Maică Precistă, mai anțărț era pe prispă, Buna mea…

Avea grijă de mine ca de un odor scump. Cu ochii pe mine era: să nu-mi fie foame, să nu-mi fie frig. Atît de multe îmi povestea și atît de frumos.

Iarna se înnopta devreme. Mult timp ședeam cu lampa aprinsă. Aceeași lampă atîrnă acum deasupra biroului la care scriu. Are gaz în ea și o aprind cam o dată pe lună. De dor. Dor de lumina aceea jucăușă și galbenă ca aurul, dar cînd aprind eu lampa se face o liniște țiuitoare. Reglez fitilul să fie lumina mică și arareori plîng. De dorul unui suflet de bunică.

Nu exista povestitoare mai dibace ca bunica mea. Vedeam tot ce-mi povestea. Atît de bine mi-a descris-o pe Știma pădurii, încît aveam impresia că am văzut-o și eu cu ochii mei odată.

Serile de iarnă, ooo, Doamne! Aducea din cas’ce’mare, acolo era mereu răcoare că nu făcea foc, mere. Le băga în rulă unde sfîrîiau cam o oră. Se împrăștia în casă un miros amărui de zahăr ars. După scob cu mămăligă, ori lapte cu bulughețe, ori hribi cu smîntînă, ăsta era desertul. Uneori făcea alivincă. Pe plită într-un colțișor erau mereu nuci coapte pînă le cădea pielița, presărate cu sare grunjoasă.

matthias-stom-old-woman-with-a-candle

Matthias Stom (1600-1650), Old women with a Candle

În timpul ăsta eu eram cocoțată pe cuptor unde era cald și bine. Ea scotea jăratec din sobă și-l punea în fierul de călcat cu cucoșel de pe plită. Era negru ca tăciunele și avea mîner de lemn. Se apuca să calce fețe de pernă.

Apăi, mai anțărț, puica mamii, nu știei a ceti. Ci ghini c-ai învațat, Lucuță!

Scoteam Acatistul Maicii Domnului de sub perna ei, îmi dregeam glasul și citeam înadins tare ca să o impresionez. După anumite fraze, punea fierul pe colțul pliții și își făcea cruce cu evlavie. Făceam și eu. Nu aveam mai mult de 9 ani. Nici nu știam atunci că oamenii mor, pînă m-a dus ea la prima înmormîntare. A fost un șoc să văd că oamenii se bagă în pămînt și se astupă groapa cu țărînă. Atunci am realizat că voi muri și eu, dar mai ales că va muri bunica.

Mă smiorcăiam că, vezi-Doamne, mă tem de moarte și nu vreau să mor. Atunci mă lua buna pe genunchi, mă pupa pe frunte și-mi zicea blînd: Nu-ț’ hie frică, puică. Dumnezău are grijă și de puiul ceal de șarpe…

Aveam cam 12 ani cînd mă rugase mama să-i amintesc bunicii iscălitura. Avea patru clase, știuse cîndva să scrie, dar cataracta și viața grea o depărtaseră de condei.

La masa din bucătărie, tot la lumina lămpii, mă duceam în brațele ei, îi luam mâna ciolănoasă în mâna mea mică și îndrumam pixul frumos și caligrafic. Lăsa mâna moale și ieșea clar scris Lupașcu Natalia. Doar că atunci când o lăsam să scrie singură, din cauza cataractei, scria mare, mare de tot, încălecând literele. Îîî’ ra, iară n-o ieșît drept!, zicea uitîndu-se la mine puțin rușinată.

Tînjesc după lumina lămpii, dar fără glasul ei, lumina lămpii e rece și liniștea-i țiuitoare.

Anunțuri

Murmură, nu murmură – totul este să iubească.

Ședeam cuminte și resemnată, ca mielul la tăiere, pe un pat de spital învelit cu mușama albastră și crăpată pe la colțuri. Ajunsesem acolo pentru că după 7-800 de metri de alergare mi se învinețeau unghiile. Ce putea să fie, nu era normal să se întîmple asta.

După ce mi-a scos cleștii de pe degete și ventuzele de pe piept (EKG-ul zbîrnîia ca imprimanta laser vrute și nevrute), doctorul ”inimolog” mi-a spus să respir adînc în timp ce muta stetoscopul rece mai jos de claviculă și-n dreptul inimii.

