Arhitecți ai propriei bărci.

Atîtea discuții pe tema asta. Cel ce ”s-a ajuns” zice că de deștept ce a fost a ajuns acolo on top. Ceilalți, deși mai deștepți și cu inima mai bună, se uită cu nedumerire: Unde Dumnezeu am greșit?

Ascultam odată ce vorbeau niște oameni mari. În toiul discuției, cel mai tînăr dintre ei, arogant și autosuficient, a zis: Suntem arhitecții propriei vieți!

Bietule, bietule om! Ce te faci dacă mai pe seară, la prima pală a unei întîmplări, ți se dărîmă șandramaua?

Da, sunt alegeri pe care le facem și, în funcție de ele, urmăm o cale. Alegem o meserie, o persoană lîngă care să trăim, alegem prieteni și mobilă în casă, mașina pe care o vom conduce. Bine sau rău, fiecare vom simți pe propria piele cum am ales. Vom învăța pe parcurs, vom ajusta și vom încerca să dregem busuiocul, toată viața vom face calcule.

Anul trecut se îngîna de toamnă, întorceam la fîn, aveam o greblă ușoară cu dinți lungi de lemn. Soarele se scufunda în apus ca un prinț în văluri de aur, plecau cocorii în cîrduri, eu eram fericită, cînd mi-a sunat în buzunar telefonul. Telefonul meu sună ca un greier, nici nu știam exact dacă să răspund.

„Doamna Luminița, Viorica sunt, peste fiul dumneavoastră a dat o mașină.”

Pentru o secundă am vrut să nu mai exist, totul dispăruse și totul era negru peste tot.

A fost bine, pînă la urmă. Însă eu sunt arhitectul propriei bărci. Viața mea e valul care-mi poartă barca. Dacă am o barcă nu-s stăpîna mărilor ci sunt supusă lor.

 

children-2487845_960_720

Pe la sfîrșitul vieții, cu oasele strîmbe și ochi încercănați, vom da sfaturi cu regret. Regret că timpul din clepsidră se tot scurge și nu mai este mult. Ne vom uita cu duioșie la nepoți. În ei rămîne ADN-ul nostru. La urma urmei, asta este, vom muri. Nu au scăpat de moarte nici faraoni, nici regi, nici împărați.

Singura mea grijă, de o vreme încoace, să văd ce las în urma mea.  Ce semeni aia culegi. Că nu s-a pomenit vreodată să pui în șira neagră a pămîntului bob de grîu și să-ți iasă altceva. Bob de grîu ai pus, spic de grîu vei culege. Însutit și înmiit, dar din dar, rodul pămîntului, hrana ta pe mîine. Așa și cu sufletul. Sădește bunătate, sădește frumos, sădește un zîmbet și o bucurie. Toate se vor întoarce spre tine cu folos.

Adevărul este că suntem la mîna destinului. În fundul grădinii, ascuțind coasa parcă de cînd lumea, Moș Ghiura află că badea Vasile a murit. Zice uitîndu-se spre turla clopotniței de unde jelesc clopotele: Ehehei, ieri era pe prispa căsii, azi s-o dus în pi_da mă-sii…

E drept că suntem arhitecți. Ai propriei bărci. Mai întinzi vela, mai tragi de parîmă, mai învîrtești la cîrmă. Acuma ești pe val, acuma ești sub el. Ține-te bine și nu te culca pe-o ureche. Ce ai construit se poate năriu la prima pală a unei întîmplări.

Îmi dă fiori pe șira spinării poezia lui Eminescu Stelele-n cer. Ultima scrisă de el, găsită în buzunarul halatului la autopsie.

Reclame

Draga mamii, uiti c-ai agiuns! Nu te-o spăriet iară curcile lu’ Dochița? Erau slobide?

Nu știu ce mi-a făcut în copilărie, ce ierburi și descîntece mi-a dat că nu pot să o uit. Ba de ce trece timpul, de ce mai tare mi-e dor de ea. Ce farmece cu iubire a sădit în inima mea de copil de o caut în fiecare bătrînă ce-mi iese dinaintea ochilor. Îi caut cu înfrigurare chipul prin poze rătăcite, prin filmări vechi de pe la nunți, doar-doar îi mai surprind o dată privirea.

