Copilăria nu cunoaște frica.

Îmi amintesc de cînd eram copil. Venea primăvara, parcă îi apuca strechia pe toți.
Păsări și oameni, meri și cireși, se puneau pe înflorit.

Bunica primenea cu farbă și chindrus toată casa și șura, moș Costache era zi-lumină în prisacă, femei durdulii cu batice legate de-a moda puneau cloște la clocit, cai cu ciucuri roșii la urechi și aburi pe spinare, potcoviți gospodărește cu vidia de cu iarnă, trăgeau greu care pline cu saci la moară. 

53570991_2399722060039034_3532425114207387648_n

Imagine: Nino Chakvetadze

Iepe suple însoțite de mînzi țanțoși ridicau vălătuci de colb pe uliță și eu de pe luncă mă uitam vrăjită. Parcă eram Alice în Țara minunilor.

Șira neagră a pămîntului era întoarsă pe dos – ca stomacul de miel cruduț ce n-a apucat să pască pentru a fi făcut cheag – și umplută cu semințe fel-de-fel, animale fătau noaptea în grajduri căptușite cu paie, cuibarele pitite sub iesle gemeau de ouă albe.

Pîraie învolburate vîjîiau în matcă prin pădurea încă neverde, dar mustind de viață.

Atunci nu știam ce înseamnă înviere pentru că nu știam ce înseamnă moarte. Atunci eram copil și nu cunoșteam frica.

Tare mi-e dor de nefrica aceea.

Reclame

Bunica nu făcea brăduț.

Țin minte ca și cum ar fi fost ieri. Cred că aveam 9 ani cînd mi-am petrecut Crăciunul și Anul nou cu ea. Singura dată, fiindcă mama mă lăsa doar vara „la țară”. Iarna răceam și le dădeam bătăi de cap.

Bunica nu făcea brăduț. Cred că nu avea podoabe pentru el și cred că nici n-ar fi lăsat-o inima să-l taie dacă ar fi avut de unde. Nu venea nici Moș Gerilă la bunica în schimb era o căldură și o bucurie în căsuța mică de chirpici încît nu-mi trebuiau cadouri. Știam de nașterea unui pruncuț în ieslea săracă, știam de magi și Steaua de la răsărit. 

48374079_1952360514850942_8078600662188818432_n

Imagine: Nino Chakvetadze


A fost o iarnă ca-n povești atunci. Omăt mare, troiene cît gardul. M-a învățat un colind vechi de pe timpul cînd era ea copilă, m-a îmbrăcat bine, mi-a dat colțuni de lînă și m-a dus pe la casele cunoscuților. Țin minte pînă mor că țaț’ Lucreța mi-a dat mult, m-a omenit frumos iar la urmă mi-a zis să vin și la anu’. Ăhăhăhăhă, unde nu mai pup eu să mă lase mama, am șoptit în gînd.

Priveam de pe deal căsuța noastră de sub pădure. Lăsase buna mea lampa aprinsă și o lumină aurie pulsa ca un suflet închis între pereți.

Zurgălăi, tălăngi și dobe se auzeau pe uliți și mascații fioroși mă băgau în boale cu măști împodobite cu dinți de fasolă albă. Trageau din buhai și ăla scotea un muget de ți se făcea părul măciucă. La dobe era Mitran. „Uiti, s-o ‘mbatat șî cîntî în batai di gioc amu!”, mi-a zis olecuță supărată. Ținea foarte mult la tradiție și la lucru bine făcut.

Mă strîngea de mînă, scumpa mea mamuță. Îmi simțea spaima. „Nu te teme, puică! Îi cunosc eu pi tăț’ aiștia” și începea să spună nume de cunoscuți de parcă-i vedea pe lumină și cu fețele limpezi.

Am făcut bănuți buni atunci. Mi-i legase ea juvăț într-o batistă albă pe care am pitit-o sub grindă lîngă un mănunchi de busuioc.

Am primit și noi colindători. Pregătise panerul cu nuci și mere, iar colăceii erau aranjați rotofei pe masă unul peste altul.

Pe la ora unșpe nu se mai auzea nimic afară. Puneam foraibărul pe ușă, aduceam căldarea cu apă din tindă ca să nu înghețe. O dulce oboseală mă învăluia pe cuptorul cald ca un pîntece de mamă. Eram fericită că sunt unde-mi place cel mai mult pe lume.

Mîncam amîndouă zamă fierbinte de găină pusă în strachină albă si făceam planuri pentru a doua zi. Maica Domnului ne privea blînd din icoana prinsă bine înspre răsărit și împodobită cu ștergar cusut de mama cînd era fată.

Ce n-aș da să te mai îmbrățișez odată, mamuță?