Lasă, puica mamii, că nu mor caii când vrau cânii.

Când sunt cea mai tristă, când sunt cea mai nefericită și neînsemnată ființă, când sunt cel mai singur suflet din Univers, singura mângâiere îmi este amintirea copilăriei și vorba Bunicii mele dragi: Lasă, Lucuță, lasă puica mamii că nu mor caii când vrau cânii și nici cânii nu mor când vrau stăpânii.

Atât de curată și frumoasă, atât de simplă și plină de povețe mi-a fost copilăria, încât toată e o poveste.

Cred că aveam 10 ani în vara aceea când am venit în vacanță ca de obicei. Am lăsat Alcatrazul ăla de bloc-turn cu cofetăria lui plină de bunătăți, am lăsat toate careurile la care stăteam ore întregi în soare ca niște câini să-l aplaudăm și să-l slăvim pe tovarășul Nicolae Ceaușescu și pe academician-doctor-inginer Elena Ceaușescu.

Cum am venit mi-a și spus bunica: Copchilă, ai să vii cu mine la lutărie că vrau să fac o sobiță cu plită afară în fața casei.

Mie îmi plăcea drumul până la lutărie dar înapoi tare greu era cu tăbuica de lut în spinare. Când terminam cu lutul, mergeam la canton după balegă de cal hăt departe prin hucii din pădure. Am călcat și eu de-a valma cu ea la lut cu balegă. Mai cădeam că era alunecoasă compoziția asta și ea mă spăla cu apă călduță de la ciubărul ce stătea în soare cât era ziua de lungă. Țin minte că a ieșit o sobă de toată frumusețea cu prichici pentru pus vasele și cu loc special pentru ținut vreascuri.

Căsuța era la poalele pădurii, în cinci minute găseai alune, bureți, vreascuri, mure, zmeură, tot ce-ți poftea inima.

10392253_973702036050133_3831294480606921254_n

Foto: Elena Shumilova, Rusia

Numa’ bine toate erau coapte prin iulie-august, când mă zbenguiam eu pe acolo. Țin minte cum împletea Buna mea cununile de ceapă și cu câtă mândrie le atărna, grele și aurii, sub streașina șurii.

Da’ cât de fudulă eram când am găsit cel mai mare hrib și mi-a zis bunica că ea n-a mai văzut așa hrib mare în viața ei. Pentru că nu avea curent electric și frigider l-a tăiat felii subțiri și l-a înșirat pe ață la uscat deasupra pliții din casă. Până am venit noi de la biserică, mâța mâncase hribul așa fără smântână.

Apoi ziua când m-a dus în Pădurea Mare n-am s-o uit câte zile oi avea. Îmi povestise atâtea despre pădurea aia care era dincolo de pădurea prin care umblam noi de obicei. Acolo sălășluia Știma pădurii în scorburi de stejari bătrâni. Cică erau de pe timpul lui Ștefan cel Mare stejarii aceia. Chiar așa era, Doamne ce înalți erau și ce frumos era în Pădurea Mare.

–Să ai grijă, puică, nu pleca departe de mine. Dacă vine o scroafă cu purcei și se spărie, ferească Dumnezău și Măicuța Domnului ce putem pățî!

Aveam inima cât un purice, călcam pe câte un vreasc uscat și dacă pocnea mă înfioram. Cunoștea Buna mea scumpă toate urmele:

–Uite, Lucă, aici o dormit asară căprioarele. Pe aici o trecut misteții că îi scurmat și-i pomântu’ ravăn.

Știa pădurea ca pe casa ei, umblase de mică cu caii la păscut. Mi-a povestit cum a trântit-o odată Zarif de pământ, dar și ea când s-a ridicat l-a mușcat de bot cu ciudă.

