Fără credință, ce suflet pustiit eram?

Au trecut mulți ani pînă să-mi dau seama: contează ceea ce simți, nu ceea ce ai. Pentru că, de fapt, atîta ai: ce simți. Restul sunt bunuri mobile și imobile. Altfel cum vă explicați că se sinucid milionarii? Dacă au, de ce nu mai vor să fie? Nu pentru că inima lor e goală?

Am fost dusă de mică la Sfânta biserică. Buna mea scumpă mă primenea frumos cu rochiță albă și colțuni, îmi lega părul cu cordicuță roșie, mă lua frumos de mână și mergeam prin colbul satului preț de 3 km până la bisericuța din lemn.

La ușă scotea un șervețel și îmi ștergea papucii mei negri de lac. Nu se cuvenea să intru așa, urma să spun Crezul. Intram cu sfială și cu capetele plecate. Ne închinam pe la icoane apoi mă ruga să scriu acatistul. Punea cîțiva bănuți și mergea la altar să-l dea părintelui care avea acolo  teancuri întregi cu vii și morți.

O auzeam cum îi spune în șoaptă: Săru’mîna, părinti! Vrau sî spunî az’ Crezu nepoata me’ di la Dorohoi, fata Marii…sî poati?

Părintele era mereu de acord. Numai eu și Maica Domnului știu ce emoții aveam: mi se usca limba, mă lua cu amețeli. Eram o slăbănoagă și-o bicisnică gălbejită. Când auzeam Ușile, ușile cu înțelepciune să luăm aminte, eram deja în genunchi fix în fața altarului. Nu se auzea nici musca, doar vocea mea de copil ce făcea babele să plîngă: Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul cerului și al pămîntului…

17974163_1297628810324119_1776623132_n

Slujba de duminică, Ludovic Bassarab (1866-1933)

Parcă gura mea vorbea fără mine, parcă mă ridicam deasupra tuturor pînă hăt sus în cupolă unde era prins candelabrul și de acolo le vedeam creștetele, parcă eram ușoară ca un fulg. Puteam să jur că nu știam cînd treceau clipele alea. Pur și simplu vedeam cum se ridică toți din genunchi și mă ridicam și eu. O căutam pe buna mea cu privirea și o găseam fudulă și complimentată. Mă apuca de umeri și mă cuprindea la pieptul ei: Brava, lucă, frumos ai zîs!

Ședeam cuminte și făceam cruce cum mă învățase mama. Cele trei degete adunate mănunchi: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt și celelalte două adunate în palmă. Luam anafură pe inima goală și miroseam a mir de la o poștă. Știam că dacă sunt cuminte un Tată bun din cer are grijă de mine. Ba chiar am observat că, dacă îmi făceam cruce cu limba, nici curcile Dochiței nu mai săreau la mine să mă sperie când treceam pe la poarta ei.

Au trecut de atunci mai bine de 30 de ani. Preotul nu mai este, buna mea scumpă tot așa, mulți din enoriașii de atunci îs oale și ulcele. Bisericuța de lemn s-a închis, lespedea de piatră la care se făceau pomenile a dispărut și drumul pe care veneam s-a asfaltat. Dar, eu, eu am luat cu mine totul. Ferească Dumnezeu să nu fi avut credință, ce suflet pustiit eram.

Cu cât mă rog mai mult, cu atâta mi se pare că sunt cea păcătoasă și neînsemnată ființă. Nimic nu este în zadar, asta știu sigur la 40 de ani.

Casele pot fi părăsite, însă femeile niciodată.

Nimic nu e mai rău pe lumea asta decât trădarea sufletului. Femeile sunt specialiste în domeniul acesta. Mii, sute de mii, milioane de suflete chircite în întunecimea coastelor.

Nu ne învață nimeni la școală cum să nu ne sfâșiem singuri. Știm totul despre teorema lui Pitagora, mușchii gâtului și Bătălia de la Waterloo, dar habar nu avem despre ce-i cu sufletul nostru.

Văd pe stradă femei cu ochii în pământ, albe în cap la 45 de ani, gârbovite de greutăți îmbrăcate în pantaloni lălîi, cărând genți cu praz și dero, dar în ochi cu sclipire de îngeri. Îmi vine să mă duc la ele și să le îmbrățișez.