Îi spuneam așa cum le spuneau toți copiii de pe aici bunicilor lor: mamuță. Eram amîndouă născute în luna lu’ Cuptor, lună în care scăpam de Alcatraz-ul în care locuiam, un bloc cu 10 etaje și cu casa scării ca o peșteră rece și neagră. Veneam la ea în vacanță să-mi cresc rădăcini curate în căsuța din chirpici cu tindă și foraibăr pe ușă. O găseam ostenită de prașilă, de cărat lemne cu spinarea din pădure, de făcut rachiu la cazan.

Mă aștepta în portiță, o vedeam hăt de pe deal. Știa ora la care ajunge ”otobuzu” și știa cam cît timp îmi ia să fac cei trei km prin colb pînă la ea.

”Draga mamii, uiti c-ai agiuns! Nu te-o spăriet iară curcile lu’ Dochița? Erau slobide?” și mă pupa pe frunte, pe barbă și pe ochi făcîndu-mi semnul crucii pe față.

Veneam cu cele mai de preț daruri de la mama: gaz, drojdie, baterii pentru aparat și poate vreo doi bănuți pe care-i fereca în batistă.

Scotea dintre două perne dodoloațe ștergarul în care băgase mămăliga. Pe plită avea o zamă de găină pusă la foc mic din care se ridicau spre grinzi rotocoale mici de abur înmiresmat cu leuștean. Mîncam din străchini albe și beam din litră emailată. Totul era rînduit, nimic nu era la întîmplare. Făceam sfînta cruce și mulțumeam frumos. Cînd aveam la masă pîine, aduna cu mîna dreaptă în cealaltă făcută căuș toate firmiturile și le punea pe pervaz ”pentru vrăghii”.

Știam că nu mă ține de pus la icoane. Așa bicisnică cum eram, mă străduiam să o ajut și tîrîiam cu greu tăbuica plină cu lut de la lutărie, balegă de cal de la canton, paie și apă cu care să amestecăm toate astea. Avea o lopățică din lemn cu care cîrpea toate crăpăturile căscate urît pe pereții casei. Șura era fețuită frumos și dată cu chindrus, poiata găinilor stropită cu var stins.

Ca o albinuță ce-și primenește stupul în fiecare an, așa făcea și ea. Anii treceau, nu mai dovedea să astupe toate crăpăturile apărute pe pereți. Eu creșteam, ea se împuțina la trup.

portret-in-ulei-batrana-pe-prispa-600x498

Bătrînă pe prispă, Călin Bogătean

Ultima vară petrecută împreună a fost cînd am terminat a VIII-a. Mă trimisese mama să învăț comentariile alea kilometrice în liniște. Mă purta ca pe un ou roșu: Șăz, Lucă, aici că-i soare și vezi a ceti mai ghine. O auzeam cum îi spune Talinii pe toloacă: Tu, Talină, copchila me învață să între la liceu, să nu mai vii disară că nu fac colțunaș’.

Am intrat la liceu și ne-am depărtat cumva. Iarna o lua mama la noi. Era chinuită de cataracta, apoi cîțiva ani mai tîrziu, în timp ce mama o căuta disperată, a găsit-o o vecină rătăcind prin oraș înspre gară. A fost primul semn de Alzheimer.

Cu bertă cafenie, cu ochelari parcă prea grei și cu privirea care te topea, mă căuta cu gîndul smuls pentru o clipă din negura acestei boli: Lucă, tu ești? Mi-ai adus portocale, puică?