Apoi mi-a povestit cum dormea în podul șurii cu Profira și Saveta. Era vară,cald, când au năvălit rușii în curte să le fure animalele. Atunci, străbunicul Iordache a ieșit cu pușca ce-o avea pitită în tocul ușii să-și apere avutul dar ce să facă singur în fața soldaților ruși? Atâta l-au bătut cu patul armei ”în chept” până l-au lăsat lat și au plecat cu tăurașii cei mai grași.

–Când aveam 15 ani a murit tata, Lucuță. Atuncia s-a terminat cu tot binele: nu mai aveam nimica, nu ne mai ducea tata cu șareta la școală, nu ne mai încălțam cu ghetuțe de piele. Am rămas 6 copchii în grija mamii, dar ea în câțiva ani a orbit și a rămas în grija noastră. A fost chin și-amar, nu era de nici unele dar, cu puterea Lui Dumnezău, prin tăte am trecut.

Îmi povestea toate astea în nopțile lungi de iarnă. O rugam să mai lase lampa aprinsă că îmi plăcea cum se vedeau umbre pe tot tavanul cu grinzi. Băga în sobă o cioată ce mocnea toată noaptea pufăind scântei. Când se sătura de povestit, scotea o cărticică de sub perna ei și mi-o dădea să-i citesc Acatistul Maicii Domnului.

N-am mai mâncat de atunci lapte cu bulughețe ori hulughițe cu ou așa cum făcea ea. Au rămas toate încremenite în amintire iar când sunt cel mai singur suflet din Univers cotrobăi după ele și mă alin.

 

Anunțuri

Ce semeni aia culegi

Nu am totul, nici nu mi-ar trebui. Unde l-aș pune și cum l-aș apăra de hoți?
Absolut tot ce-mi trebuie este în mine: un pic de speranță, intuiție, după cum spun unii am și puțin har de a povesti, am și bucurie, și recunoștință, și drag de oameni.

Când a murit cel mai bogătan din sat, pe marginea gropii, pierdut în mulțime și strângând la piept un colac primit pomană, cel mai sărac din sat a spus așa: Ia uitați cum e viața, omul ăsta a luat un căcat și eu voi lăsa un căcat.

14100539_1077114795708856_1703525638765336364_n

Până în măduva oaselor sunt recunoscătoare pentru tot ce mi-a dat Bunul Dumnezeu, de aceea aștept răsăritul mereu ca pe un nou dar. Ce fac cu el, asta doar eu hotărăsc.

Dacă îl pierd la păcănele, nu are Dumnezeu nici o vină. Și dacă mor că nu m-am asigurat când am trecut strada, să nu întrebe mama strigând spre cer cu furie: De ce Doamne, de ce?

Dumnezeu nu are nicio vină. El ne oferă totul. Ce facem cu totul ăsta, este doar treaba noastră. Cică s-ar numi Liberul-arbitru.

Fi-v-ar povestea fără zbucium!

Am auzit odată o doamnă cu părul mov și unghii aplicate spunând: De s-ar scrie un roman după viața mea, ar deveni bestseller peste noapte.

Am stat și-am ascultat-o vorbind, fără să scot o vorbă. Ce caracter și câtă aroganță trebuie să ai, ca să-ți dai atât de mare importanță? Câte bestselleruri se sting nespuse de oamenii care tac? Pentru că sufletele care tac, suferă autentic, suferă până în rădăcina lor și știu, știu instinctiv că trebuie să tacă.

Fiecare avem o poveste, fiecare știm prin ce-am trecut.Unii au avut otită când au fost mici, alții au scăpat teferi din accidente groaznice, câțiva chiar s-au vindecat de cancer.

Unde lucrez eu se bea cafea și unde se bea cafea se spun povești. Am auzit atât de multe povești…spuse încet, șoptite printre sughițuri de plâns ori povestite tare în hohote de râs.

