Toamna mă lua mama din rai.

Toamna, înainte să înceapă școala, venea mama după mine și mă lua din rai.
Plîngeam cu sughițuri la pieptul bunicii, știam că mă duc iar într-un Alcatraz de bloc turn de pe strada Trandafirilor, unde se fereca ușa la intrare iar pe holuri era întuneric și ecou ca în peșteri. Nu mă încînta nici lifltul, nici cofetăria de la parter unde tanti Afrodita, vecina noastră bună, lucra și ne aducea seara batoane și eclere de ciocolată.

Smulsă de la sînul bunicii, mă simțeam străină. Tînjeam după căsuța din chirpici, curată și fărbuită mereu primăvara cu chindrus ceríu, după colbul din bătătură, după plita din casă pe care mai tot timpul forfoteau bunătăți puse la foc mic, după plimbările lungi prin pădure de unde veneam încărcate cu alune, bureți, mure, dar și sarcini grele de vreascuri pe care le rupeam acasă în genunchi mărunțele ca să încapă în sobă.

KidsWithAnimals04

Foto: Elena Shumilova, Moscova

Eram o slăbănoagă și o bicisnică așa ca Niculae din Moromeții. Leșinam din orice și mă lua cu friguri. Dîrdîiam sub pătură, deși în casă era cald, iar tata căuta la alimentară compot de vișine să-mi ostoiască setea.
Umbla mama cu mine pe la doctori și-am făcut la injecții de nu le mai știu capătul. Absolut niciodată nu mi-a fost rău la bunica…

Toamna mă lua mama din rai. Buna mea scumpă îmi spunea cu blîndețe, ștergîndu-mi lacrimile cu colțul berții: Du-te puică și învață ca s-agiungi om mare. Vin și eu la tine, cîn’ termin cu treghile.

Nicicînd nu mi-e mai dor ca toamna.

Reclame

De iubire nu se ține cu dinții

Pe mine, nimeni nu a reușit să mă facă rea. Nici cei ce m-au lovit, nici cei ce m-au hulit, nici cei ce nu m-au înțeles.

Am primit multe lecții, nu de la viață, ci de la oameni. Aveam 20 de ani, credeam că totul mi se cuvine și apoi, bobîrnac după bobîrnac, am început să învăț și, mai ales, să rețin cea mai importantă lecție: Dacă ție nu îți poți fi, nu ai cum fi altora de folos.

Acum prefer să dau din ceea ce am, nu din ceea ce sunt. Poftim un măr și lasă-mă in pace. Nu mai vreau să sufăr pentru nimeni. Bunătatea se epuizează și atunci rămîne deznădejdea. Ia să păstrez puțin și pentru mine.

Așa că am încetat să mai scurm după păreri de rău, să-mi caut vină și pricină. Am lăsat hățurile lui mîine în grija Lui Dumnezeu și bucuria lui azi am primit-o ca pe bucățele mici de anafură din care nu ai voie să scapi firimituri pe jos.

IMG_8544-bez

Foto: Solitude, Natalia Drepina

M-am adunat din toți cei dragi în mine și am înțeles că trebuie să-i las liberi de grija mea. Făcusem atîta risipă de iubire încît uitasem de mine. Vorbele mă loveau cel mai cumplit, pînă am zis: STOP!

Cine a vrut să plece, a plecat. Cine a rămas, știe că nu-mi pasă dacă va pleca. De iubire nu se ține cu dinții. Iubirea trebuie lăsată să fie, dacă e, și atît.

S-ar putea să plece și să se întoarcă, dar atunci e mai mult obișnuință decît iubire. Zic unii metafora cu ciorba reîncălzită, nici măcar atît nu mai e. O ciorbă reîncălzită îți ține de foame, însă o iubire ce a plecat și s-a întors rămîne doar frig.

E subțire granița între înțelepciune și lehamite, așa de subțire încît pot fi confundate foarte ușor. Cu cît te zbați mai mult, cu atît te adîncești mai tare în mlaștina neputinței.

