”Să nu care-cumva să chice pe copchii!”. 

În afară de ADN care este ceva științific și demonstrat, mereu am știut că mai este ceva misterios într-o familie, un fel de fir tras din caierul vremii de străbunicii noștri, pînză pe care ne țesem noi mai tîrziu. Nu știu, ceva nevăzut și neînțeles, o legătură ”de inimă” și nu ”de sînge” iar prin legătura asta se transmit ghinioane sau noroc cu carul. Mă rog să nu am nici una, nici alta.

Am încercat să mă împac cu viața. Să mulțumesc pentru bine și să sper că nu va fi rău. N-am cerut minuni, am înțeles că sunt una. Dacă cineva crede că eu am făcut o casă, o livadă, o fîntînă, doi copii, îi zic sigur că nu. Nimic nu am făcut eu, ci Dumnezeu cu puterea Lui.

Port dorul strămoșilor pe care nu i-am cunoscut, dar îi iubesc nespus. Îmi tresare inima cînd îi citește preotul în pomelnic la vreo sărbătoare inchinată celor plecați acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin: Iordache, Ioana, Zamfira, Profira, Constantin, Natalia…

Ei sunt scînteia din care lumina vieții mele s-a înfiripat.

Trăiesc cuminte și fac Rai din ceea ce sunt. Pun o strachină de ciorbă fierbinte în fața unui flămînd? Ăla mi-e Raiul. Om pe om se amărăște și inimă pe inimă se ridică. Am vindecat în mine toate întrebările ca să nu mai aștept sîmbure de răspuns.

familie

Deși mi se pare nedrept acest pasaj din Vechiul Testament, “Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii”, cred că pe undeva este adevărat. Există o lege a plății în familie, mai ales dacă răutatea se transmite din neam în neam.

Buna mea dragă pe care nu mi-o pot scoate din suflet a trăit cele două Războaie Mondiale, foametea, cînd avea 12 ani a văzut cum tatăl ei a fost ucis de ruși în curtea lor pentru că i-a prins cînd le furau animalele din grajd, a crescut singură trei copii, a avut grijă de mama sa oarbă, a fost otrăvită cu mercur dar a scăpat, și-a îngropat prima fiică, pe Viorica, la doar 39 de ani, și-a îngropat și fiul, draga mea bună striga uneori, arareori, în fața icoanei Maicii Domnului cu mîinile ridicate spre ceruri: Doamne, păcatele cui le plătesc eu, Doamne!?

M-am temut să fac rău cuiva cu bună știință, m-am temut să nu fac vreun om să dispere din cauza mea. Am preferat să plîng pînă nu mai văd cu ochii, decît să mă răzbun în vreun fel. Cred că mi-a rămas întipărită în minte vorba bunicii, ”Să nu care-cumva să chice pe copchii!”. 

La urma urmei să fii bun înseamnă cel puțin să-l lași pe celălalt în pace. Cum trupul are nevoie de vindecare ca să trăiască, sufletul are nevoie de înțelepciune ca să țeasă pînza timpului pentru urmași.

 

 

”Copchila Maricichii meli”

Draga mea mamuță,

Cuminte și tăcută, rezemată de perne moi, albă ca o împărăteasă a pîinii și a laptelui cu bulughețe, ți-ai dat ultima suflare într-un început de ianuarie cîinos al anului cînd ai fi împlinit 99, după ce ai vrut o cană cu apă. Bunul Dumnezeu la care matale te rugai necontenit, nu te-a luat în decembrie și ce bine a făcut, mamuță dragă.

Miros de tămîie mă învăluie cînd îmi amintesc cum mă purtai pe ulițe colbuite pînă la sfînta biserică unde ieșea popa din altar cu cadelnița și sfintele daruri să ne miluiască frunțile necredincioase dar rîvnitoare. Și ce pervaz odihnitor mi-a fost credința pe care matale ai sădit-o între atrii cu Înger, îngerașul meu și cu Acatistul Maicii Domnului citit la lumina lămpii în serile lungi de iarnă.

Sper să crească din ea pomul vieții mele pe care îl voi ține strîns la subțioara sufletului cînd voi ieși din lume către vămile văzduhului. Fiindcă oamenii buni cresc pînă în ziua în care mor.

