Pasărea măiastră

Mi s-a spus să fiu cuminte și mi s-a pus o cheie la gât.
Mi s-a spus să ‘nvăț, că și așa lumea e plină de proști.
Când am întrecut linia, mi s-a dat tare cu rigla de lemn peste degetele mici și firave.
Când plângeam de frica injecțiilor mi s-a spus să tac și să nu o fac pe mama de râs.
Când aveam 48 de kile, la 21 de ani, mi s-a spus să mă îngraș. Când aveam 71, la 35, mi s-a spus să slăbesc.

colivie

Mi s-a spus că răbdarea e o virtute și iertarea e neapărat necesară întru mântuirea sufletului.
Mi s-a spus, pe un pat de spital învelit cu mușama albastră crăpată pe la colțuri, că inima mea are un murmur și trebuie să am grijă cu viața.
Mi s-a spus să nu trec prin fața altarului că e păcat, așa că ocoleam mereu.
Mi s-a spus că dacă am pornit pe un drum, ar fi demn să merg până la capăt. Chiar dacă acel capăt se sfârșește într-o prăpastie.

Când căpătasem și eu puțin curaj mi s-a spus să nu ies din rândul lumii și mi s-a spus că dacă ies voi deveni oaia neagră. Așa că mi-am retras încet curajul și l-am înădușit în mine. E în comă indusă și acum.

Când am fost pusă cu genunchii pe grăunțe ascuțite de popcorn, cu mâinile în sus și cu fața la perete pentru că am luat un 5 la geografie mi s-a spus să țin minte și altădată să nu mai fac.

Mi s-a spus că neamul meu e mîndru și se trage din daci și din romani. Căcat, neamul meu stă prost cu îngrijirea și sănătatea orală, iar legile sunt făcute de prostani și hoți cu cefe groase proțăpite în fulare de cașmir. Neamul meu l-a lăsat pe Brîncoveanu să moară, fără să facă nimic.

Neamul meu e pe locul 5 mondial la consumul de alcool, asta fără să mai spun că Republica Moldova, tot neamul meu, e pe locul doi în același clasament. Mai știe cineva cîte cazane cu țuică fierb prin șoproane dărăpănate?

Neamul meu a condamnat comunismul de ochii Europei, dar nu a scris în cartea de istorie despre martirii ce au rezistat, sau n-au mai rezistat pentru că au murit schingiuiți, acestui regim parșiv și minciunos.

Neamul meu e ca toate neamurile, cu slăbiciunile și cu frumusețile lui. Țara mea este Grădina Maicii Domnului prăduită de șacali ce vor grațiere noaptea ca hoții.

Mi s-a spus că neamul meu naște genii, genii nefericite mor în neamul meu.

Mi s-a spus să învăț pe de rost comentariile altora, cuvînt cu cuvînt, asta în timp ce mie mi se rupea inima de mila Anei lu’ Manole, a Mioriței, a lui Mitruț cel aninat de Stejarul din Borzești, a iezilor de capră, a Cenușăresei…

Glasul iubirii și Glasul pămîntului, pe dracu: curvăsăreală și înșelăciune la drumul mare.

Mi s-a spus că Regele Mihai a fugit cu un tren plin de aur și ne-a lăsat pe mîna comuniștilor, pe cînd el nu a fugit ci a fost obligat să abdice sub amenințarea că vor fi omorîți 1000 de studenți dacă nu o face. Unde e trenul cu aur și de ce a trebuit să crească găini și să vîndă ouă ca să-și întrețină familia?
Tot ce mi s-a spus, am urmat cu sfințenie și nu-mi pare rău, pentru că mi s-a spus să nu regret nimic.

Nu vă anchilozați creierul în ceea ce vi se spune, nu vă trădați sufletul pentru cîțiva arginți. Am crescut doi copii și nu au auzit din gura mea: Capul plecat sabia nu-l taie. Urăsc să aud asta.

