Cât plămădea de sfințișori, Buna mea era Împărăteasa Lumii.

Buna mea scumpă, mireasmă de busuioc și mere coapte. Nu era dată să nu facă mucenici. Parcă acuma o văd aievea, în căsuța ei mică din chirpici cu tindă și cas’ ce mare unde ținea la rece dulcețurile și damigenele cu vișinată. Tot acolo, pe un pat zdravăn de lemn erau aranjate frumos lăicere de cordele, scoarțe țesute în tinerețile ei, perne dolofane albe ca neaua brodate pe la colțuri în culori vii. Sub grindă, legată după modelul plăcintelor poale-n brâu, era batista cu bani.

În ziua de 8 martie, pe înserat, plămădea de sfințișori. Eu eram ajutorul ei de nădejde. Numa’ ce-o vedeam suflicată la mâneci, legată cu batic de-a moda, făcea semnul Sfintei Cruci peste covată. Aduceam din tindă borcanul de drojdie pe care-l ținea cu gura-n jos într-un castron cu apă proaspătă și cerneam făina.

Mirosea a nucă și a miere de albine. Mă minunam cu câtă îndemânare sucea sfințișorii. Toate mergeau șnur, nimic nu era smintit de pe făgașul lui. Focul pârâia în cuptor până se sfărâma în jar. Urcam repejor în pod și aduceam cociorva. Pe mine nu mă lăsa să mă apropii ca să nu rămân fără sprâncene.

ludovic-bassarab-in-fata-vetrei

La gura vetrei, Ludovic Basarab (1868-1933)

Trăgea tot jarul în gura cuptorului și se mișca repede să nu piardă căldura. În câteva minute băga toate tăvile punînd astupătoarea. Făcea iar cruce și așteptam.

Doamne, era cea mai dulce așteptare. Punea laptele adus de Țaț’Ortanța în ceaun, scotea două-trei roți de la plită și punea ceaunul acolo. Băga doar câteva vreascuri să nu-l pripească și să-l afume.

Îmi povestea că va veni Talpeanca. Mereu venea să vadă cum i-au ieșit bunicii sfințișorii ori cozonacul de Paște, venea după miros.

O țin minte perfect, era singuratică și rea. Nu avea nici copii, nici nepoți și avea nasul mare cu o bubă neagră din care se ițeau drepte și țepene cîteva fire de păr. Era vicleană cu ochii mici și privirea piezișă iar pestelca o purta tot timpul murdară și prinsă la buzunar cu un bold mare. Unghiile îngălbenite erau tivite veșnic cu negru pe sub ele și lungi, numa bune să-ți închipui că e maștera din Cenușăreasa.

Că era vară, că era iarnă, tîrîia după dînsa aceeași pereche de șoșoni din pîslă neagră mai mari cu două-trei numere, șoșoni cu care mai arunca și după noi cînd îi dădeam din greșeală mingea în grădina năpădită de bălării ca și sufletul ei de răutate.

Părea o cotoroanță ieșită din hăurile timpului și rătăcită aicia pe pământ. Nu mi-a dat niciodată o bomboană, deși o mai ajutam să care apă ori să strângă fânul de pe toloacă.

De câte ori mă trimitea Buna mea cu treabă pe la ea, boscorodeam pe cărărușă supărată: Ooof, mă trimiți iar la Baba Cloanța!

Că bine-mi spunea Buna mea scumpă: Să nu hii, puica mamii, chizmatarnică*. Pi oaminii iștea nu-i agiută Dumnezău șî nici soarili nu-i încălzăști.

*chizmatarnic–ros de pizmă

Anunțuri

Știați că sufletul doare? Numai de dor.

Parcă se făcea că eram iară fată, copchiliță în cele mai ocrotitoare brațe știute de mine vreodată.

Se făcea că eram iar în pădure cu Bune mea scumpă și tăiam rogoz. Cât se hodinea pe-o cioată cu săcira pe umăr, mă duceam să-i caut mure să le mănânce de sete. Aveam părul bălai, cum nu-l mai am acuma, și aveam scaieți în el.

Se făcea că ne înturnam acasă pe cărărușa din huci cărând snopurile cu rogoz. Le puneam în tindă unde ea, mai pe înserat sau chiar a doua zi, le transforma în rogojini foșnitoare și moi pe care dormeam împărătește.

Tot pe înserat mă baga în vana cu apă caldă și-mi curăța părul de buruieni. Numa ce-o vedeam că vine cu un mănunchi de frunze de nuc pe care le înmuia în oala de pe plită: Stăi, Lucă, să-ț’ închid oleacă părul cî pre ești balaie!

15326443_803585386448785_5678024268057039515_n

Pictură: Bunică și copil, Gaetano Bellei (1857-1922)

Se făcea că eram iară în cel mai fericit timp al vieții mele. Mă jucam cu mulți copii pe toloacă. Aruncam de la unul la altul o minge din oghele și sub salcâmul Talpencii păștea, priponită bine, vaca lui Moș Ghiura, vacă de care mă temeam ca de moarte. Nu trecuse mult de când mă luase în coarne și mă zvârlise fix în cea mai aprigă tufă cu urzici. Sărmana mea Bună, ce spaimă a avut atunci. Toată noaptea n-am dormit, eram numai beșici și beșicuțe. Nu știu de unde avea un ziar Scânteia și-mi făcea vânt cu el. N-ai sî sufiri în viața ta di reumatic, mi-a zis. Atât mai țin minte din seara aia: Buna mea în genunchi mulțumind Maicii Domnului: Mulțămesc, Maică Sfântă, cî n-o împuns-o vaca cu cornu’…

Se făcea că nu mai creșteam mare și se făcea că Buna mea nu murise. Raiul încremenise pe pămînt și eu nu mai sufeream de dorul ei. Glasurile noastre de copii răsunau în coasta pădurii plecînd cu ecou pînă hăt departe în huci. Un cocoș cu pinteni zdraveni și cu creasta roșie ca focul era cocoțat pe gard, ne urmărea doar-doar ne-o prinde pe aproape să ne sară în cap.

Parcă se făcea că prispa nu era răschită și căsuța din chirpici era proaspăt dată cu farbă. Venea Paștele, eu închistrițam ouă cu chișița înmuiată în ceară și Buna mea scumpă mă pupa de bucurie că le făceam frumos așa cum mă învățase ea.

Se făcea că eu nu mai merg la cimitir prin dosul casei mele numărînd cuminte 118 pași pînă la cel mai drag mormînt.

Așa se făcea în visul meu și tare m-a durut sufletul de dor.