O să-mi spuneți că astea-s întâmplări, nu povești. Pentru mine toate întâmplările sunt parte din poveste. Ca aia în care s-a spânzurat Mălina la cinci dimineața în livadă, ori ca aia în care s-a înecat Vlad în Siret, ori ca atunci când a fugit Ghiță de acasă cu amanta la Suceava și a vândut caii plus vaca să aibă cu ce merge la Mall, după care nevastă-sa și-a luat lumea în cap că nu mai avea cu ce ține copiii în facultate la Cluj.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

 

Pe unde mă’ntorc, numai peste povești dau. Unele mă bucură, altele mă întristează, niciuna nu mă lasă indiferentă. A mea rămâne mereu în așteptare pentru că e la tiparniță. Se scrie pe zile, dar mai ales pe clipe. Mai trimit editurii, din când în când, câte un apus, câte un răsărit, să pună acolo frumos între pagini lumină, să vadă cititorii că n-am trecut prin viață ca gâsca prin apă, că am înțeles și eu esențialul.

Cică ar fi spus Tolstoi, ”Dă-mi, Doamne, simplitatea stilului!”. Eu mă rog pentru simplitatea poveștii. Să-mi fie curată și limpede, fără zbucium. În povestea mea să se audă doar greieri și răcăteți, așa cum se auzeau alaltăseară când am făcut poza asta.

 

”A tânji” înseamnă ”a dori” cu dor. Și doare.

Acuma, de ce să nu recunosc? Iaca și eu, ca orșice muritor, mi-am dorit mereu câte ceva pe lumea asta.

Prima dată când mi-am dorit din suflet ceva, aveam vreo doisprezece ani. Țin minte perfect: mama mă ținea de mână și eu mă căscam în vitrina unei consignații din centrul Botoșaniului. Îmi doream nespus stiloul ăla chinezesc. Era verde cu peniță aurită și avea un V tot aurit la capătul din jos.

Săraca mama, eu mă smiorcăiam și ea se grăbea să ajungă la tata la spital. M-a strâns mai tare de mână, mi-a scuturat-o puțin și mi-a spus blând: Nu-i momentul acum, am să ți-l iau altă dată!

Șase luni am tot fost cu mama la tata la spital: aceeași stație de tramvai, aceeași consignație, aceeași dorință. Până în ziua în care stiloul nu mai era acolo. Când s-a făcut tata bine, eu n-am mai vrut stilou.

Când am crescut puțin, tânjeam după vacanțele cu bunica. Atunci am băgat de seamă că ”a tânji” e un fel de ”a dori” cu dor. Sufeream așteptând să vină Buna cu panerul plin de ouă proaspete și să mă ia pe mine îndărăt. Făceam tot ce-mi spunea mama, nu săream coarda până târziu, nu spărgeam geamuri la Vrăbiuța, luam premiu cu coroniță, doar-doar mă lasă.

10478148_10203425391009153_4770875985445540605_n

Mereu am avut un fel de bun-simț al dorințelor. Nu visam cai verzi pe pereți, cum s-ar spune. Nu am bătut niciodată din picior să cer ceva cuiva.

Am observat că acum tânjesc mai mult și-mi doresc mai puțin. Tânjesc după o vorbă bună, după o dimineață liniștită, după un film cu Anthony Hopkins într-o după-amiază ploioasă.

Ast’ primăvară m-am trezit că tânjesc după mirosul de iasomie. De cum i-au crăpat bobocii adulmecam roată ‘mprejurul tufei și respiram adânc, adânc, adânc până mă lua cu amețeli. Când plecam de lângă ea, rupeam o crenguță mică și o puneam într-un pahar cu apă la oglinda din baie.

Luna trecută am făcut 40 de ani. Câțiva m-au întrebat ce-mi doresc. Nu am știut să le răspund, am atâtea și mi-ar mai trebui atâtea… de care m-aș putea lipsi într-o secundă.

Ați observat? Tot ce îți dorești costă bani, dar ceea ce tânjești nu costă nimic. Pentru că esențialul e simplu și e cu dor, pentru că esențialul are wireless cu trăirile, iar user name-ul și parola sunt aceleași pentru toată lumea: bee_free!