Femei care poartă tristețea pe frunte, care simt că au tîrît după ele, 20-25 de ani, mașini cu frâna de mână trasă, în numele familiei, în numele Lui Dumnezeu și în virtutea lui: Până când moartea ne va despărți. Toate astea au săpat adânc în inimă, toate vânătăile și îmbrâncelile provocate de sufletul pereche, toată poleiala și fățărnicia lumii în care ele se zbat să-și crească pruncii pe când mamele lor le spun: Rabdă, draga mamii, acasă la ce să te întorci!? Tată la copii nu mai găsești.

d003ecd919a7abf5e7878caa07a21cdc

Foto: Natalia Drepina

Și anii trec, copiii pleacă și lor, femeilor-sacrificiu, le e din-ce-în-ce mai frig. Sufletul lor e amorțit și creierul realizează cât de proastă a fost inima: pe când obrazul cerea o mângâiere – a primit palme, pe când inima cerea iubire i s-a turnat între atrii venin, pe când ochii căutau lumină li se cosea arcada în șapte copci finuțe. Când toate astea sunt pe deplin conștientizate, sufletul își cere osândă și nu mai vrea sărutul lui Iuda pe tâmple. Asta se numește depresie sau, cum îi spun eu, neputință din zădărnicie. Atunci gata, oboseala a trecut dincolo de trup, în ființă.

Zicea unul dintre cei mai cunoscuți psihologi la nivel mondial, Mihail Litvak: Nimeni nu abandonează pe nimeni. Pur şi simplu, cineva decide să meargă înainte, iar cel ce rămîne în spate are impresia că a fost abandonat.

Doar casele pot fi părăsite, dragele mele scumpe. Ele sunt lucruri și se năruiesc. Femeile, niciodată. Ele sunt ființe și gândesc. Am învățat asta după ce m-am căsătorit de 3 (trei) ori cu același bărbat. Când pleca, totul se întuneca în mine. Cădeam într-o tăcere cruntă și am plâns până mi s-au terminat lacrimile. Acum înțeleg că el era fidel sufletului său care se tot îndrăgostea.

Acum e timpul decantării. Stau și ascult greierii, am căsuța mea, copiii sunt bine. După ce le stivuiesc pe toate și le înțeleg, îmi vine în cap melodia aia populară: Ce n-aș da ca să ‘ntorc anii/Să fiu iar fetița mamii? 

Au trecut toate, cu bune și cu rele. Am păr alb, nu mai am toți dinții și regret nespus că atunci când îi aveam nu zâmbeam destul, mi-au ieșit monturi la picioare și nu mai pot purta tocuri așa cum îmi plăcea nespus.

Eu nu am fost o stâncă, am fost un mic vulcan sfârîitor. A ieșit din mine lava iubirii și s-a transformat în pământ roditor. Puteam să rup de mult turta și să plec în cele patru zări, dar am rămas. Unii spun că doar cei puternici rămân, alții că doar cei blegi și proști rămân. Pe mine mă doare-n cur de ce spun toți, e iarăși primăvară. Îmi iau sufletul de subsuori și-l scot la iarbă verde. Mai trage câte-o bușă când se izbește de vreo mierlă, dar asta-i face bine, se simte viu să își tămăduiască vânătaia.

Greșeala mea că n-am trăit cu clipa, norocul meu că n-am trăit cu anii. Totul s-a petrecut pe anotimpuri: m-am născut în toiul verii când se treiera grâul, Buna mea scumpă a murit pe crivăț iarna, copiii i-am născut primăvara când înflorește liliacul, raiul l-am trăit în copilărie toamna.

Vă rog din inimă, frumoaselor, nu disperați. Indiferent de ce se întâmplă, nu scăpați disperarea în coșul pieptului. Ea este o otravă ce vă va face să vă simțiți terminate, dar noi avem atâtea planuri, nu-i așa?

Antidotul disperării e bucuria. Luați în doze mici fără prescripție medicală.

Femeile trecute de 45 cam știu cum stă treaba cu viața

Ador femeile trecute de 45. Alea durdulii și rumene în obraji ce beau bere nefiltrată direct din sticlă, mame și soții impecabile ce mai trec cu vederea câte un fu(r)tișag săvîrșit de soț la ceas de seară ieșit ”cu băieții” la o bere.

