreau și eu să văd cine este dispus să-mi dea din timpul său în afară de banalul și preapuțin omenescul ”Ce faci?”

Vreau vorbe puține și bune. Nu mai țin cont de păreri. Cînd vreau să-mi fie liniște, îmi voi face pace în inimă. Nu sunt datoare cu nimic nimănui, așa cum nimeni nu-mi este dator cu nimic.

Nu știu cît timp mi-a rămas, sper că doar jumătate s-a scurs, dar nu aduce anul ce aduce ceasul și mîine nu e promis nimănui. Poate mai am timp, dar nu mai am răbdare. La jumătatea vieții trezvia sufletească își cere tainul. Nu vreau să plec fără să i-l dau. Îl merită cu vîrf și îndesat.

Cer Bunului Dumnezeu o inimă-putere: a mea.

Într-o bună zi o să învăț că nu toți oamenii sunt de pus pe rană. Unii dor atît de mult încît te ustură toată ființa. Sare pe rană și niciodată străinii nu dor așa…

 

 

 

 

Cine are o inimă-putere, are totul

Ne trăim viața într-o teamă continuă. Ne temem de boala trupului, dar trăim cu anii în fățărnicie care duce la amorțirea sufletului.

Ne temem să nu ieșim din rîndul lumii, dar puțin ne pasă de ceea ce ne-am dori cu adevărat. Am devenit experți în dositul sentimentelor și am îngropat adînc și pentru totdeauna ceea ce contează.

Păstrăm aparențele cu prețul timpului în care am fi putut trăi doar așa cu ne place.
Ne temem că vom rămîne fără bani, fără prieteni, fără „sufletul pereche”, dar că trăim fără Dumnezeu nu ne temem nicio clipă.

67359262_370008190366750_5983643605225439232_n

Imagine, un apus la pervazul căruia mi-am odihnit odată inima.

Trebuie să fim fericiți și puternici, de ochii lumii cel puțin. În rare clipe de luciditate, ascunși între patru pereți, ne plîngem în hohote însingurarea.

Dorim cu ardoare o viață simplă, dar patima nimicului ne-a îngenuncheat prezentul. Mereu „mîine” va fi mai bine decît azi, deși azi e tot ce avem.

Tînjim după o vorbă bună și poate chiar o îmbrățișare, dar e prea tainic acest dor.
Toate trec prin noi. Deși știm vorba înțeleaptă a bunicii, ”Mai pune-le la cur, Mărie!’‘, noi pe toate la inimă le-am pus.

Ne place să credem că suntem arhitecții vieții noastre, că noi punem la cale fericirea, dar uităm că suntem doar o inimă-putere și atît.