Unul plus altul dă doar unul, întru dăruire

Doamne! O vioară şi doi oameni pot întruchipa un Rai?

Sătui de toate şi de toţi, când întâlnim clipa, ne odihnim ochii şi inima. Aşa s-a întâmplat cu mine ieri. Aveam treabă gârlă, dar mă făceam că oboseam şi mai furam câte puţină fericire din filmuleţul de mai jos. Ba chiar, la un moment dat, m-am surpris cu lacrimi în ochi. Atâta frumuseţe să împrăştie doi oameni doar cu trupurile lor?

12771975_960577184029285_2607492825095529158_o

În 4 minute şi 50 de secunde am fost pe unde n-am umblat vreodată şi am înţeles că omul nu poate trăi singur şi fericit. Inspiri tu, expiră el; asta da respiraţie! Aşa, din doi se face unul şi matematica rămâne de râs.

Pentru că unul plus altul dă doar unu. Poate chimia studiază contopirea fiinţelor, matematica nu. Am înţeles că i s-ar spune alchimie şi e ceva vrăjitoresc, ceea ce vă doresc şi vouă.

Scrie, lucuţă, descântecul ăsta că ‘oi muri şi nu l-a mai şti nime’.

Îmi amintesc uneori cum mă întrebam în gând, copil fiind, dacă Greuceanu chiar a existat. Mă întrebam pentru că povestea începea cu: A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti.

Îmi amintesc de bunica mea cum tăia mămăliga cu aţa şi dacă rămânea ceva din ea o învelea cu grijă în ştergar.

Îmi amintesc cum legam grâul snopi, porumbul popi şi lemnele grămăjoară.

Îmi amintesc ochii ei la lumina lămpii, când îi citeam Acatistul Maicii Domnului. Erau înlăcrimaţi.

Îmi amintesc îndemnul ei: Scrie, puică, poeziile astea că-s tare vechi; Scrie, lucuţă, descântecul ăsta că ‘oi muri şi nu l-a mai şti nime’.

Îmi amintesc ce rece era apa din găleată; ce bune erau mentosanele de la Cooperativă.

creioane sculptate

De când sunt mamă, multe am învăţat. Am învăţat cum se tratează roşu’ n gât, pneumonia, durerea de măsele, juliturile în genunchi, spartul capului, înecatul cu portocală. Am învăţat ce este spasmul hohotului de plâns şi am descoperit cum să fac să-şi revină copilul mai repede sau chiar să nu-l mai facă.

Am învăţat că, deşi îţi tremură inima ca frunza, tu să fii tare ca piatra şi să rămâi mamă, nu om. Om nu ar fi fost deajuns. Am învăţat că, dacă fiul tău are 18 ani, tot mamă rămâi. Am învăţat cum să-mi domolesc inima ce creştea ca pâinea-n ţest când primea câte o floare de la copiii ei, cumpărată pe ascuns cu economiile lor.

Am învăţat că oglinda spune întotdeauna adevărul. Am învăţat că poţi primi palme după ce ai oferit mângâieri. Am învăţat să ascult păsările, am învăţat să caut cerul, am învăţat să iubesc moartea şi de aceea mă ţin de viaţă.

Cu amintirile mele oblojesc rănile şi prin credinţa mea îi mulţumesc Lui Dumnezeu că nu mi-a dat prea multe.

 

Love Liberates

Ce poate face dragostea din om?

Multe, dar mai ales eliberează aripi. Din păcate, omul se naşte doar cu o aripă. Aşa-i place să creadă, cel puţin.

aripi albe

Cu o singură aripă nimeni nu a reuşit să zboare. Blestemul unora este ca toată viaţa lor să o caute pe cealaltă în zadar. Asta zdrobeşte inimi şi sădeşte neputinţă, iar neputinţa atrage vicii şi viciile aduc moarte.

Câtă înţelepciune într-o inimă şi cât curaj, să înţeleagă că se poate trăi frumos şi cu o singură aripă?

Câtă empatie într-un suflet, să împrumute aripa sa?

Câtă inteligenţă într-un ochi să ştie că nu tot ce face: fâl-fâl, fâl-fâl, zboară?

Câtă aroganţă au cei ce spun bosumflaţi: ”Ce folos? Cu o singură aripă nu pot zbura…”

Inimă, ia mai uite-te o dată în manualul de anatomie. Te-a încadrat Dumnezeu la lecţia Păsăret?

Fii sinceră şi spune-mi, dacă nu vrei guşă, de ce vrei aripi?