”Știai că inima ta are murmur?”, m-a întrebat zîmbind.

Doamne, atît de frumos mi s-a părut, încît am zîmbit și eu fără frică. ”Nu, nu știam, domnule doctor.”

Vrei să-l asculți?”

Nu era un murmur ca cel ieșit din coarda unei harpe înșelătoare, era un fîșîit-gîfîit ce m-a făcut să plîng. Între două linii orizontale notate cu S1 și S2, sîngele meu gîlgîia aiurea. Scumpa mea inimă, pe monitor, arăta ca o halcă de carne crudă și mișcătoare, gata-gata să iasă dintre coaste. Ai fi zis că nu vrea deloc să stea acolo unde-i era menirea. Deși tot timpul am tensiune de copil de 13 ani (9/6), atunci aveam 15/8. Simțea că o dau în vileag. Avea emoții și un mic defect des întîlnit.

Știați că inima are neuroni (neurite senzoriale) care au funcție de memorie? Mereu am fost fascinată de inimă. Simțeam cum din ea vine iertarea și iubirea. Veneau ca o căldură și ca o pace. Cînd creierul mă îndemna să plec cît văd cu ochii, ea mă îndemna să întorc și celălalt obraz.

inimolog

Am făcut mereu ce mi-a dictat inima. Creierul a picat pe locul doi în fața ei, recunosc. Degeaba încerca el să colaboreze aducînd argumente de necontestat. Praf și pulbere se alegea. Ca o mamă bună, ștergea tot și o lua de la capăt cu răbdare. Inima nu face calcule care să-i dea cu plus. Indiferent de minus, tînjește și speră.

Tărziu, tîrziu după aceea, cînd am ascultat prima oară Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, inima mea s-a regăsit bucuroasă ca un copil ce-și întîlnește mama și înțelege rostul despărțirii de rațiune.

Fără iubire nu sunt decît un clopot dogit sau niște talgere țipătoare.

Iubirea-i răbdătoare, iubirea e plină de bunătate, iubirea nu pizmuiește, nu se umflă de mîndrie, nu înfăptuiește nimic necinstit, nu caută cîștig pentru sine, nu se acrește, nu bănuiește răul, nu se bucură de strîmbătate, dar se veselește de adevăr. Iartă totul, crede totul, speră totul, suferă orșice. Iubirea nu dispare niciodată.

Așadar, aceste trei lucruri rămîn: Credința, Speranța și Iubirea. Dar cel mai mare dintre tustrele este Iubirea.

Ce frumos se zice în folclorul popular: Plînge inima-n mine sau A murit de inimă rea. De cîțiva ani, în loc de Bună dimineața!, răspund Bună să-ți fie inima!

Am citit că inima, transplantată altei persoane, duce cu ea amintiri și dorințe. Sunt sfîșietoare întîlnirile dintre persoanele dragi acelei inimi și primitorul ei. Involuntar, cel ce primește inima, face gesturi, spune cuvinte, trăiește sentimente pe care doar donatorul cînd era în viață le știa. Am aflat despre asta din cartea scrisă de doctorul Paul Pearsall, The Heart’s Code.

Sunt multe de spus despre inimă, dar contează doar ceea ce ești în stare să simți cu ea. Murmură, nu murmură – totul este să iubească.

 

Nu ține degetele greblă prin timp, fă-ți căuș, oprește clipa.

Într-o zi vom lăsa totul baltă. Ne vor rămâne hainele-n dulap, cheile și telefonul cine știe pe unde, folia de medicamente pe noptieră neterminată, poate și ciorba la foc molcom pe plită.

Nu trăi fără să te gândești la toate astea. Ziua aceea poate fi oricând, pentru oricine.
Bagă de seamă ce șerpi îți ies pe gură. Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă.
La noi se zice: animalul se leagă cu funia și omul, cu vorba bună. Ce te costă să gândești înainte de a deschide gura?

Caută să fii drept și nu biciui cu șfichiul verbului obrazul nimănui. Nu fi o curvă de om, nu umbla cu cioara vopsită, nu mânca la rahat aiurea.

Nu te crede nemuritor și nu ține degetele greblă prin timp. Fă-ți căuș, ca atunci cînd erai copilandru și mergeai la izvor. Nu puteai bea apă direct din șuvoi, nu-i așa?