Era sfîșietor. Viscolea afară și eu îmi puneam capul în poala ei. Mînuțele ciolănoase nu mai miroseau a cununi de ceapă și a busuioc, a cimbru și a cireșe amare. Aveam deja copil, dar vroiam să mai fiu nepoata ei. Se juca cu părul meu moale făcînd șuvițe pe deget. M-a întrebat dacă am strîns cartofii și eu i-am răspuns că da, doar eram în decembrie. În ziua aceea mi-a povestit, poate pentru a zecea oară, despre o copiliță pe care o trimisese taică-su cu caii în pădure. Era pe la 1920, nu-și mai amintea dacă l-o fi pișcat vreo streche pe Zarif sau ce, dar știa bine că a aruncat-o din spinare drept între copaci. Ca să se răzbune și să-l învețe minte, copila s-a ridicat de jos și l-a mușcat de bot pînă i-a dat sîngele. Putea să o omoare, așa cum trei ani mai tîrziu i-au omorît rușii tatăl în bătătura lui, pentru că i-a prins la șură noaptea în timp ce-i furau boii.

De atunci gata cu șareta, gata cu cizmulițele din piele, gata cu mersul la școală. Șase frați rămași cu o mamă care a orbit, războaie mondiale și foamete, tifos și comuniști care-ți luau tot ca hienele. O căsnicie ratată și trei copii de crescut singurică.

Îmi povestea totul cu o luciditate ce mă lăsa mută. Cum să ții minte atît de amănunțit copilăria, dar să nu mai știi în ce anotimp te afli?

Mama o adora, era ultimul ei copil în viață. Dumnezeu a învrednicit-o și nu a zăcut la pat, ar fi fost un chin pentru amîndouă. Ca să nu plece, ținea și ziua mare poarta încuiată. O găsea de multe ori în vie cu privirea în gol: Căsuța mea, Mărie, n-ai vîndut-o, așă-i? Poate mă duci la vară acasă la mine…

Acum este a mea căsuța ei, visez să o fac iar cum era odată. Ba chiar am cumpărat o drujincă de pămînt ca să nu mai calc pe lotul nimănui cînd ies în pădure. Merg duminica, descui ușa, ascult păsările că pădurea-i la o zvîrlitură de băț și pup tocul ușii ca pe o amintire vie. Din miezul pereților scorojiți aud vocea ei de munteancă dîrză: Draga mamii, uite c-ai agiuns…

Deja vorbisem cu mama despre cum o vom aniversa la 100 de ani. Aveam de gînd să facem tort cu ciocolată așa cum îi plăcea, cînd pe la 99, într-un Gerar secătuit de verde, am găsit-o albă ca o împărăteasă, rezemată de perne moi și moartă.

Au trecut 11 ani de dor care se tot ascuțește. Ca un sfredel sapă în mine părerea de rău că nu i-am spus mai mult: Te iubesc și îți mulțumesc!, deși îmi închipui că tăbuica aia de lut pe care o căram numai eu știu cum ori brațul de vreascuri ce-l aduceam trudind tocmai din huci zgîriată toată prin rujii de mure și-l depuneam la picioarele ei ca pe o ofrandă erau dovezile mele de iubire pentru ea.

Lăsam fără să cîrtesc toți prietenii de la bloc, cofetăria plină de eclere și prăjituri Ora12, biblioteca pe care o adoram, liful cu care ne dădeam ca bezmeticii de la unu la zece pînă se bloca cu noi cu tot, lăsam coarda și elasticul, scrînciobul și toboganul din Parcul copiilor, lăsam tot și veneam la ea.

Dor și drag, și iarăși dor.

 

 

Prostului să nu i te plîngi vreodată.

Prostului să nu i te plângi vreodată. Lasă-ți nespuse vorbele și neplânse lacrimile, în fața prostului.

Prostul abia așteaptă să te scoată în prăjină. Prostul-răutăcios are nas de rechin și colți de hienă. Va veni instinctiv la sânge și își va băga colții. Nu că i-ar ține de foame, doar așa, de sánchi.

Prostului îi place să râdă. Îl auzi cum grohăie de departe. Nu contează de ce, important e să râdă. El ascultă ce spun alții, apoi e mereu Gică-contra.

Din proprie inițiativă, prostul nu are nimic de spus. Coatele lui se reazemă mereu pe bunătatea cuiva. Prostul nu face umbră pământului degeaba, el are un scop: să te sape.

Prostul nu obosește niciodată.15492070_1180383382048663_2690228690929499361_n

Prostul autentic va spune despre tine vrute și nevrute, asta în timp ce se scobește în nas și își bagă mucul în gură.

