Bunicile rămân în frânturi de zâmbete

Azi, 15 ani fără soacra mea. Eram un copil de 18 ani când m-am dus în casa ei. Nu știam mare brânză despre viață. Încercam și eu să fac totul bine, mă străduiam să nu o supăr.
În ziua nunții mele, de cu dimineață, a intrat cu mine de mână la coafor și i-a spus coafezei, care-i era prietenă: ”Ca pe o zână să mi-o faci, cu bucle.”
Cu ea am învățat să beau cafea și tot cu ea am băut prima bere.
Ne punea pe toți la masă și ea mânca în picioare. Nu pentru că nu mai erau scaune ci pentru că ea vroia să ne vadă pe toți.
Nu știam să fac ciorbă și, ca să nu mă dau de gol, o întrebam: ”Matale ce mai pui în ciorbă de iese așa bună?”
Odată m-a supărat fiul său, soțul meu, și eu am început să plâng. Atunci numai ce-am văzut-o că se enervează și-i zice: ” Ai grijă cum vorbești cu Luminița! Asta nu-i ca alea care crezi tu…”
Era o femeie frumoasă. Frumoasă și dreaptă. Trei luni a durat până a secerat-o boala. A luptat cu toată puterea ei, a plâns și s-a rugat: Doamne, lasă-mă printre copiii mei!

fluture 3

A sperat, chiar și după ce a auzit cuvântul ăsta blestemat ”metastază”. Știa ce înseamnă, dar a sperat. Până când morfina i-a fost singura alinare.
Când am stat în spital la Iași cu ea, 13 zile am dormit cuibărită la picioarele ei în același pat. Era sărbătoare, Sf. Constantin și Elena, asistenta amețită de petrecere, i-a greșit tratamentul. Am văzut că se simte din ce în ce mai rău și am observat că pe cutia de medicamente scrie alt nume. Aveam 25 de ani, dar am găsit asistenta printre saloane și am făcut-o de tot râsul.
Îi inveleam picioarele în foi de varză, o spălam pe cap la marginea patului. Se uita blând la mine și-mi zicea: ”Ține mâna aici, uite, aici mă doare cumplit. Știi? Parcă nu mă mai doare când ții tu mâna, poate ai bioenergie.” Eu râdeam prostește: ”Ei, am!? Ți se pare matale, mamă.” Cât ațipea, plecam afară să spăl cearșafuri. Fiul meu avea patru ani și nu înțelegea de ce bunica nu se mai dă jos din pat să se joace cu el.
Cu o zi înainte să moară mi-a dăruit cercei de aur. Cerceii ei. Mă aștepta cu ei în mână, întrebând întruna: ”Când vine Luminița? Mai stă mult?”
M-am așezat lângă ea, știam că asta e o despărțire. Îmi părea enorm de rău, plângeam înfundat. M-a privit drept în ochi și mi-a spus: ”Iartă-mă!” Exact ca omul care merge la spovedit și vrea să meargă curat și împăcat.
Nu aveam pentru ce să o iert, nu mă supărase cu nimic, dar am zis imediat: ”Te iert!” M-am aplecat deasupra ei să o cuprind și ea m-a sărutat de amândoi obrajii.
Au trecut anii, copiii au crescut. Mi-e tare dor de ea. Uneori o văd în frânturi de zâmbete. Zâmbete de nepoți și mă gândesc ce frumos ar fi fost să fie și ea pe lângă noi.
Mă întreabă Geo, fiul meu: ”Cum era, mamă, bunica?” El suferă mult că o mai are doar pe mama mea. Îi răspund:” Era frumoasă și bună. Ți-ar fi făcut o negresă de te lingeai pe degete.”
Azi, 15 ani. Dumnezeu să te odihnească în pace, mamă!

Anunțuri

Părinții mei, părinții pinguin

Este nedrept, așa, pe undeva. Mama și tata au rămas singuri. Din cinci copii crescuți cu drag, toți ne-am împrăștiat ca potârnichile: băieții în mirifica Bavarie și fetele care și cum le-a dus dragostea și măritișul.