Femeile astea au inima ca pâinea caldă și, după ani de plâns în pumni, au înțeles că cel mai bine este să ți se fâlfâie de proști. Da, exact: îi vezi, îi ai prin preajmă dar nu-i mai bagi în seamă și le spui scurt ”Hai sictir!”

Femeile acestea sunt complicii, nu stăpânii copiilor lor. Complici pentru că atunci când vin zburdalnicii de pe teren, transpirați și obosiți, zicând mamei șoptit: Maaa, azi am luat un 6, dar să știi că mi-l îndrept că am dat deja un test și am știut…Să nu-i spui lu’ tata, vrei!?

Ele cuprind plodul și-l țin cu capul la piept preț de cîteva clipe cât să-și tragă răsuflarea, apoi îl pupă apăsat pe frunte: Hai, hai, vezi că data viitoare nu-ți mai merge!

15825804_583646488497027_6371205598356502477_n

Femeiuștile astea duc o lume pe umerii lor. Stau nopțile și fac prăjituri pentru că a doua zi pleacă la muncă, au grijă de părinți și fac praznice bunilor și străbunilor lor. Numa ce le vezi cu sapa în nămezi că se duc să facă mormântul că acuș-acuș e Paștele și au năpădit buruienile.

Biata de ea, are atîta înțelepciune și umor încât a priceput că e bun și diamantul cu care taie bărbatu-su sticla, iar despre curul generos de Șachiră cuminte nu mai crede că e urât deoarece, uite!, a văzut la știri mondene cum altele își fac implat să-l aibă și tot le cade câte o bucă neuniform.

Frumoasele astea mănâncă și jumări cu ceapă fără frică. Dacă le miroase gura se spală pe dinți și pleacă mai departe. Ele nu știu ce e aia să fii vegană. Se duc și înșfacă găina din poiată, îi pune capul pe trunchi și harști! cu toporul. Nu au timp de fițe ori de alte marafeturi. Iaca vin flămânzii și nu e supa gata, la ele acasă nu se mânâncă porcării din comerț cu monoglutamat de sodiu.

Frumoasele astea nu știu poezii din alea bengoase cu rimă încrucișată, în schimb, fredonează cât e ziulica de lungă prin bătătură Irina Loghin ”De ce mamă, de ce tată?” ori Maria Lătărețu ”Mai ții minte măi, dragă Mărie”.

Femeile trecute de 45 cam știu cum stă treaba cu viața, pentru bibelouri există vitrine cu geam securizat.

 

 

Cât plămădea de sfințișori, Buna mea era Împărăteasa Lumii.

Buna mea scumpă, mireasmă de busuioc și mere coapte. Nu era dată să nu facă mucenici. Parcă acuma o văd aievea, în căsuța ei mică din chirpici cu tindă și cas’ ce mare unde ținea la rece dulcețurile și damigenele cu vișinată. Tot acolo, pe un pat zdravăn de lemn erau aranjate frumos lăicere de cordele, scoarțe țesute în tinerețile ei, perne dolofane albe ca neaua brodate pe la colțuri în culori vii. Sub grindă, legată după modelul plăcintelor poale-n brâu, era batista cu bani.

În ziua de 8 martie, pe înserat, plămădea de sfințișori. Eu eram ajutorul ei de nădejde. Numa’ ce-o vedeam suflicată la mâneci, legată cu batic de-a moda, făcea semnul Sfintei Cruci peste covată. Aduceam din tindă borcanul de drojdie pe care-l ținea cu gura-n jos într-un castron cu apă proaspătă și cerneam făina.

Mirosea a nucă și a miere de albine. Mă minunam cu câtă îndemânare sucea sfințișorii. Toate mergeau șnur, nimic nu era smintit de pe făgașul lui. Focul pârâia în cuptor până se sfărâma în jar. Urcam repejor în pod și aduceam cociorva. Pe mine nu mă lăsa să mă apropii ca să nu rămân fără sprâncene.ludovic-bassarab-in-fata-vetrei

La gura vetrei, Ludovic Basarab

Trăgea tot jarul în gura cuptorului. Se mișca repede să nu piardă căldura. În câteva minute băga toate tăvile și punea astupătoarea. Făcea iar Cruce și așteptam.