10501947_1683081678393130_6775041354526164582_n

Fă din vorbe alean pentru cineva. Să vezi cum îi vor da lacrimi pe obraz. Dacă trebuie să asculți, ascultă. Dacă nu ai nimic de spus, taci. Tăcerea e mană cerească la timpul ei.

Aud că moare lumea. Clopotele anunță trecerea în neființă a vreunei ființe. Doamne, ce tristețe și cît amar, dar ne-a promis cineva, cîndva, nemurirea?

Supărată că nu vin, mi-a zis mama într-o duminică, demult: Așa-i că dacă aș muri mîine ai veni repede și ți-ai smulge părul din cap de durere că ai rămas fără mamă? De ce nu ai venit ieri, cînd te-am chemat că am făcut ardei umpluți? Ne bucuram, rîdeam, povesteam și noi ca fetele…

Nu-mi reproșa nimica, mama, doar încerca să îmi deschidă ochii.

Pe la 40 de ani, mi-am dat seama că trăiam prea repede. Aveam atît de multe de făcut încît toată frumusețea vieții și tihna treceau pe lîngă mine. Pînă cînd, într-o dimineață cînd toți dormeau și eu priveam răsăritul doar cu gîndul la cît de multe am de făcut, fără să pot uita o clipă de asta, mi-am zis: Ho, nebuno! Unde alergi așa? Într-o zi îți rupi gîtul și-ai trecut prin viață ca gîsca prin apă.

Începînd de atunci m-am așezat să scriu și mi-am găsit în asta bucurie. Parcă trăiam mai încet și parcă vedeam mai bine. Căușul meu de prețuit timpul: scrisul.

Atunci mi s-au tocit sitele răbdării, am închis moara și-am scris pe ușă: De astăzi nu mai macin griji, decît arareori!

Alergăm ca chiorii către nicăieri, în loc să mergem încet și cu bucurie. Hai să fim mai smeriți, oricum ultimul cuvînt nu-l are nimeni pe pămîntul acesta decît moartea. Nu vă sfiiți și nu uitați de ea. Totul, totul se poate schimba într-o clipă, iar sufletul poate lua oricînd calea spre vămile cerului. Faceți cumva să nu fie pustiu și gol. Auriți-l cu puțină bunătate, bucurie și grijă pentru viață.

Într-o zi vom lăsa totul baltă. Pe nepusă masă vom fi luați, fără a fi întrebați: vrei să vii? Atunci vom simți pe pielea noastră cuvintele Părintelui Arsenie Papacioc: Să vezi cînd se oprește răsuflarea ce importantă este clipa.

Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă.

Toamna mă lua mama din rai.

Toamna, înainte să înceapă școala, venea mama după mine și mă lua din rai.
Plîngeam cu sughițuri la pieptul bunicii, știam că mă duc iar într-un Alcatraz de bloc turn de pe strada Trandafirilor, unde se fereca ușa la intrare iar pe holuri era întuneric și ecou ca în peșteri. Nu mă încînta nici lifltul, nici cofetăria de la parter unde tanti Afrodita, vecina noastră bună, lucra și ne aducea seara batoane și eclere de ciocolată.

Smulsă de la sînul bunicii, mă simțeam străină. Tînjeam după căsuța din chirpici, curată și fărbuită mereu primăvara cu chindrus ceríu, după colbul din bătătură, după plita din casă pe care mai tot timpul forfoteau bunătăți puse la foc mic, după plimbările lungi prin pădure de unde veneam încărcate cu alune, bureți, mure, dar și sarcini grele de vreascuri pe care le rupeam acasă în genunchi mărunțele ca să încapă în sobă.

KidsWithAnimals04

Eram o slăbănoagă și o bicisnică așa ca Niculae din Moromeții. Leșinam din orice și mă lua cu friguri. Dîrdîiam sub pătură, deși în casă era cald, iar tata căuta la alimentară compot de vișine să-mi ostoiască setea.
Umbla mama cu mine pe la doctori și-am făcut la injecții de nu le mai știu capătul. Absolut niciodată nu mi-a fost rău la bunica…

Toamna mă lua mama din rai. Buna mea scumpă îmi spunea cu blîndețe, ștergîndu-mi lacrimile cu colțul berții: Du-te puică și învață ca s-agiungi om mare. Vin și eu la tine, cîn’ termin cu treghile.