Am observat că proștii nu plîng. E drept, le curge din ochi o umoare apoasă cînd dau cu capul de pragul de sus, dar asta este reacția creierului la durere, nu părerea de rău a prostului că nu a fost atent. Alea nu sunt lacrimi, lacrimile vin din niște simțăminte și prostul este străin de ele.

Cînd vorbește la telefon prostul o face tare. Da, dom’le, trebuie să audă lumea micile lui curvăsăreli și rîde tîmp căutînd circular cu ochii aprobarea celorlalți.

Prostul nu va trece neobservat, fii sigur. Va lăsa în urma lui o amintire. Posibil o dungă fină scrijelită cu smocul de chei pe mașina ta proaspăt vopsită. Pe prost îl roade pizma, succesul tău nu va rămîne netaxat de prezența prostului din preajmă, mai ales dacă prostul e neam cu tine. Succesul tău îl va arde la lingurică.

În timpul unei discuții, prostul vrea să aibă monopolul pentru că lui nu-i pasă. Dacă apuci să spui două-trei cuvinte e mare lucru. Singura soluție în cazul acesta este să te ridici și să pleci, altfel riști să-i dau cu ceva peste ochii ăia proști.

Chiar dacă este în public, prostul mănîncă clămpănind ca haplea. Pentru el este normal să știe lumea cîte înghițituri bagă la mațe, doar e important, ce naiba.

Dacă te apuci să zici o poantă, prostul nu te va lăsa să o termini. Va rîde fornăit și va spune că o știa și el, doar că era cu Bulă.

Dacă bagi prostul în seamă, te-ai ars. Pe nervii tăi vei avea de suportat consecințele acestui fapt. Vei simți cum te învăluie cu argumente tîmpite și te trage parcă într-un labirint din care nu mai știi să ieși. Rămîi perplex la cît de prost poate să fie, timp în care el deja începe să-ți roadă carotida.

Deși e prost, tot ce spui prostului va fi folosit, la momentul oportun, împotriva ta. Pentru că prostul nu pierde nicio oportunitate ca să te sape. Vei fi uimit de această ”abilitate” a lui.

Prostia nu e o boală, este o stare de fapt. Nu încerca să dregi busuiocul cu prostul. Las-o așa cum a picat, dă-te ușurel înapoi, ocolește cât poți și dispari.

Ferească Sfântul de combinația prost-nesimțit. Ăsta va căuta nod în papură oricum. Nu contează ce argumente ai, el te combate neobosit. Instinctul îți va spune când e pe aproape. Ascultă-ți instinctul și fugi ca dracul de tămâie.

Prostul-fudul merge țanțoș pe stradă, nimeni nu mai este ca el, deși are mînecile cămășii mult mai lungi decît cele de la sacou. El este Știe-tot și Sfarmă-piatră, bibliotecă ambulantă și buldozer. Ai grijă.

Pentru o viață tihnită, recomand cu căldură evitarea pe cale diplomatică a proștilor.

Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă.

Oare cum ar fi să ne trezim dimineața și cu inima? Așa, frumușel, ne ridicăm din pat în capul oaselor, luăm și inima la subțioara sufletului și umblăm prin lume judecînd cu ea.

Sigur am fi mai buni, pentru că inima nu te lasă să faci rele. Nici privirea nu ne-ar fi întunecată, nici gîndurile negre nu ne-ar fi. Vă închipuiți? Nu ar mai da nimeni cu șutul în cîini, nu ar exista pisici cu coada tăiată ori cu tinichele prinse de ea. Nu ar mai bate nimeni cu biciușca spinări aburinde de  cai osteniți sau poate nimeni nu ar mai arunca pungi de plastic aiurea pe cîmp. Ba chiar nu s-ar mai spăla nimeni pe dinți consumînd aiurea trei căldări de apă.

Oamenii nu s-ar mai trăda și unele iubiri nu s-ar mai sfîrși în moarte. N-ar mai muri om, de mîna omului, ci oamenii s-ar bucura cu oameni. Pe stradă nu s-ar mai uita chiorîș la tine ochi încrîncenați și ura n-ar mai exista pe lume.

