Ne punem timpul amanet la bancă.

Cum ar fi, oare cum ar fi, ca de mîine soarele să răsară doar pentru cei buni? Cum au făcut oamenii cu oamenii, așa să facă și Dumnezeu cu oamenii, oare cum ar fi?
Ne-am împărțit pe religii și ne hulim ca proștii. Egoiști tembeli tragem de Dumnezeu ca de o păpușă din cîrpe: Ba al meu e mai bun! 
L-am poleit în aur prin muzee, în loc să-l poleim în bunătate prin inima noastră. L-am ferecat prin dulapuri întunecoase, în loc să-L mărturisim la tot pasul. Asta nu e iubire.

poză 4

Imagine: Un răsărit, cîndva.

Diavolul sălășluiește prin oameni. Descreierați cu spume la gură aruncă în aer oameni zbierînd „Allahu Akbar!” Un alt debil mintal a vrut să extermine o rasă ca să facă alta cu ochii albaștri. Comuniștii au vrut să scoată din lume credința neștiind că mai mult îi vor da aripi. Cînd vom vedea nume de martiri în calendar?

Soarele răsare pentru toată ființa. În timpul ăsta spurcăm cerul și pămîntul. Ne credem nemuritori, vrem averi fără să prețuim timpul. Ni-l punem amanet la bancă pentru o casă, pentru o mașină ori alte nimicuri ce se vor nărui în urma noastră. Apoi, ani de zile, zeci de ani, plătim nefericiți rate lunare.
Ne piere bucuria de a trăi, ne piere lumina din ochi. Umblăm triști pe stradă cu privirea în asfalt gîndindu-ne ce odihnitoare ar fi moartea.
Ne îmbolnăvim apoi și cerșim pe la duhovnici zile. Mai avem și nesimțirea să ne uităm spre cer cu reproș: De ce, Doamne, de ce eu?

Ca un ecou trimis din hăurile Universului ar trebui să vină un răspuns: De ce nu? De ce nu? De ce nu? Eu nu v-am dat așa, voi ați devenit. Voi ați ales.