Buna mea scumpă, mă vedea plîngînd și-mi spunea: Nu pune la inimă, Puică, ninica. E singura care rămîne cu tine și își dă ultima bătaie pentru ultima ta suflare. N-o osîndi…

Nu-mi pare rău după august și nu spun adio anotimpurilor. Am învățat că timpului nu-i pasă de smiorcăiala noastră, așa că mă bucur de zile fără planuri pe termen lung.

Cînd mă va întreba Bunuțul, la Dreapta judecată, „Ce-ai făcut cu viața, ființă?”, eu să-i răspund senină, fără frică: Am trăit-o pe toată, Doamne, cu drag, pînă la cea din urmă dimineață.

Ascultați melodia asta și dansați. La minutul 03:05 veți vedea ce am învățat și eu să arăt celor care nu merită atenția mea.

Bătrînii singuri nu știu niciodată cît e ceasul, dar, cînd e, îl presimt.

Bătrînii singuri, trecuți de 90 și rămași în toate mințile privesc prin tine cu privire caldă de Saint-Bernard.

Bătrînii singuri spun cuvinte puține și grele. Dacă le-ar pune pe un talger ar cîntări ca plumbul.

Bătrînii singuri și căzuți la pat țin cana cu supă fierbinte strîns, cu amîndouă mîinile, așa cum țineau gamela cu zeamă de varză prin tranșee în Al Doilea Război Mondial și sorb din ea zgomotos. Știau și atunci că moartea stă la pîndă cu ochii sticloși.

Bătrînii singuri, abandonați și jecmăniți de bani, blesteamă. Ferească Dumnezeu de blestemul lor.

Bătrînii singuri cer să vină popa. Să se spovedească de toate și să-i spună toate de pe suflet. Cît le citește popa, ei plîng cu lacrimi mici ce li se rostogolesc pînă în barbă și plînsul ăla îi curățește.

705981

Bătrînii singuri miros a cufăr vechi, ticsit cu ștergare țesute la stative, ferecat și nedeschis cu anii. Ei nu se mai pot deplasa deloc, dar au atît de mult bun-simț. Goi în fața ta, așa cum i-a făcut mama în 1921, privesc podeaua rușinați. ”Scuză-mi goliciunea, să mă ierți…”, zic cu voce stinsă. Îi învelești trupul plăpînd în cearșafuri albe, iar el se reazemă încet pe perna moale: Să vii la patru, să vii, să vii…

Bătrînii singuri nu știu niciodată cît e ceasul, dar, cînd e, îl presimt. Ei nu mai aud la radio și nu mai văd decît cu lupa pe care o rătăcesc întruna sub pernă.

Unii bătrîni trecuți de 90 de ani mai ies pe la nămiezi să șadă pe podețul de la portiță. Stau cu mîinile adunate în poală la umbra salcîmului cu ei de-o seamă. Îi întrebi ce fac, dacă au mîncat și ei răspund cu un zîmbet trist în colțul gurii: La ce-mi mai trebuie mîncare?

Bătrînii singuri și căzuți la pat sunt iar copii mici și au nevoie de ajutor. Nici o cană cu apă nu-și pot lua singurei și ferice de cei care sunt în stare să le-o dea. Creierul lor uită deglutiția și stau cu ”gura de apă” în gură pînă începe să le curgă pe la colțul buzelor.

Bătrînii singuri dorm cu fața în sus și cu mîinile sub fund o vreme, apoi mută ușor mîinile pe piept și pier cuminți lăsînd în urma lor o dîră de durere amară.

Bătrînii singuri n-ar fi trebuit să rămînă niciodată singuri, dacă oamenii ar fi rămas oameni și nu s-ar fi transformat în hiene hoațe.

Primește-i, Doamne, în Împărăția Ta și alină-le tristețea bătrînilor ce pe pămînt au fost atît de singuri.

 

In memoriam, Iliescu Radu – 96 de ani