Cînd vom înțelege că inima nu-i un simplu organ de funcționare al organismului? Ea ține și sufletul în bună-viață.

Ați observat și voi că oamenii buni cresc pînă mor? Dar nu în carne ci în iubire, nu în brațe pentru făcut ci în aripi pentru alinat. Și, după ce mor, în urma lor rămîne curat, cuminte și tăcere tămăduitoare. Nici urmă de gol, în urma lor. Doar iubire ce crește ca pîinea-n țest.

386f93d3b21f71326b698bdc5a94e85c--to-the-wonder-natalia-drepina-photographyâ

Foto: Natalia Drepina

Caut, caut necontenit frumusețe și pace ca să-mi hrănesc sufletul. Doar cînd ridic ochii spre cer le găsesc. Chiar și pentru o singură clipă, scap de iarna asta ne-iarnă, de țara asta ne-țară, de lumea asta ne-lume.

Nu că eu aș fi perfectă, nici pe departe, dar mi-e dor de normalitatea lumii. Aia fără senzațional, fără știri-bombă, fără exploziv. Vreau să trăiesc iar într-o lume cuminte, ca pe timpul cînd bunica mea cocea sfințișori pentru 40 de mucenici. O lume în care se viețuia și se murea normal, fără încrîncenare.

„Vin timpuri grele”, a zis o bătrînă ce trăiește izolată în munți. Ea – care a văzut ursul dinaintea ușii ziua mare, ea – care își alină singurătatea nopții cu flacăra mică a lămpii din grindă, ea – care mănîncă de multe ori coleșă rece cu lapte acru, nu a spus că trăiește timpuri grele. A spus că vor veni timpuri grele…și sigur nu se referea la timpurile ei, ci la timpurile noastre.

Bineînțeles că mi-aș dori bani cît să mă pot descurca cu viața, fericire și bucurie, dar mai ales, mai ales îmi doresc să-mi văd mai clar și mai frumos rostul.

Îmi doresc să nu uit nicio clipă că nu aduce anul ce aduce ceasul. Îmi doresc să fiu smerită, să nu sar repede cu replica în fața nimănui pentru că știu sigur: oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă.

Îmi doresc să nu-mi înnegresc sufletul cu smoala autosuficienței, să știu la orice pas că, de fapt, nu știu nimic. Să nu uit că moartea face parte din poveste și să nu uit că gîndul la ea mă face mai bună. Să nu o mai văd ca pe o mașteră neagră ci să am credința că e făgăduința reîntîlnirii cu cei dragi plecați unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin. 
O întîlnire unde eu mă voi prezenta în fața Tatălui cu pomul vieții mele la subsuoara sufletului. La Dreapta Judecată, fără să dîrdîi ca varga sub povara păcatelor, cînd El mă va întreba ”Ce ai făcut, ființă, în drumul tău pe Pămînt?’‘, ca un copil cuminte scos la tablă, să-i răspund fără ascunzișuri: Am învățat Viața, Doamne, și am trăit-o pe toată pînă la cea din urmă dimineață.

 

 

 

Ești unicat ca ouăle Fabergé, fetiță! La ce-ți mai trebuie proptele?

La ce ți-ar folosi, ființă, șapte vieți? Nu te gîndești că vor veni cu șapte morți?

Dacă zici că tu crezi, de ce umbli după icoane care plîng? Nu-ți este de ajuns cerul și pămîntul? De ce întrebi pe alții unde-i fericirea?

Oprește-te puțin, adună-te din toți. Nu te mai risipi și nu mai căuta acul în carul cu fîn. Pierzi atîta timp prețios… Hai, așează-te cuminte pe prispa bunicii, ronțăie biscuiții ăia cu chimen și ia-o cu începutul: Nu erai tu fericită în copilărie? Nu săreai într-un picior?

Ai crescut și ți-ai pierdut credința în tine căutînd sufletul pereche. Doamne, și cît ai suferit, pentru că ți s-a zis să fii în rîndul lumii și  pînă cînd moartea ne va despărți. Cînd ai dat să ridici ochii ți s-a spus că nu e bine și capul plecat sabia nu-l taie. Vorbele astea să nu le mai spunem copiilor noștri.