Multă zarvă mai era la noi, dimineața. Care-încotro cu puchi la ochi, ba nu-și găsea inelul de la cravată, cartea de matamatică (”Cat-o pe oala cu chișleac!”, cum șugubăț zicea bunica), ba urla din gură de șarpe că nu poate mânca dimineața.

Săraca mama, cum se simțea ea, oare, după ce ieșeam toți și era liniște în casă? Nu avea mult timp de gândit. Fuguța cobora la piață, cumpăra o găină, musai vie cu picioare galbene. Unde să tai o găină la bloc, la etajul doi, apartament 10, pe strada Trandafirilor? Unde? Deasupra wc-ului, bineînțeles.

Avea mama o tehnică, nici nu apuca găina să zică cârrr. Mereu cuțitul era ascuțit brici. Mama nu glumea cu hrana noastră. Când ajungeam de la școală, flămânzi și mucoși, ne aștepta cu supă caldă.

Eu le-am cam dat bătăi de cap. Eram o slăbănoagă bicisnică, ca Niculae Moromete. Imediat leșinam, imediat îmi curgea sânge din nas.

Odată m-am dus la teză dârdâind din toate încheieturile. Cred că eram prin clasa a 5-a. Era frig și eu făcusem gripă. Am zăcut atunci vreo două zile în pat. Tata umbla după compot de cireșe tot orașul și-l auzeam vorbind cu mama, îngrijorați: ”Ce facem cu ea, Mărie? Nu vezi că nu mănâncă nica? Mâine te duci la spital la Botoșani, văd că aici ăștia spun că-i sănătoasă tun.”

Așa a făcut mama, m-au băgat acolo într-un tub, m-au legat cu niște curele pe cap, mi-au lipit ventuze pe tot corpul. Verdictul a venit ca un bici pe spinarea mea: ”Injecții!” Aoleu, ce mă temeam de injecții. Când venea Stăneasca de la 3 (etajul3), auzeam pași pe scară. Îmi venea să mă ascund în coșul cu rufe, în frigider, în mașina de spălat, dar noooo!, nu aveam nicio scăpare, mama era cu ochii pe mine ca uliul pe pui.

pinguini

Tata a fost șofer. Mergea cu autobuzul hăt departe. Noi eram mândri nevoie-mare, tatăl nostru cobora din ditamai mastodontul, elegant, cu cămașă și cravată albastră.

Făcea curse lungi, nu venea acasă câte două-trei zile. Odată m-a luat cu el la Iași, altădată la Mileanca-Darabani. Mă lăsa să stau în față. Ce-mi plăcea să stau în față, să văd tot ce se întâmplă.

Când am mai crescut puțin, căutam cu orice chip să-i mulțumesc. Mergând la școală și strângând în pumn bănuții de mâncare, gândeam: ”Ce bine ar fi dacă i-aș aduce azi mamei un 10 de banii ăștia!”

Începusem să pricep cam cum stă treaba cu viața și cu munca. Mai ales din ziua când tata, de obosit ce era, după două schimburi, a adormit cu capul rezemat de mâna dreaptă pe masa din bucătărie, în timp ce mama încălzea mâncarea.

Așa s-a chinuit sărmanul, până au strâns bani de casă și ne-au mutat din Alcatrazul ăla de bloc-turn unde mirosea de la subsol de nu mai puteai respira și unde pe casa scării era mereu noapte, chiar și în cele mai însorite zile.

Da, este nedrep că acum părinții mei au rămas singur. Eu am avut părinți-pinguini, nu ne-au scăpat din ochi o clipă. Când unul era după mâncare, celălalt ne ținea la cald.

Acum sunt chinuiți de boli. Tata are poliartrită reumatoidă-stadiul 3, mama nu mai poate de dureri de picioare. Sun și-mi răspunde mama de obicei. Nu stau locului o clipă: ba îs la cules cireșe, ba la prășit pe grădină.

Anul ăsta fac 43 de ani de când sunt împreună. De mi i-ar ține Bunul Dumnezeu cât mai mult, că de la ei îmi iau un gram de mângâiere. După ce terminăm de vorbit le telefon, mama mereu încheie: ”Să nu uiți, draga mamii, că te iubesc! Auzi?”