0_c4300_9fea012d_XL

Imagine: Nino Chakvetadze

Și mai sper, buna mea dragă, să te regăsesc cîndva. Să te cuprind și să plîngem mărunt o zi și o noapte. Să-ți spun cît de mult mi-ai bucurat copilăria și cît de mare folos mi-au fost în viață povețele matale. Nimic nu am uitat, totul este viu în inima mea. Parcă acum te văd: mai înaltă și mai dreaptă decît toate babele din sat, cu ochii ca două scîntei, iute la treabă, iute ca focul, bună ca pîinea caldă, niciodată îmbrăcată în culori vii de parcă te temeai că-l superi pe Dumnezeu cu asta, îmi deschideai duminica dimineață portița dinspre drum și mă îndemnai blînd:

–Șăz în urmă, puică! Eu mărg dinaite ca să scutur roua.

Nu se cădea să-mi ud papucii negri de lac, urma să spun Crezul. Eram pentru matale ”copchila Maricichii meli”, așa te auzeam că mă prezentai preotului cînd dădeai acatistul.

Ce rău îmi pare, mamuță dragă, că n-ai trăit să mă vezi ”la casa mea”. Nu o aveam atunci cînd erai, o am acum cînd nu mai ești. Te-aș fi pus la masă și te-aș fi omenit cu tot felul de bunătăți. Iar la sfîrșit ți-aș fi desfăcut o portocală. Să miroase în casă a Crăciun bucurat, să te minunezi de bradul nostru, să-mi pupi copiii pe frunte așa cum mă pupai pe mine des și să ne cînți un colind vechi, vechi tare de peste de 100 de ani. Să-ți mulțumesc pentru cum m-ai învățat să văd limpede măsura bunului-simț în toate.

Și dacă știu să povestesc oleacă, de la matale știu. Sorbeam cu sete fiecare cuvînt pe care îl rosteai, așa de bine mi-ai descris Știma pădurii încît odată parcă, parcă am văzut-o în miez de noapte la ferești.

Aibă grijă Bunul Dumnezeu de sufletul matale. Să-l țină în lumină pînă cînd, rînd pe rînd, ne-om aduna în ceruri și ne-om preface în lumini mai mari, lumini mai mici sclipind eternității stele pînă-n vecii vecilor.

Vezi? Așa îmi amăgesc dorul și frica de moarte. Le astîmpăr cu speranța reîntîlnirii. Fiindcă iubirea nu se stinge cînd se stinge omul, ci trece dincolo cu el.

 

 

Într-o zi o să mă vindec de lume

Într-o zi o să mă fac mare și n-o să-mi mai pese. Odată cu zorii se va trezi și inima mea din uitarea de sine. De zeci de ani trăiesc prin alții și pentru alții pun pe tavă timpul meu.  Te trezești că se înserează și tu încă faci ceva pentru alții. E frumos să faci asta, ba chiar e creștinește, dar cu anii devii un mic robot ticăitor. Ești acolo, atunci pentru că așa trebuie. Nici Dumnezeu în bunătatea Lui cea mare nu se bucură pentru asta.

Rupe și ție din pîinea caldă a vieții. Ce zice lumea nu e treaba ta, e treaba lumii. Cînd nu mai poți, recunoaște că nu mai poți. Nu aduna în tine toată frustrarea și durerea. Nu mai zîmbi forțat ca arlechinii, de gura lumii. Dă-l pe pustii pe ”trebuie să…” Zi-le drept în față celor dragi: De astăzi faceți și voi ceva pentru mine!

”Ce?”, te vor întreba fățarnic-grijuliu știind bine că tu nu ceri niciodată nimic.

Suflați-vă singuri în borș!” Vor înghiți în sec.

time-hibernation-by-natalia-drepina-gothess

Foto: Time hibernation, Natalia Drepina

Într-o zi n-o să mai am tălpile arse de lume, într-o zi o să am inima plină de ceea ce sunt. De dragul celorlalți îmi va fi în primul rînd drag de mine. Ceea ce-mi doresc nu va mai suferi amînare cu anii pînă cînd uitarea se va așterne ca praful.

Într-o zi n-o să mă mai doară minciunile nimănui și nici promisiunile deșarte și nu!, ziua a ceea nu va fi ziua cînd voi avea mîinile pe piept. Voi fi mai vie ca oricînd, atunci cînd n-o să mă mai doară cei care nu mă iubesc.

