Ești unicat ca ouăle Fabergé, fetiță! La ce-ți mai trebuie proptele?

La ce ți-ar folosi, ființă, șapte vieți? Nu te gîndești că vor veni cu șapte morți?

Dacă zici că tu crezi, de ce umbli după icoane care plîng? Nu-ți este de ajuns cerul și pămîntul? De ce întrebi pe alții unde-i fericirea?

Oprește-te puțin, adună-te din toți. Nu te mai risipi și nu mai căuta acul în carul cu fîn. Pierzi atîta timp prețios… Hai, așează-te cuminte pe prispa bunicii, ronțăie biscuiții ăia cu chimen și ia-o de la începuturi: Nu erai tu fericită în copilărie? Nu săreai într-un picior?

Ai crescut și ți-ai pierdut credința în tine căutînd sufletul pereche. Doamne, și cît ai suferit, pentru că ți s-a zis să fii în rîndul lumii și  pînă cînd moartea ne va despărți. Cînd ai dat să ridici ochii ți s-a spus că nu e bine și capul plecat sabia nu-l taie. Vorbele astea să nu le mai spunem copiilor noștri.

10614280_820630231292470_1076124214762857500_n

Foto: Natalia Drepina

Nu ne învață la școală despre suflet, asta e rău. Barem să ne fi spus de mici măcar doamna dirigintă: Mă copii, mă, singuri suntem pe lume. Cum ați împlinit 18 ani, gata!, nu vă mai datorează nimeni nimic. Sunteți exact ca puiul de cuc. Zburați și vă hrăniți inima.

Dar noi greșim tare cînd avem așteptări pe care viața reală nu ni le oferă. Atunci cădem în dezamăgire, ne frîngem mîinile și capul.

Ce repede se face tîrziu în viață. Și nu poți să zici că n-ai știut. Ce n-ai știut? Doar nu ți-a furat nimeni timpul cu oboroaca. Am verificat eu, tot 21 de zile au trecut pînă să iasă puii din găoacă.

Irosim timp cu nemiluita, ca niște copii prostuți stăm cu înghețata în mînă sub soarele arzător. Ca să nu se termine, nu mîncăm din ea, însă imediat vedem că ne-a rămas doar cornetul. Ce-a fost mai bun s-a scurs printre degete.

Acum e luni, acum e vineri. Știm doar să alergăm, încetucu nu mai merg decît bătrînii doar pentru că ei cunosc valoarea timpului. Cînd a murit bunica, mama plîngea sfîșietor și zicea încet lîngă sicriu: S-a dus mila mea, doar mama îmi zicea ”Mai odihnește-te, puică, mai trage-ți sufletul!”

Tic-tac, tic-tac, da, din clepsidră curge și cînd dormi, ființă. Nu te întrista, bucură-te că ți s-a dat și mulțumește.

Fii bun, nu știi niciodată cînd se stinge lumina. Fără lamentări inutile și mofturi, trăiește cuminte pînă în cea din urmă dimineață.

Dacă ți-ai crescut copiii greu, nu mai spune că te-ai sacrificat. Mai știi seara cînd pe așezai lîngă ei în pat? Dormeau transpirați pe năsuc visînd mărunt și tu-i pupai pe frunte topindu-te de drag? Gata, ăla ți-a fost tainul.

 

Dacă te-ai îndrăgostit lulea și ăla pleacă, de ce te sfîrteci ca proasta? Lasă-l, ducă-se.  Cine te-a pus să-l consideri ”soarele tău”? Ducă-se să lumineze galaxii străine. Dacă te iubea nu te lăsa în beznă. Oamenii dor uneori. De cele mai multe ori.

Tu amintește-ți ce fericită erai copilă bălaie în soarele verii desculță prin iarbă. Fericită, da, pentru că atunci nu cunoșteai pretenția de a fi iubită cu orice chip. Atunci nu cunoșteai egoismul, încăpățînarea și răzbunarea.

Dacă aș fi avut o fată, înainte de culcare, după ce ziceam Înger, îngerașul meu, i-aș fi repetat și asta:  Ești unicat ca ouăle Fabergé, fetiță!

Totul, totul ni s-a dat și ce-am făcut cu totul? Cîte primăveri ne-am smiorcăit că nu e bine, că nu e destul, că la alții e mai frumos, că alții sunt mai iubiți și mai apreciați, pe cînd iasomia se trecea – fără să o mirosim, mierla pleca – fără să o ascultăm, liliacul se scutura – fără să-l vedem.

Ziceam robotic „Lasă, le voi vedea la anul!”, dar cine și unde ne-a promis că vom mai fi, pe lumea asta, la anul?

Reclame

Frumoaso și buno, la tine m-am gîndit.

Mamelor, soțiilor, așa-i că vă topiți de dragul lor? Cum veniți voi de la muncă și, la fel ca albinuțele, faceți totul pentru toți: călcat, spălat, împerecheat șosete, aspirat, gătit. Tot, tot, tot, absolut. Să nu rămînă ceva pe mîine, pentru că, nu-i așa, „Nu lăsa pe mîine ce poți face azi”. Nici bolnavă la pat, nu te lasă inima. Ca suricatele vin și te verifică, doar-doar mergi să faci niște clătite.

Nu-i așa că ați avut momente de deja-vu? Mama mă-sii, asta am mai făcut și intr-o viață anterioară! Îți vine să arunci oalele pe geam într-un moment de luciditate și ‘ți dai seama  că soarta ta e pecetluită.

23915528_1501015889985409_7638016904462700876_n

Ăștia, iubirile tale și luminile ochilor tăi, vor mînca zi de zi, ba mai fac și mofturi fără să realizeze ce eforturi faci ca să le fie bine și cald.

Bine zicea Adrian Păunescu în Cîntec femeiesc:

Așa e mama și a fost bunica,

Așa suntem: femei lîngă femei.

Părem nimic și nu ‘nsemnăm nimica,

Doar niște ”ele” ce-i slujesc pe ”ei”.

 

 

Ar fi cazul să te oprești olecuță, frumoaso! Iubirile tale și luminile ochilor tăi, profită de bunătatea ta la greu. Nu din neștiință șed ei tolăniți pe canapea în timp ce tu te dai de ceasul morții că, iaca, trece pauza de prînzișor (care?, că tu nici n-ai apucat să mănînci) și tre’ s-o tai îndărăt la muncă. Nu, nu din neștiință ci din nepăsare. La un moment dat ți se va reproșa că tu ești de vină, tu i-ai învățat așa…
Nu te amăgi, anii trec și îți vei da seama: nimeni, dar nimeni nu se zvîrle pentru tine decît dinapoia trenului și dinaintea cozonacului.

Știu că e drăguț pupicul ăla dintre uși, ei cu asta te vor manipula. Sunt „ai tăi”, dar tu a cui?
Ai o inimă cît China, frumoaso și buno, dar tu, tu la tine cînd te gîndești?