Maică Precistă, mai anțărț era pe prispă, Buna mea…

Avea grijă de mine ca de un odor scump. Cu ochii pe mine era: să nu-mi fie foame, să nu-mi fie frig. Atît de multe îmi povestea și atît de frumos.

Iarna se înnopta devreme. Mult timp ședeam cu lampa aprinsă. Aceeași lampă atîrnă acum deasupra biroului la care scriu. Are gaz în ea și o aprind cam o dată pe lună. De dor. Dor de lumina aceea jucăușă și galbenă ca aurul, dar cînd aprind eu lampa se face o liniște țiuitoare. Reglez fitilul să fie lumina mică și arareori plîng. De dorul unui suflet de bunică.

Nu exista povestitoare mai dibace ca bunica mea. Vedeam tot ce-mi povestea. Atît de bine mi-a descris-o pe Știma pădurii, încît aveam impresia că am văzut-o și eu cu ochii mei odată.

Serile de iarnă, ooo, Doamne! Aducea din cas’ce’mare, acolo era mereu răcoare că nu făcea foc, mere. Le băga în rulă unde sfîrîiau cam o oră. Se împrăștia în casă un miros amărui de zahăr ars. După scob cu mămăligă, ori lapte cu bulughețe, ori hribi cu smîntînă, ăsta era desertul. Uneori făcea alivincă. Pe plită într-un colțișor erau mereu nuci coapte pînă le cădea pielița, presărate cu sare grunjoasă.

matthias-stom-old-woman-with-a-candle

Matthias Stom (1600-1650), Old women with a Candle

În timpul ăsta eu eram cocoțată pe cuptor unde era cald și bine. Ea scotea jăratec din sobă și-l punea în fierul de călcat cu cucoșel de pe plită. Era negru ca tăciunele și avea mîner de lemn. Se apuca să calce fețe de pernă.

Apăi, mai anțărț, puica mamii, nu știei a ceti. Ci ghini c-ai învațat, Lucuță!

Scoteam Acatistul Maicii Domnului de sub perna ei, îmi dregeam glasul și citeam înadins tare ca să o impresionez. După anumite fraze, punea fierul pe colțul pliții și își făcea cruce cu evlavie. Făceam și eu. Nu aveam mai mult de 9 ani. Nici nu știam atunci că oamenii mor, pînă m-a dus ea la prima înmormîntare. Auzeam prin casă pe mama vorbind că a murit cutare sau cutare, dar nu văzusem că oamenii se bagă în pămînt.

A fost un șoc să văd că oamenii se bagă în pămînt și se astupă groapa cu țărînă. Atunci am realizat că voi muri și eu, dar mai ales că va muri bunica.

Mă smiorcăiam că, vezi-Doamne, mă tem de moarte și nu vreau să mor. Atunci mă lua buna pe genunchi, mă pupa pe frunte și-mi zicea blînd: Nu-ț’ hie frică, puică. Dumnezău are grijă și de puiul ceal de șarpe…

Aveam cam 12 ani cînd mă rugase mama să-i amintesc bunicii iscălitura. Avea patru clase, știuse cîndva să scrie, dar cataracta și viața grea o depărtaseră de condei.

La masa din bucătărie, tot la lumina lămpii, mă duceam în brațele ei, îi luam mâna ciolănoasă în mâna mea mică și îndrumam pixul frumos și caligrafic. Lăsa mâna moale și ieșea clar scris Lupașcu Natalia. Doar că atunci când o lăsam să scrie singură, din cauza cataractei, scria mare, mare de tot, încălecând literele. Îîî’ ra, iară n-o ieșît drept!, zicea uitîndu-se la mine puțin rușinată.

Tînjesc după lumina lămpii, dar fără glasul ei, lumina lămpii e rece și liniștea-i țiuitoare.

Reclame

Murmură, nu murmură – totul este să iubească.

Ședeam cuminte și resemnată, ca mielul la tăiere, pe un pat de spital învelit cu mușama albastră și crăpată pe la colțuri. Ajunsesem acolo pentru că după 7-800 de metri de alergare mi se învinețeau unghiile. Ce putea să fie, nu era normal să se întîmple asta.

După ce mi-a scos cleștii de pe degete și ventuzele de pe piept (EKG-ul zbîrnîia ca imprimanta laser vrute și nevrute), doctorul ”inimolog” mi-a spus să respir adînc în timp ce muta stetoscopul rece mai jos de claviculă și-n dreptul inimii.

”Știai că inima ta are murmur?”, m-a întrebat zîmbind.

Doamne, atît de frumos mi s-a părut, încît am zîmbit și eu fără frică. ”Nu, nu știam, domnule doctor.”

Vrei să-l asculți?”

Nu era un murmur ca cel ieșit din coarda unei harpe înșelătoare, era un fîșîit-gîfîit ce m-a făcut să plîng. Între două linii orizontale notate cu S1 și S2, sîngele meu gîlgîia aiurea. Scumpa mea inimă, pe monitor, arăta ca o halcă de carne crudă și mișcătoare, gata-gata să iasă dintre coaste. Ai fi zis că nu vrea deloc să stea acolo unde-i era menirea. Deși tot timpul am tensiune de copil de 13 ani (9/6), atunci aveam 15/8. Simțea că o dau în vileag. Avea emoții și un mic defect des întîlnit.

Știați că inima are neuroni (neurite senzoriale) care au funcție de memorie? Mereu am fost fascinată de inimă. Simțeam cum din ea vine iertarea și iubirea. Veneau ca o căldură și ca o pace. Cînd creierul mă îndemna să plec cît văd cu ochii, ea mă îndemna să întorc și celălalt obraz.

inimolog

Am făcut mereu ce mi-a dictat inima. Creierul a picat pe locul doi în fața ei, recunosc. Degeaba încerca el să colaboreze aducînd argumente de necontestat. Praf și pulbere se alegea. Ca o mamă bună, ștergea tot și o lua de la capăt cu răbdare. Inima nu face calcule care să-i dea cu plus. Indiferent de minus, tînjește și speră.

Tărziu, tîrziu după aceea, cînd am ascultat prima oară Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, inima mea s-a regăsit bucuroasă ca un copil ce-și întîlnește mama și înțelege rostul despărțirii de rațiune.

Fără iubire nu sunt decît un clopot dogit sau niște talgere țipătoare.

Iubirea-i răbdătoare, iubirea e plină de bunătate, iubirea nu pizmuiește, nu se umflă de mîndrie, nu înfăptuiește nimic necinstit, nu caută cîștig pentru sine, nu se acrește, nu bănuiește răul, nu se bucură de strîmbătate, dar se veselește de adevăr. Iartă totul, crede totul, speră totul, suferă orșice. Iubirea nu dispare niciodată.

Așadar, aceste trei lucruri rămîn: Credința, Speranța și Iubirea. Dar cel mai mare dintre tustrele este Iubirea.

Ce frumos se zice în folclorul popular: Plînge inima-n mine sau A murit de inimă rea. De cîțiva ani, în loc de Bună dimineața!, răspund Bună să-ți fie inima!

Am citit că inima, transplantată altei persoane, duce cu ea amintiri și dorințe. Sunt sfîșietoare întîlnirile dintre persoanele dragi acelei inimi și primitorul ei. Involuntar, cel ce primește inima, face gesturi, spune cuvinte, trăiește sentimente pe care doar donatorul cînd era în viață le știa. Am aflat despre asta din cartea scrisă de doctorul Paul Pearsall, The Heart’s Code.

Sunt multe de spus despre inimă, dar contează doar ceea ce ești în stare să simți cu ea. Murmură, nu murmură – totul este să iubească.