Răsai! Ești în vara vieții tale, nu-i așa?

Tu, femeie! Dăruitoare ca toamna, frumoasă ca primăvara, bună ca vara și înțeleaptă ca o iarnă de cleștar, tu îți dai seama cîte daruri a pus Dumnezeu în ceea ce ești?

Să nu-ți dorești să fii puternică, femeie. Rămîi gingașă ca floarea de lămîiță, nu te aspri. Rostul tău e să alini, nu să urnești. Cînd erau copiii mici, mai ții minte? De unde să știi tu la 28 de ani ce înseamnă spasmul hohotului de plîns albastru? Nu știai, dar ai aflat.

Ultima te-ai culcat ani de-a rîndul și prima te-ai trezit. Vorbele tale au crescut cununi, grija ta a fost temelia lor. Și vine vremea cînd ei pleacă să devină oameni, iar tu rămîi cu dorul. Tresare inima în tine cînd se aprinde beculețul verde de pe messenger în miez de noapte.

”Mamă, nu dormi?”  –”Încă nu. Așteptam să-mi scrii că ai ajuns cu bine.”

10915279_926024937419665_7225664290398081879_n

Foto: Natalia Drepina

În spatele ușilor închise nu știi ce să faci cu atîta timp rămas liber doar ție, abia acum începi să te cunoști. Te trezești întrebîndu-te dimineața la oglindă: Doamne, cînd au trecut atîția ani?

Începi să te împrietenești cu apelativul ” bunică!” Pfff, realizezi că, pînă să ți se întîmple, bunică era sinonim cu bătrînă, da’ de unde? Nici vorbă să te simți așa. Încă pe atîta trebuie să mai trăiești ca să te declari bătrînă.

Îți porți ridurile cu demnitate, simți trecerea anilor prin oase, cicatricile din suflet s-au tămăduit cu dragul și iertarea. Te împaci cu ce a fost și accepți cu inima deschisă ce va fi. Ai ajuns la înțelepciunea să nu mai rîcîi după vină și pricină. ”Dacă…” și ”trebuie să” nu mai fac parte din vocabularul tău.

Încerci să tragi și tu de ”Niciodată nu e prea tîrziu”, însă ești destul de cuminte să pricepi că uneori e prea tîrziu ca să mai fie timpul.

Nu este în echilibru balanța și măsura a ceea ce meritai cu ceea ce ai primit, știu. Însă suferința este o scară pe care ai urcat, nu-ți pară rău. Ai iubit cum zicea Apostolul Pavel în Epistola întâia către Corinteni: 

Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.

Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.

Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.

Dragostea nu cade niciodată.

Frumoaso și buno, iubirea ta a crescut ca pîine-n țest, nimic nu a fost în zadar. Te-ai făcut luntre și punte pentru cei dragi, acum e vremea să cunoști timpul și să te bucuri. Diminețile le primești ca pe binecuvîntări, iar apusul te face nostalgică.

Răsai, ești în vara vieții tale, nu-i așa?

Ce repede se face tîrziu în viață.

Poate că mai am timp, dar nu mai am răbdare cu cei care nu merită nimic din ceea ce sunt eu. Anii au trecut, am învățat lecții predate de oameni, nu de viață. Am ales să nu chiulesc de la ore și am primit toate testele posibile. De la unele am ieșit plîngînd neștiind încotro să o apuc, însă nu am disperat. Lasă, îmi ziceam, așa sunt oamenii…

Acum știu să nu cer mult de unde este puțin, ba chiar am învățat să nu mai cer deloc. Cică mai bine este să fii surprins decît să fii dezamăgit. Înțelept ar fi să nu ai așteptări. Să vezi cum, de la o vreme, nu mai tresari cînd sună telefonul. Ăsta e primul semn că ți se rupe-n paișpe.

Te vor întreba apoi fățarnic-grijuliu, ”Hei, dar ce-i cu tine!? Parcă nu mai ești tu, te doare ceva?”, iar tu le vei răspunde țintindu-le fruntea cu o privire albastră, ” Oo, nu, abia acum nu mă mai doare nimic.”

Ca un călător flămînd și obosit te așterni pe cale și începi să cauți răspunsuri în ceea ce ai devenit. Nu te judeca prea aspru, dă-ți o șansă așa cum ai dat de zeci de ori altora. Ești și tu un suflet de om. Cine ți-a zis că trebuie să fii puternică și fericită, ți-a fost dușman. Nu trebuie nimic niciodată, dacă tu nu vrei. Puternice să fie tractoarele în brazdă, nu eu în viață. Eu sunt o inimă-putere și atît.

8765b8f1ba8b666edf7e64be3ebc58e31

Foto: Natalia Drepina

Copiii au crescut, din mers pricepi cum să-i lași să devină oameni. Deși te sui pe vîrfuri nu mai ajungi să-i cuprinzi de după umeri, ci îi cuprinzi de brîu și îți pui capul în dreptul inimii să îi auzi bătaia. Cînd erau micuți, erai și tu ca argintul viu. Zile și nopți de griji care nu se vor sfîrși atîta vreme cît te vei numi  ”mamă”.

Mă uit la noi cum ne transformăm. Cine nu ar vrea glezne subțiri pînă la adînci bătrîneți? Cine nu și-ar dori să nu simtă niciodată ce-i poliartrita?

Fii cuminte și pricepe: dacă ai gușă, nu-ți vor crește aripi. Că nu ești pasăre, ești om. Tu poți crește în iubire, asta se va vedea pe chipul tău.

Ce repede se face tîrziu în viață. Și nu poți să zici că n-ai știut. Ce n-ai știut? Doar nu ți-a furat nimeni timpul cu oboroaca. Am verificat eu, tot 21 de zile au trecut pînă să iasă puii din găoacă.

Irosim timp cu nemiluita, ca niște copii prostuți stăm cu înghețata în mînă sub soarele arzător. Ca să nu se termine, nu mîncăm din ea, însă imediat vedem că ne-a rămas doar cornetul. Ce-a fost mai bun s-a scurs printre degete.

Acum e luni, acum e vineri. Știm doar să alergăm, încetucu nu mai merg decît bătrînii doar pentru că ei cunosc valoarea timpului. Cînd a murit bunica, mama plîngea sfîșietor și zicea încet lîngă sicriu: S-a dus mila mea, doar mama îmi zicea ”Mai odihnește-te, puică, mai trage-ți sufletul!”

Tic-tac, tic-tac, din clepsidră curge și cînd dormi, ființă. Nu te întrista, bucură-te că ți s-a dat și mulțumește.

Fii bun, nu știi niciodată cînd se stinge lumina. Fără lamentări inutile și mofturi, trăiește cuminte pînă în cea din urmă dimineață.