Nicicînd nu mi-e mai dor ca toamna.

De iubire nu se ține cu dinții

Pe mine, nimeni nu a reușit să mă facă rea. Nici cei ce m-au lovit, nici cei ce m-au hulit, nici cei ce nu m-au înțeles.

Am primit multe lecții, nu de la viață, ci de la oameni. Aveam 20 de ani, credeam că totul mi se cuvine și apoi, bobîrnac după bobîrnac, am început să învăț și, mai ales, să rețin cea mai importantă lecție: Dacă ție nu îți poți fi, nu ai cum fi altora de folos.

Acum prefer să dau din ceea ce am, nu din ceea ce sunt. Poftim un măr și lasă-mă in pace. Nu mai vreau să sufăr pentru nimeni. Bunătatea se epuizează și atunci rămîne deznădejdea. Ia să păstrez puțin și pentru mine.

Așa că am încetat să mai scurm după păreri de rău, să-mi caut vină și pricină. Am lăsat hățurile lui mîine în grija Lui Dumnezeu și bucuria lui azi am primit-o ca pe bucățele mici de anafură din care nu ai voie să scapi firimituri pe jos.

IMG_8544-bez

Foto: Solitude, Natalia Drepina

M-am adunat din toți cei dragi în mine și am înțeles că trebuie să-i las liberi de grija mea. Făcusem atîta risipă de iubire încît uitasem de existența mea. Vorbele mă loveau cel mai cumplit, pînă am zis: STOP!

Cine a vrut să plece, a plecat. Cine a rămas, știe că nu-mi pasă dacă va pleca. De iubire nu se ține cu dinții. Iubirea trebuie lăsată să fie, dacă e, și atît.

S-ar putea să plece și să se întoarcă, dar atunci e mai mult obișnuință decît iubire. Zic unii metafora cu ciorba reîncălzită, nici măcar atît nu mai e. O ciorbă reîncălzită îți ține de foame, însă o iubire ce a plecat și s-a întors rămîne doar frig.

E subțire granița între înțelepciune și lehamite, așa de subțire încît pot fi confundate foarte ușor. Cu cît te zbați mai mult, cu atît te adîncești mai tare în mlaștina neputinței.

Buna mea scumpă, mă vedea de multe ori plîngînd și-mi spunea: Nu pune la inimă, Puică, ninica. E singura care rămîne cu tine pînă la ultima ei bătaie, nu o împovăra.

Nu-mi pare rău după august și nu spun adio anotimpurilor. Am învățat că timpului nu-i pasă de smiorcăiala noastră, așa că mă bucur de zile fără planuri pe termen lung.

Cînd mă va întreba Bunuțul, la dreapta judecată, „Ce-ai făcut cu viața, ființă?”, eu să-i răspund senină, fără frică: Am trăit-o pe toată, Doamne, cu drag, pînă la cea din urmă răsuflare.

Ascultați melodia asta și dansați. La minutul 03:05 veți vedea ce am învățat și eu să arăt celor care nu merită atenția mea.

Bătrînii singuri nu știu niciodată cît e ceasul, dar, cînd e, îl presimt.

Bătrînii singuri, trecuți de 90 și rămași în toate mințile privesc prin tine cu privire caldă de Saint-Bernard.

Bătrînii singuri spun cuvinte puține și grele. Dacă le-ar pune pe un talger ar cîntări ca plumbul.

Bătrînii singuri și căzuți la pat țin cana cu supă fierbinte strîns, cu amîndouă mîinile, așa cum țineau gamela cu zeamă de varză prin tranșee în Al Doilea Război Mondial și sorb din ea zgomotos. Știau și atunci că moartea stă la pîndă cu ochii sticloși.

Bătrînii singuri, abandonați și jecmăniți de bani, blesteamă. Ferească Dumnezeu de blestemul lor.

Bătrînii singuri cer să vină popa. Să se spovedească de toate și să-i spună toate de pe suflet. Cît le citește popa, ei plîng cu lacrimi mici ce li se rostogolesc pînă în barbă și plînsul ăla îi curățește.

705981

Bătrînii singuri miros a cufăr vechi, ticsit cu ștergare țesute la stative, ferecat și nedeschis cu anii.

