Patruzăci șî unu di boghi, ghini știț’, ghini ghiciț’, nii ghini sî-ni spuneț’…

Era înaltă și mergea dreaptă. Nici după 95 de ani nu-și gîrbovise coloana sub apăsarea anilor. Lumea îi spunea Talița lu’ Munteanu ori mai pe scurt Munteanca. Era scînteia mea de bucurie și în vacanțe eram nedespărțite. Mă lua peste tot pe unde avea ea treabă: la biserică, la înmormîntări, la lutărie, la Talpeanca, în pădure să îngropăm damigene cu samahoancă pentru că nu risca să le găsească securiștii cînd veneau și căutau în podul casei ”țava” de făcut rachiu.

Mă ocrotea și mă descînta atunci cînd mă lua cu friguri. Era sigură că mă deochiase ”una cu ochi rău”. Stingea cărbuni încinși în apă neîncepută, iar eu scăpam de cele mai rele slăbiciuni. Atunci credeam că-i vrăjitoare bună, cît mesteca acolo la cărbuni auzeam întruna ceva despre Maica Domnului, știam că nu lucrează cu duhuri rele.

37a40b3b265ec7ed6b478f40edc69aca

 

Old Age, by Albert Anker, Swiss, (1831-1910)

Toamna în ograda ei era Împărăția rodului. Fiecare cotlonaș era ticsit cu bunătăți. Cununi grele de ceapă aurie atîrnau aninate de cuie bătute bine în grinzile șurii, panere cu hribi rotofei, buchețele de cimbru și busuioc înmiresmau raiul, grîul era rînduit frumos în saci maronii de iută pe băncuța din tindă la răcoare, pătlăgele rozalii rîdeau în soare, curechiul se tot înfofolea cu cîte o frunză pală peste pală, chipărușii stăteau pitiți sub frunze gălbui.

Știam mai demult timp că aproximativ sub stratul de pintrijăl era îngropată o comoară. Văzuse străbunicul – pe gemulețul de la tindă în seara de Crăciun, cînd a ieșit să pufăiască tutun – arzînd locul acela cu flacără albastră. A doua zi, cînd s-a dus să sape, l-a izbit cît-colo o forță nevăzută cu tot cu hîrleț. De atunci a rămas vorba că e blestemată și nu a mai îndrăznit nimeni să zică ceva de ea.

În august, pe timpul ăsta, mă lua cu ea în popușoi: Hai, Lucă, să videm dacă or și di șert! Desfăca unul și împungea cu unghia un bob. Dacă țîșnea de acolo un fel de lapte, gata, era numai bun de copt pe jar ori de fiert pe plita de afară.

Parcela de porumb era mereu garnisită cu un rînd de haldani pe partea dinspre toloacă și alt rînd, pe partea dinspre Mandea, cu mături. Haldanii erau buni contra gîrgîlițelor care năpădeau în podul casei unde suiam noi cu mare greu știuleții.

Nu știu cum făcea, dar pînă cădea prima brumă era totul pus la punct. Eu plecam cam pe 10 septembrie cînd treaba era în toi.

De 11 ani jumate nu mai este pe pămînt, dar eu o văd aievea: cu bertă cafenie și pestelcă înflorată la buzunarul căreia mereu atîrna un bold mare, cu ochii luminoși și un zîmbet mic pe față mă cuprindea și mă pupa pe frunte: Ci, puică, țî-i dor di mă-ta? Stăi că amu ia videm dacî vini: Patruzăci șî unu di boghi, ghini știț’, ghini ghiciț’, nii ghini sî-ni spuneț’. Dacî a și sî vii Maria s’tămîna asta, sî chici bucurii în casî și la inimî, dacî nu, sî chici îndoialî, îndișărt șî drum închis…

Și tot dădea în bobi pînă ieșeau cum trebuia.