Am auzit de cînd eram copil „Capul plecat sabia nu-l taie” și am crescut cu acest handicap sufletesc. Da, în lume și nu în pustie, asta nu este smerenie, ci handicap sufletesc. Nu m-a lăsat inima „să pun piciorul în prag” vreodată, deși mintea m-ar fi dus.

740full

Foto: Natalia Drepina

Într-o zi n-o să mai iubesc toți fluturii pentru că unii sunt de molie. O să mă învăț minte să deosebesc neghina de secară și o să-i aleg frumos deoparte. Mai bine ascult în liniștea serii pe Buika. Desculță ea, desculță eu.

Nu mai vreau să fiu pe placul tuturor cu prețul timpului meu. Vreau și eu să văd cine este dispus să-mi dea din timpul său în afară de banalul și preapuțin omenescul ”Ce faci?”

Vreau vorbe puține și bune. Nu mai țin cont de păreri. Cînd vreau să-mi fie liniște, îmi voi face pace în inimă. Nu sunt datoare cu nimic nimănui, așa cum nimeni nu-mi este dator cu nimic.

Nu știu cît timp mi-a rămas, sper că doar jumătate s-a scurs, dar nu aduce anul ce aduce ceasul și mîine nu e promis nimănui. Poate mai am timp, dar nu mai am răbdare. La jumătatea vieții trezvia sufletească își cere tainul. Nu vreau să plec fără să i-l dau. Îl merită cu vîrf și îndesat.

Cer Bunului Dumnezeu o inimă-putere: a mea.

Într-o bună zi o să învăț că nu toți oamenii sunt de pus pe rană. Unii dor atît de mult încît te ustură toată ființa. Sare pe rană și niciodată străinii nu dor așa…

 

 

 

 

Cine are o inimă-putere, are totul

Ne trăim viața într-o teamă continuă. Ne temem de boala trupului, dar trăim cu anii în fățărnicie care duce la amorțirea sufletului.

Ne temem să nu ieșim din rîndul lumii, dar puțin ne pasă de ceea ce ne-am dori cu adevărat. Am devenit experți în dositul sentimentelor și am îngropat adînc și pentru totdeauna ceea ce contează.

Păstrăm aparențele cu prețul timpului în care am fi putut trăi doar așa cu ne place.
Ne temem că vom rămîne fără bani, fără prieteni, fără „sufletul pereche”, dar că trăim fără Dumnezeu nu ne temem nicio clipă.

67359262_370008190366750_5983643605225439232_n

Imagine, un apus la pervazul căruia mi-am odihnit odată inima.

Trebuie să fim fericiți și puternici, de ochii lumii cel puțin. În rare clipe de luciditate, ascunși între patru pereți, ne plîngem în hohote însingurarea.

Dorim cu ardoare o viață simplă, dar patima nimicului ne-a îngenuncheat prezentul. Mereu „mîine” va fi mai bine decît azi, deși azi e tot ce avem.

Tînjim după o vorbă bună și poate chiar o îmbrățișare, dar e prea tainic acest dor.
Toate trec prin noi. Deși știm vorba înțeleaptă a bunicii, ”Mai pune-le la cur, Mărie!’‘, noi pe toate la inimă le-am pus.

Ne place să credem că suntem arhitecții vieții noastre, că noi punem la cale fericirea, dar uităm că suntem doar o inimă-putere și atît.

Draga mamă și Bunul Dumnezeu

Cum este mama, de cele mai multe ori, o mică obligație, o matrioșcă nesfîrșită care la fiecare pas îți spune să ai grijă cu viața, un tot pe care nu ai dat nimic, un trup-gazdă în care te-ai desăvîrșit ca mai apoi să poți respira singur, un suflet-umbră care te va ocroti și după Marea trecere, un fel de, „Băăi, n-am sunat-o de trei zile!”, tot așa și Bunul Dumnezeu.

Draga mamă, cînd nu te mai poate ține în brațele ei fiindcă ai crescut și nu mai încapi ori ai plecat și nu te mai vede, te încredințează în brațele altei Maici, cea mai Sfîntă, iertătoare și bună, Maica Domnului. Este singurul loc în care te lasă cu nădejdea că nicio primejdie nu te va atinge.