10614280_820630231292470_1076124214762857500_n

Foto: Natalia Drepina

Nu ne învață la școală despre suflet, asta e rău. Barem să ne fi spus de mici măcar doamna dirigintă: Mă copii, mă, singuri suntem pe lume. Cum ați împlinit 18 ani, gata!, nu vă mai datorează nimeni nimic. Sunteți exact ca puiul de cuc. Zburați și vă hrăniți inima.

Dar noi greșim tare cînd avem așteptări pe care viața reală nu ni le oferă. Atunci cădem în dezamăgire, ne frîngem mîinile și capul.

Dacă ți-ai crescut copiii greu, nu mai spune că te-ai sacrificat. Mai știi seara cînd pe așezai lîngă ei în pat? Dormeau transpirați pe năsuc visînd mărunt și tu-i pupai pe frunte topindu-te de drag? Gata, ăla ți-a fost tainul.

Dacă te-ai îndrăgostit lulea și ăla pleacă, de ce te sfîrteci ca proasta? Lasă-l, ducă-se. Tu amintește-ți ce fericită erai copilă bălaie în soarele verii desculță prin iarbă. Fericită, da, pentru că atunci nu cunoșteai pretenția de a fi iubită cu orice chip. Atunci nu cunoșteai egoismul, încăpățînarea și răzbunarea.

Dacă aș fi avut o fată, înainte de culcare, după ce ziceam Înger, îngerașul meu, i-aș fi repetat și asta:  Ești unicat ca ouăle Fabergé, fetiță!

Totul, totul ni s-a dat și tu ce-am făcut cu totul? Cîte primăveri ne-am smiorcăit că nu e bine, că nu e destul, că la alții e mai frumos, că alții sunt mai iubiți și mai apreciați, pe cînd iasomia se trecea – fără să o mirosim, mierla pleca – fără să o ascultăm, liliacul se scutura – fără să-l vedem.

Ziceam robotic „Lasă, le voi vedea la anul!”, dar cine și unde ne-a promis că vom mai fi, pe lumea asta, la anul?

Frumoaso și buno, la tine m-am gîndit.

Mamelor, soțiilor, așa-i că vă topiți de dragul lor? Cum veniți voi de la muncă și, la fel ca albinuțele, faceți totul pentru toți: călcat, spălat, împerecheat șosete, aspirat, gătit. Tot, tot, tot, absolut. Să nu rămînă ceva pe mîine, pentru că, nu-i așa, „Nu lăsa pe mîine ce poți face azi”. Nici bolnavă la pat, nu te lasă inima. Ca suricatele vin și te verifică, doar-doar mergi să faci niște clătite.

Nu-i așa că ați avut momente de deja-vu? Mama mă-sii, asta am mai făcut și intr-o viață anterioară! Îți vine să arunci oalele pe geam într-un moment de luciditate și ‘ți dai seama  că soarta ta e pecetluită.

23915528_1501015889985409_7638016904462700876_n

Ăștia, iubirile tale și luminile ochilor tăi, vor mînca zi de zi, ba mai fac și mofturi fără să realizeze ce eforturi faci ca să le fie bine și cald.

Bine zicea Adrian Păunescu în Cîntec femeiesc:

Așa e mama și a fost bunica,

Așa suntem: femei lîngă femei.

Părem nimic și nu ‘nsemnăm nimica,

Doar niște ”ele” ce-i slujesc pe ”ei”.

 

 

Ar fi cazul să te oprești olecuță, frumoaso! Iubirile tale și luminile ochilor tăi, profită de bunătatea ta la greu. Nu din neștiință șed ei tolăniți pe canapea în timp ce tu te dai de ceasul morții că, iaca, trece pauza de prînzișor (care?, că tu nici n-ai apucat să mănînci) și tre’ s-o tai îndărăt la muncă. Nu, nu din neștiință ci din nepăsare. La un moment dat ți se va reproșa că tu ești de vină, tu i-ai învățat așa…
Nu te amăgi, anii trec și îți vei da seama: nimeni, dar nimeni nu se zvîrle pentru tine decît dinapoia trenului și dinaintea cozonacului.