Bătrînii singuri nu știu niciodată cît e ceasul, dar, cînd e, îl presimt. Eu nu mai aud la radio și nu mai văd decît cu lupa pe care o rătăcesc întruna pe sub pernă.

Bătrînii singuri și căzuți la pat sunt iar copii mici ce au nevoie de ajutor. Nici o cană cu apă nu-și pot lua singurei și ferice de cei ce sunt în stare să le-o dea. Creierul lor uită deglutiția și stau cu gura de apă în gură pînă începe să le curgă pe la colțul buzelor.

Bătrînii singuri dorm cu fața în sus și cu mîinile sub fund o vreme, apoi mută ușor mîinile pe piept și pier cuminți lăsînd în urma lor o dîră de durere amară.

Bătrînii singuri n-ar fi trebuit să rămînă niciodată singuri, dacă oamenii ar fi rămas oameni și nu s-ar fi transformat în hiene hoațe.

Primește-i, Doamne, în Împărăția Ta și alină-le singurătatea, bătrînilor ce pe pămînt au fost atît de singuri.

Oamenii buni cresc pînă în ziua în care mor.

Mai știi de cîte ori ai zis că pleci în lume? De cîte ori îți ascundeai lacrima în gît și tu zâmbeai, mai știi? Zâmbeai frumos, dar ochii te dădeau de gol. Ochii nu aveai cum să-i ascunzi și ochelari de soare nu-ți place să porți la umbră.

Mai știi cum te credeai sclava tuturor și-n clipa următoare vedeai că ești Împărăteasa Lumii pierzîndu-te într-un apus?

Unii îți spuneau să slăbești, alții să taci că nu-i frumos să-ți spui păsul în văzul lumii. Ba erai împinsă, ba erai trasă. Blondă nu ți se șade, brunetă nici atît.

Mai ții minte ziua cînd te gîndeai: să-mi iau prune uscate ori să-mi iau ColonHelp? Pînă la urmă plămădeai de gogoși.

Vedeai că toți sunt fericiți și te întrebai uimită cum Dumnezeu pot fi toți atît de fericiți. Apoi îți dădeai seama că și ei se prefac, exact ca tine.

Nuuu, să știi că nu-s mai frumoase ori mai deștepte decît tine alea cu care te înșeală ”sufletul-pereche”. Sunt doar ”altele” și el e curios de fire.

Zîmbeai trebăluind prin casă ascultînd melodia Galbenă gutuie cîntată de Vali Boghean. Și zîmbind, plîngeai că ai găsit într-o amărătă de gutuie tot sensul vieții tale.

Preț de două răsuflări ai văzut rostul.

10268709_758180540870773_4268804229112097659_n

Foto: Natalia Drepina

Mai știi golul din inimă căpătat cînd ți-au plecat copiii să-și facă rostul lor? Ăla doare nespus. Fiind expertă în ascunzișuri, îl ții acoperit cu dorul.

Cînd e ziua ta, mai știi cum faci? Puțin rimel, o rochiță frumoasă, un ruj roșu ca focul și, da!, zîmbet. E ziua ta, ce mama mă-sii!?

Mai știi cum te simțeai cînd ai ieșit cu bicicleta? Fără telefon și fără chei, ziceai că aia-i clipa ta.

Deși ai trecut de 40, speri să crești. Să nu rămîi așa prinsă între două lumi: a ta și a oamenilor. Vrei cu tot dinadinsul să fie doar una în care să nu te mai simți străină ori vinovată de toată fățărnicia.

Părerea de rău îți bate la ușă, că poate nu ai făcut alegerile cele mai bune. Gîndește-te că putea fi și mai rău de atît.

Orice ai face și pe oriunde ai umbla, de-a dreapta ta stă o copiliță cu părul bălai, umbra copilăriei tale, ce-ți ține baierile inimii întregi șoptindu-ți blînd la ureche: Nimic nu este în zadar, absolut nimic.

Mergi printre gînduri pe vîrfuri ca atunci cînd intrai în camera copilului dimineața în vacanță să tragi jaluzelele să mai poată dormi puțin. Te temi, de nu s-ar nărui toată șandramaua visurilor tale la prima pală de gînd rău. Teme-te, dar nu dispera.

Oamenii buni cresc pînă în ziua în care mor. Cei care nu mai cresc sunt morți de vii.