20190630_173400Fotografie: arhiva personală

Stau cuminți și așteaptă băgarea ta de seamă pe cînd tu, complimetat de oameni pentru ce faci și pentru cum ești spui că norocul, că soarta, că istețimea, că șansa, că harul, dar nu spui niciodată sau rareori vorbești de Mama și de Dumnezeu.

Să nu treacă o zi, fără un telefon și-o rugăciune. Ei nu-ți cer nimic, vor doar să fii OM și să-ți fie bine între oameni.

La picioarele mamei, ale tatălui și spre grinda cerului nesfîrșit, să trimiți mereu un „Mulțumesc!”. Ei au zămislit facerea ta și tu te-ai risipit în lume ca iedera.

Du-te, răsai, trăiește, dar dă-le un semn că nu i-ai uitat. Mărturisește-ți rădăcinile și recunoaște de unde ți-ai luat seva ca să te faci mare. Și cît de mare te-ai făcut se va vedea cînd va fi ea neputincioasă.

Ne punem timpul amanet la bancă

Cum ar fi, oare cum ar fi, ca de mîine soarele să răsară doar pentru cei buni? Cum au făcut oamenii cu oamenii, așa să facă și Dumnezeu cu oamenii, oare cum ar fi?
Ne-am împărțit pe religii și ne hulim ca proștii. Egoiști tembeli tragem de Dumnezeu ca de o păpușă din cîrpe: Ba al meu e mai bun! 
L-am poleit în aur prin muzee, în loc să-l poleim în bunătate prin inima noastră. L-am ferecat prin dulapuri întunecoase, în loc să-L mărturisim la tot pasul. Asta nu e iubire.

poză 4

Imagine: Un răsărit, cîndva.

Diavolul sălășluiește prin oameni. Descreierați cu spume la gură aruncă în aer oameni zbierînd „Allahu Akbar!” Un alt debil mintal a vrut să extermine o rasă ca să facă alta cu ochii albaștri. Comuniștii au vrut să scoată din lume credința neștiind că mai mult îi vor da aripi. Cînd vom vedea nume de martiri în calendar?

Soarele răsare pentru toată ființa. În timpul ăsta spurcăm cerul și pămîntul. Ne credem nemuritori, vrem averi fără să prețuim timpul. Ni-l punem amanet la bancă pentru o casă, pentru o mașină ori alte nimicuri ce se vor nărui în urma noastră. Apoi, ani de zile, zeci de ani, plătim nefericiți rate lunare.
Ne piere bucuria de a trăi, ne piere lumina din ochi. Umblăm triști pe stradă cu privirea în asfalt gîndindu-ne ce odihnitoare ar fi moartea.
Ne îmbolnăvim apoi și cerșim pe la duhovnici zile. Mai avem și nesimțirea să ne uităm spre cer cu reproș: De ce, Doamne, de ce eu?

Ca un ecou trimis din hăurile Universului ar trebui să vină un răspuns: De ce nu? De ce nu? De ce nu? Eu nu v-am dat așa, voi ați devenit. Voi ați ales.

Copilăria nu cunoaște frica

Îmi amintesc de cînd eram copil. Venea primăvara, parcă îi apuca strechia pe toți.
Păsări și oameni, meri și cireși, se puneau pe înflorit.

Bunica primenea cu farbă și chindrus toată casa și șura, moș Costache era zi-lumină în prisacă, femei durdulii cu batice legate de-a moda puneau cloște la clocit, cai cu ciucuri roșii la urechi și aburi pe spinare, potcoviți gospodărește cu vidia de cu iarnă, trăgeau greu care pline cu saci la moară. 

53570991_2399722060039034_3532425114207387648_n

Imagine: Nino Chakvetadze

Iepe suple însoțite de mînzi țanțoși ridicau vălătuci de colb pe uliță și eu de pe luncă mă uitam vrăjită. Parcă eram Alice în Țara minunilor.

Șira neagră a pămîntului era întoarsă pe dos – ca stomacul de miel cruduț ce n-a apucat să pască pentru a fi făcut cheag – și umplută cu semințe fel-de-fel, animale fătau noaptea în grajduri căptușite cu paie, cuibarele pitite sub iesle gemeau de ouă albe.

Pîraie învolburate vîjîiau în matcă prin pădurea încă neverde, dar mustind de viață.

Atunci nu știam ce înseamnă înviere pentru că nu știam ce înseamnă moarte. Atunci eram copil și nu cunoșteam frica.

Tare mi-e dor de nefrica aceea.