Doamne, era cea mai dulce așteptare. Punea laptele adus de Țaț’Ortanța în ceaun, scotea două-trei roți de la plită și pune ceaunul acolo. Băga doar câteva vreascuri să nu-l pripească și să-l afume.

Îmi povestea că va veni Talpeanca. Mereu venea să vadă cum i-au ieșit sfințișorii ori cozonacul de Paște, venea după miros. O țin minte perfect, era singuratică și rea. Nu avea nici copii, nici nepoți și avea nasul mare cu o bubă neagră pe el. Era vicleană cu ochii mici și privirea piezișă iar pestelca îi era tot timpul murdară și prinsă la buzunar cu un bold mare. Părea o cotoroanță ieșită din hăurile timpului și rătăcită aicia pe pământ. Nu mi-a dat niciodată o bomboană, deși o mai ajutam să care apă ori să strângă fânul de pe toloacă.

De câte ori mă trimitea Buna mea cu treabă pe la ea, boscorodeam supărată: Ooof, mă trimiți iar la Baba Cloanța!

Că bine-mi spunea Buna mea scumpă: Să nu hii, puica mamii, chizmatarnică*. Pi oaminii iștea nu-i agiută Dumnezău șî nici Soarele nu-i încălzăști.

*chizmatarnic–om bănuitor și ros de pizmă

Știați că sufletul doare? Numai de dor.

Parcă se făcea că eram iară fată, copchiliță în cele mai ocrotitoare brațe știute de mine vreodată.

Se făcea că eram iar în pădure cu Bune mea scumpă și tăiam rogoz. Cât se hodinea pe-o cioată cu săcira pe umăr, mă duceam să-i caut mure să le mănânce de sete. Aveam părul bălai, cum nu-l mai am acuma, și aveam scaieți în el.

Se făcea că ne înturnam acasă pe cărărușa din huci cărând snopurile de rogoz. Le puneam în tindă unde ea, mai pe înserat sau chiar a doua zi le transforma în rogojini foșnitoare și moi pe care dormeam împărătește. Tot pe înserat mă baga în vana cu apă caldă și-mi curăța părul de buruieni. Numa ce-o vedeam că vine cu un mănunchi de frunze de nuc pe care le înmuia în oala de pe plită: Stăi, Lucă, să-ț’ închid oleacă părul cî pre ești balaie!

15326443_803585386448785_5678024268057039515_n

Pictură: Bunică și copil, Gaetano Bellei (1857-1922)

Se făcea că eram iară în cel mai fericit timp al vieții mele. Mă jucam cu mulți copii pe toloacă. Aruncam de la unul la altul o minge din oghele și sub salcâmul Talpencii păștea, priponită bine, vaca lui Moș Ghiura, vacă de care mă temeam ca de moarte. Nu trecuse mult de când mă luase în coarne și mă zvârlise fix în cea mai aprigă tufă cu urzici. Sărmana mea Bună, ce spaimă a avut atunci. Toată noaptea n-am dormit, eram numai beșici și beșicuțe. Nu știu de unde avea un ziar Scânteia și-mi făcea vânt cu el. N-ai sî sufiri în viața ta di reumatic, mi-a zis. Atât mai țin minte din seara aia: Buna mea în genunchi mulțumind Maicii Domnului: Mulțămesc, Maică Sfântă, cî n-o împuns-o vaca cu cornu’…

Parcă se făcea că prispa nu era răschită și căsuța din chirpici era proaspăt dată cu farbă. Venea Paștele, eu închistrițam ouă cu chișița înmuiată în ceară și Buna mea scumpă mă pupa de bucurie că le făceam frumos așa cum mă învățase ea.

Așa se făcea în visul meu și tare m-a durut sufletul de dor.

Agiută-mă, puică, să mă iscălesc!

Unii nu recunosc. Ei sunt adulți, ce copilărie? Ce mai este de spus? Ce-a fost, a fost. Bunicii au murit, gardurile s-au răschit, livada n-a mai curățat-o nimeni. Chiar și așa, prunii se încăpățînează să înflorească primăvara atrăgând roiuri de albine.