Păsările poartă aripi și gușă cu grație, oamenii vor doar aripile.

Nu-ț’ hie frică, Lucuță!

Focul pârâia mocnit în sobă. Pe plită erau aranjate frumos toate cercurile, mai puțin căpăcica de la unul. Ca să aibă tiraj, o lasa Buna mea, pusă numa’ pe-o râlă.
Nu se auzea decât focul și viscoala. Eram înfofolită cu ciorachi de lână făcuți cu inglița. Câinele dârdâia în fundul cuștii. Îi pusese Buna paie cu nemiluita, dar el tot dârdâia. Frig, frig, dar să nu bată vântul…
Rezemată de perne moi, cu mâna sub cap, așa-mi spunea:

–Să nu hii în viață, puica mamii, chizmatarnică*. Vezi Dochița dac-o fost? O bătut-o Dumnezău di i-o murit vaca. Cum sî iei mana di la vaca omului? Cum sî fași treaba asta, nu prișep șî paci, sî iei laptili di la gura copchiilor. Da’ vez’? Cum o aruncat lanțu-n cuptiori, cum i-o crapat vaca ciluia ginovat…Ducă-sî pi pustii șî pi codri!

Altă dată mi-a spus cum mi-a ales ea numele:

–Când o născut mă-ta pi Lăcrămioara, eu așteptam la ușa spitalului. Stând așa am văzut un popă ș-am auzît c-o pus numele copchilii lui ”Luminița”. Tari mult ni-o plăcut, ci-i mai scump pi lumea asta dicât lumina?

După ce mi-a spus asta, m-a luat în brațe, mi-a pupat ochii și fruntea. Eu am rămas puțin cu capul pe umărul ei. Apoi a continuat încet, ca pentru sine:

–Mă-ta vroie băiet, na, da’uiti ci fatî balaie șî cu ochi albăștri i-o dat Dumnezău…

10367734_660776690676004_7779007925762100636_n

Merele sfârâiau în rolă împrăștiind în casă un miros amărui. Mai era puțin până la Crăciun. A fost singurul an în care m-a dus ea cu uratul și cu colindatul.

Ieșea la rânit zăpada cu berta strâns înfășurată în jurul gurii și cu gumari îmblăniți în picioare:

–Șăz’cumincioară, Lucă, până vin. Dacă nu dau amu omătu ista di ‘mpregiuru căsii nici n-om vide dimineață pi geam nica.

Rămâneam pe cuptor. Scoteam de sub pernă o carte cu coperți groase de carton dăruită de Nana Milea. Scria mare Alice în Țara minunilor, autor Lewis Carroll. Cartea avea pagini lucioase cu poze parcă din altă lume: iepuri imenși, pălării la fel și cărți de joc umblătoare.

Citeam. De afară se auzea hoșcăind, cum dădea Buna zăpada cu o lopată mare de lemn.

Când a venit noaptea de Anul Nou, vai ce bucurie! Erau mascați pe oriunde te întorceai. Aveau măști fioroase cu dinți din fasole albă și păr de câlț. Zornăiau din niște tălănci și suflau în niște beșici de ți se urca părul în vârful capului. Mă strângea de mână, Buna mea, și-mi zicea încet:

–Nu-ț hie frică, Lucuță, îi cunosc eu pi tăț aiștea. Uiti ia, aceala ‘nalt ca haldanu îi Gicî a Dochițî.

Am venit acasă și am intrat pe achipuite până a aprins lampa, jar încă era în sobă. Am scos banii din batistă și i-am numărat. Erau mulți, Talina lu Ghiura îmi dăduse o hârtie albastră de s-a speriat și Buna.

–Lasă, Taliță, lasă așa că asta-i copchila Marii di la Dorohoi. Cini știi cân a mai vini cu uratu, ghiata di dânsa…

*Chizmatarnic îi aceala pi care-l roade pizma

Sărut amintirea, Buna mea scumpă. Că mâna nu mai pot să ți-o sărut.