Știu că e drăguț pupicul ăla dintre uși, ei cu asta te vor manipula. Sunt „ai tăi”, dar tu a cui?
Ai o inimă cît China, frumoaso și buno, dar tu, tu la tine cînd te gîndești?

Maică Precistă, mai anțărț era pe prispă, Buna mea…

Avea grijă de mine ca de un odor scump. Cu ochii pe mine era: să nu-mi fie foame, să nu-mi fie frig. Atît de multe îmi povestea și atît de frumos.

Iarna se înnopta devreme. Mult timp ședeam cu lampa aprinsă. Aceeași lampă atîrnă acum deasupra biroului la care scriu. Are gaz în ea și o aprind cam o dată pe lună. De dor. Dor de lumina aceea jucăușă și galbenă ca aurul, dar cînd aprind eu lampa se face o liniște țiuitoare. Reglez fitilul să fie lumina mică și arareori plîng. De dorul unui suflet de bunică.

Nu exista povestitoare mai dibace ca bunica mea. Vedeam tot ce-mi povestea. Atît de bine mi-a descris-o pe Știma pădurii, încît aveam impresia că am văzut-o și eu cu ochii mei odată.

Serile de iarnă, ooo, Doamne! Aducea din cas’ce’mare, acolo era mereu răcoare că nu făcea foc, mere. Le băga în rulă unde sfîrîiau cam o oră. Se împrăștia în casă un miros amărui de zahăr ars. După scob cu mămăligă, ori lapte cu bulughețe, ori hribi cu smîntînă, ăsta era desertul. Uneori făcea alivincă. Pe plită într-un colțișor erau mereu nuci coapte pînă le cădea pielița, presărate cu sare grunjoasă.

matthias-stom-old-woman-with-a-candle

Matthias Stom (1600-1650), Old women with a Candle

În timpul ăsta eu eram cocoțată pe cuptor unde era cald și bine. Ea scotea jăratec din sobă și-l punea în fierul de călcat cu cucoșel de pe plită. Era negru ca tăciunele și avea mîner de lemn. Se apuca să calce fețe de pernă.

Apăi, mai anțărț, puica mamii, nu știei a ceti. Ci ghini c-ai învațat, Lucuță!

Scoteam Acatistul Maicii Domnului de sub perna ei, îmi dregeam glasul și citeam înadins tare ca să o impresionez. După anumite fraze, punea fierul pe colțul pliții și își făcea cruce cu evlavie. Făceam și eu. Nu aveam mai mult de 9 ani. Nici nu știam atunci că oamenii mor, pînă m-a dus ea la prima înmormîntare. Auzeam prin casă pe mama vorbind că a murit cutare sau cutare, dar nu văzusem că oamenii se bagă în pămînt.

A fost un șoc să văd că oamenii se bagă în pămînt și se astupă groapa cu țărînă. Atunci am realizat că voi muri și eu, dar mai ales că va muri bunica.

Mă smiorcăiam că, vezi-Doamne, mă tem de moarte și nu vreau să mor. Atunci mă lua buna pe genunchi, mă pupa pe frunte și-mi zicea blînd: Nu-ț’ hie frică, puică. Dumnezău are grijă și de puiul ceal de șarpe…

Aveam cam 12 ani cînd mă rugase mama să-i amintesc bunicii iscălitura. Avea patru clase, știuse cîndva să scrie, dar cataracta și viața grea o depărtaseră de condei.

La masa din bucătărie, tot la lumina lămpii, mă duceam în brațele ei, îi luam mâna ciolănoasă în mâna mea mică și îndrumam pixul frumos și caligrafic. Lăsa mâna moale și ieșea clar scris Lupașcu Natalia. Doar că atunci când o lăsam să scrie singură, din cauza cataractei, scria mare, mare de tot, încălecând literele. Îîî’ ra, iară n-o ieșît drept!, zicea uitîndu-se la mine puțin rușinată.

Tînjesc după lumina lămpii, dar fără glasul ei, lumina lămpii e rece și liniștea-i țiuitoare.