Pe mine mama m-a făcut, dar bunica m-a zidit între rosturile acestei lumi. Așa de frumos și simplu mi-a croit o cărare printre bălării, încât, dacă aș mai trăi trei vieți, n-am s-o uit.

Ce bucurie aveam când reușeam să scap din Alcatrazul ăla de bloc-turn cu 10 etaje unde locuiam cu mama, tata și încă 4 frați. Ce dacă avea lift și Cofetărie la parter? Ca la bunica nu era nicăieri. Aici nu mă punea nimeni să ies la careu și să aplaud ore în șir, în soare ca și câinii, pe conducătorul iubit ori pe Acad. Elena Ceaușescu.

Ședeam ziua la geam, mai ales iarna. Viscolea și din pădure se auzeau copacii gâfâind. Buna mea scumpă băga pe foc vreascuri și venea lângă mine. Era lumină la fereastră, dar ea ferea și perdeaua. Patul era plasat strategic. Îl înzestrasem de cu vară cu ditamai rogojina fâșnitoare. Nu-i stăteau mâinile locului o clipă. Croșeta cu inglița ciupici. Trăgea meșteșugit firul dintr-un ghem mare, albastru.

0_a83b5_21d77f49_orig

Imagine: Nino Chakvetadze

După ce termina ciupicii îi tălpuia cu pâslă groasă. Alteori, lua furca și fuiorul și se punea pe tors. Avea pe deget un inel de argint ce se tot lovea de fuior când îl invârtea exact ca atunci când cernea făină și se lovea se sită. Mă uitam fascinată cum dintr-un morman de lână răsare cuminte o mogâldeață galbenă, perfect rotundă cu care se juca pisica dacă prindea momentul.

Nopțile lungi de iarnă erau o poveste. Aprindea lampa și o fixa pe cuiul din grindă. Marea grijă a ei era să nu rămână fără drojdie, baterii la aparat și gaz lampant. Din ăla bun, să nu afume sticla. Exact aceeași lampă, în perfectă stare de funcționare atârnă acum de un cârligaș deasupra locului unde scriu.

Păstra cu sfințenie o cărticică veche, ruptă pe la colțuri. O scotea de sub perna ei și îmi zicea să-i citesc Acatistul Maicii Domnului. Citeam frumos să înțeleagă, în timp ce ea călca cu fierul plin de jar perdele și fețe de pernă. Când-și-când ofta și își făcea cruce cu lacrimi în ochi. Cine știe ce gândea ea atunci…Îmi zicea apoi: Ci ghini cî înveți, draga mamii! Îi tari greu sî hii sarac, da’ ferescî Sfântu sî hii șî prost pi lumea asta. Ti mânâncî cânii, dragu’ mamii. Șî pi tini, șî din traistî.

După ce terminam de citit îmi povestea despre Știma Pădurii, despre foamete, boieri ce-au îngropat averi în poala pădurii, ruși și alte grozăvii.

Când aveam vreo 12 ani m-a rugat: Agiută-mă, puică, să mă iscălesc! Mă duceam în brațele ei, îi luam mâna ciolănoasă în mâna mea mică și îndrumam pixul frumos și caligrafic. Lăsa mâna moale și ieșea clar scris Lupașcu Natalia. Doar că atunci când o lăsam să scrie singură, din cauza cataractei, scria mare, mare de tot, încălecând literele.

De când îi omorâseră rușii tata, bunica mea scumpă nu a mai mers la școală. Nu mai aveau ghetuțe din piele și nici cu șareta nu-i mai ducea nimeni 3 km până la ea. Însă la socoteli nu o întrecea nimeni. Făcea rachiu de sfeclă și-l vindea pe ascuns. Comuniștii erau ochi și urechi. Ascundea damingenele în pădure, știa exact câte șâpuri de jumate și câte sfertucuri ieșeau din 10 ori 12 litri.

Trăia dintr-o pensie de CAP, dar n-am auzit-o să se plângă. Totul era rânduit, nimic nu o lua prin surprindere. Țin minte că pe la începutul lui septembrie încă eram în vacanță. Tăiam la joagăr amândouă și căram lemnele în șură. Cele mai subțiri, vreascurile, le căram cu spinarea din pădure cât era vara de lungă și le rupeam cu genunchii.