Aur. Aur mi-a fost copilăria pe lângă covata bunicii. Nu uit, câte zile ‘oi avea, bogăția din ziua când se frământa aluatul. Era un fel de liniște, un fel de căldură…mirosea a lapte fiert cu spumă pe plita încinsă. Mirosea a drojdie proaspătă scoasă cu lingura dintr-un borcan răsturnat într-o strachină cu apă rece. Așa ținea Buna mea drojdia să nu se  strice: bătucea drojdia într-un borcan, punea borcanul cu gura-n jos într-o strachină cu apă. Punea strachina în tindă la rece. Nu știu cât reușea să țină drojdia așa, dar drojdia și gazul pentru lampă erau nelipsite din tindă.

Eu veneam de la oraș. Mică și slăbănoagă, stăteam la cozi kilometrice să capăt două pâini jumate pe cartelă. Era omor la coadă la pâine. Vedeam și eu la televizorul nostru alb-negru, Opera parcă scria pe el, cum geme Bărăganul de bogăție și cum se raportează producția la hectar. Mult, mult de tot. Tone peste tone. Curgea grâul valuri în remorci. Eram Grânarul Europei, parcă așa ceva. Valuri de aur și eu eram să mor la coadă la Alimentară pentru două pâini jumate.

În ziua când cocea bunica, eu mă cocoțam pe cuptor. Să văd tot, să văd de sus minunea. Se suflica draga de ea, părul oricum îl avea veșnic prins bine sub batic. Cernea făina și sita se tot lovea de inelul din argint ce îl avea pe deget. Făcea o găoacă în făină, spărgea acolo ouă, punea lapte călduț, zahăr, sare, drojdie, puțin ulei și plămădea. Roată, roată, roată până cuprindea toată făina. Făcea semnul crucii, punea ștergar deasupra, lua încet covata și o punea lângă mine pe cuptor la cald.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

–Hai s-aducem lemne, Lucă , să dau drumu’ la foc în cuptiori!

Săream ca o capră neagră, nici nu atingeam băncuța pe care mă urcasem. Mergeam în magazie. Lemnele pentru cuptor erau special tăiate mai lungi. Le tăiasem amândouă cu joagărul de cu vară și tot noi le cărasem cu spinarea din pădure.

Trecea cam o oră până mă lăsa să mă uit în covată. Doamne Sfinte, ce mă mai minunam! Dintr-un boț bun de aluat se umplea covata și dădea pe-afară.

–Nu-i ghini, Lucuță, să te nieri, zî mai digrabă să nu hie de deochi!

Băga tăvile în cuptor. Jarul era tras deja în gura sobii. Astupa repede să nu iasă căldura. Cociorva era rezemată la locul ei. Eu trebuia să aștept iar o bucată de timp.

Avea, Buna mea, pestelca plină de făină. Se rezema pe două perne grase ca o regină și-mi spunea:

–Așa aș be o litră de apă rece…du-te puică și adă o caldare de apă!

Mergeam pe cărărușă prin popușoi. Scufundam căldarea de funie, făcea huștiuluc!, răsturnam în aia de acasă și veneam repejor. Când intram în tindă, nici țipenie. Stăteam cu litra de apă rece în mână și mă uitam cum pufăiește draga de ea. Ațipise așteptând apa.

Pe mine mă lăsa să ung pâinea cu apă și zahăr când o scotea din cuptor. Îmi dădea o pană de gâscă și sfârâia siropul ăla pe pâinea fierbinte.

–Rupe colțul, Lucă, rupe și mănâncă-l ca să te iubească soacra!

Pe plită tocmai era gata de fiert o zamă de găină cum numai Buna mea putea să facă.

Acum eu am rămas cu covata și cu amintirile. De zeci de ani nu a mai plămădit nimeni pâine în ea, dar nu există zi să nu-mi amintesc de Raiul din căsuța cu tindă.