 

Acum am înțeles: Mi s-a dat o viață și nu mi s-a promis nimic.

Tot nu-mi dă pace gândul că anul ăsta fac 40. Dacă aş trăi cât bunicile mele, 50 ar fi cam jumătatea vieţii. Amândouă au murit aprope la 100 de ani. Eu sunt mai pesimistă şi mă gândesc că 40 ar fi jumătatea mea de drum.

Mi-a spus bunica: „Fă ce ai de făcut, copchilă, AZI, nu mâine, că nu aduce anul ce aduce ceasul!” Ştiu bine asta, „mâine” nu e pentru orişicine.

Mă uit la pozele cu mine când aveam 20 de ani. Toată candoarea lumii, în ochii mei era. Credeam că lumea e superbă, că oamenii sunt numai buni, că mie nu mi se poate întâmpla nimic rău, iar moartea, hâda asta neagră, nu făcea parte din calculele mele.

Atunci mă împotriveam lumii și țineam strâns de căpăstrul lui ”mâine”. Atât de strâns încât uneori îmi sângera inima. Dar ”mâine” necheza mereu a îndoială, a neliniște și frică de necunoscut. Acum i-am dat drumul să zburde cum o vrea fiindcă am înțeles: mi s-a dat o viață și nu mi s-a promis nimic.

La 20 de ani mergeam ţanţoş, râdeam cu gura până la urechi, aveam toţi dinţii şi ochii îmi sclipeau de bucurie. Acum merg apăsat, râd calculat şi ochii caută frumuseţe fără sclipici.

Dacă cineva îmi spunea că sunt frumoasă, răspundeam îmbujorată plecând privirea: „Mulţumesc!” Acum, caut cu privirea mea ochii celor care-mi spun că sunt frumoasă şi le mulţumesc privindu-i în ochi pentru că am învățat: Ochii sunt scurtătura spre suflet.

De atunci și până acum au răsărit din mine două vieți. Le-am pus nume, le-am îngrijit, le-am educat. Ceas de ceas, fără întrerupere. Uneia i-am dat drumul în lume cu tot cu o aripă din sufletul meu, celeilalte încă îi sunt umbră.

pasăre în palmă

La 20 de ani mâncam ciocolată, acum savurez ciocolata. La 20 de ani, săream dimineaţa din pat direct la dulapul cu haine, acum mă duc la geam şi caut răsăritul.

Atunci credeam că totul mi se cuvine, acum ştiu că totul trebuie câştigat.

La 2o de ani viața trecea prin mine cum trece curentul electric prin carnea de om, acum i-am făcut vieții frumos albie la picioarele mele. Să curgă cum o vrea și eu să mă bălăcesc doar când am chef.

Acum ştiu că un pantof stiletto roşu şi o fustă midi negră mă scot din anonimat, atunci habar n-aveam de asta.

Atunci, la 20 de ani, plângeam din orişice, acum de mult n-au mai pupat ochii mei lacrimi.

Acum ştiu că iubirea nu se cerşeşte, acum ştiu că iadul poate fi pe pământ. Între timp, am cunoscut răutatea, trădarea şi minciuna.

Acum, când tună, nu mă tem, ba chiar îmi pare rău că nu am fost atentă să văd şi fulgerul.

Atunci mi-l închipuiam pe Dumnezeu ca fiind om, acum prefer să cred că-i munte şi ocean.

Pentru mine este clar: De la 20 la 40, omul se coace. Acum ştiu că trebuie să preţuiesc viaţa, ştiu că viaţa se trăieşte cu clipa şi nu cu anul. Nu ştiu acum ce voi spune la 60. Dacă voi mai fi, să spun nu ştiu, pentru că acum sunt mai conştientă ca oricând de ruleta rusescă şi parşivă a morţii.

Acum ştiu cum stă treaba cu coach lifestyle şi happiness. Fiecare om are în suflet o mină în care tot sapă. Unii scot cărbune, alţii chihlimbar, rar de tot diamante. Mă scuzaţi că vă spun, unii au în suflet o hazna şi pute groaznic. În preajma lor te poţi îmbolnăvi.

La 20 de ani mi-am aruncat toate poeziile, mi se păreau puerile. Acum nu mai ştiu să scriu poezii, dar îmi place mult să le ascult.

Atunci credeam în sufletul-pereche și îl visam ca hărăzit de soartă. Acum știu sigur că sufletul meu n-are pereche. E unicat ca Ouăle Fabergé.

Atunci știam că sunt. Acum știu că sunt fenomenală.