Nu știa cum să-mi mulțumească. Îmi făcea scrob, lapte cu bulughețe, turte cu cartofi și chișleac. Mă pupa dimineața pe frunte, pe barbă și obraji făcând semnul Sfintei cruci pe fața mea și-mi zicea: Dumnezău să te înzilească, Lucuță, că tare m-ai agiutat. Să te păzască p’in tăt locu’ pi undi te ‘i înturna. 

Când mi-a fost cel mai greu în viață, amintirea ei m-a aburcat din cele mai negre hăuri în cară mă aruncau zadărnicia și neputința. Credința ei, exemplul ei și vorba ei m-au scăpat odată de moarte. Rugăciunea mea cea mai puternică e vorba ei: Nu te teme, Lucă, Dumnezău are grijă și de puiu’ ceal de șarpe.

 Deși ea mi-a pus numele la naștere, rar mă striga pe nume. Ce mult îmi plăcea când îmi spunea Lumînărică…

Doar ultima dată când am visat-o, mi-a spus pe nume. A sărit inima din mine în vis când m-a întrebat ce fac. Ce să fac, Buna mea dragă? Iaca am rămas să te trăiesc.

Fericirea se întâmplă, nu se caută.

Hei, darling, cine ți-a spus ție că trebuie să fii fericită? Cine ți-a spus asta, ți-a fost dușman. Fericirea se întâmplă, nu se caută.

Dacă ai trecut de 40 de ani și nu te-ai convins de asta, iartă-mă că-ți spun, ești prostuță. Poți să umbli cu papuci de fier, să faci toate șmecheriile din basme, dacă nu ți-e dat să o întâlnești, resemnează-te și trăiește fără ea. Fă-ți din altceva fericire, dacă din oameni nu ai căpătat.

Știai că și dorul poate fi o bucurie?

Să nu care-cumva să te pui de-a curmezișul dorului. E ca și cum ai vrea să înhămi trenul. Rămâi cu baierile inimii zdrențe. Lasă-l să trăiască lângă tine și, din-când-în-când, mângâie-l pe creștet. El pentru tine s-a înfiripat.

Văd ”mămici”care, călcând mărunt ca turturelele, zic din toată inima că pruncii le sunt ”fericirea, viața, rațiunea de a trăi, totul”. Lasă, măi mamă măi, nu pune tu în cârca copilului toate pietroaiele astea. Nu-l împovăra cu obligația de a nu te neferici. Înainte să-l ai, erai cumva o nulitate?

16358356_1221428064610861_1399418939_n

Hunting for a dream, by Natalia Drepina

Mai văd femei aranjate bine financiar, ce-i drept. Ele se numesc ”independente”. Numai Dumnezeu știe de câte ori plâng prin baie ori prin mașina lor scumpă mozolind șervețele cu rimel negru, când văd prin stația de tramvai două suflete jerpelite ținându-se de mână cu bucuria în ochi.

Independența este pentru popoare, dragele mele frumoase. La oameni se numește singurătate. Poporul are un parlament, omul are o inimă. Nu-i pune hățuri și scutește-o de ordonanțe de urgență.

Acum doi ani, pe 1 ianuarie, când toată lumea își ura în neștire La mulți ani, m-am trezit că mă rugam în tăcere Maicii Domnului: Dă-mi, Maică Sfântă, dă-mi duhul blândeții!

Atunci am înțeles că blândețea aceea o ceream față de mine. Să nu mai scurm, să nu mai râcăi, să nu mai caut mereu la viitor și niciodată la prezent, să las dracului tiparele după care mi se tot croiau zilele una după alta, ani la rând. Cred că Maica Domnului m-a auzit, pentru că de atunci nu-mi scapă răsărit ori apus de poveste nefotografiat (prietenii știu bine asta) și tot de atunci nu mai simt în coșul pieptului fărașul ăla de jăratec ce mă ardea mocnit. Eu îi ziceam zădărnicie.

Mă așez la masa asta micuță, deasupra căreia atârnă lampa cu gaz a Bunei mele plecată de mult în nemurire, ronțăi biscuiți cu chimen și-mi îmbii îngerii scrisului cu aburi din ceai de mușețel. Nu degeaba mi-a spus o prietenă (mulțumesc, Lidia!) care citește ce scriu: Luminița, ai îngeri pe tastatură…