Arhitecți ai propriei bărci.

Atîtea discuții pe tema asta. Cel ce ”s-a ajuns” zice că de deștept ce a fost a ajuns acolo on top. Ceilalți, deși mai deștepți și cu inima mai bună, se uită cu nedumerire: Unde Dumnezeu am greșit?

Ascultam odată ce vorbeau niște oameni mari. În toiul discuției, cel mai tînăr dintre ei, arogant și autosuficient, a zis: Suntem arhitecții propriei vieți!

Bietule, bietule om! Ce te faci dacă mai pe seară, la prima pală a unei întîmplări, ți se dărîmă șandramaua?

Da, sunt alegeri pe care le facem și, în funcție de ele, urmăm o cale. Alegem o meserie, o persoană lîngă care să trăim, alegem prieteni și mobilă în casă, mașina pe care o vom conduce. Bine sau rău, fiecare vom simți pe propria piele cum am ales. Vom învăța pe parcurs, vom ajusta și vom încerca să dregem busuiocul, toată viața vom face calcule.

Anul trecut se îngîna de toamnă, întorceam la fîn, aveam o greblă ușoară cu dinți lungi de lemn. Soarele se scufunda în apus ca un prinț în văluri de aur, plecau cocorii în cîrduri, eu eram fericită, cînd mi-a sunat în buzunar telefonul. Telefonul meu sună ca un greier, nici nu știam exact dacă să răspund.

„Doamna Luminița, Viorica sunt, peste fiul dumneavoastră a dat o mașină.”

Pentru o secundă am vrut să nu mai exist, totul dispăruse și totul era negru peste tot.

A fost bine, pînă la urmă. Însă eu sunt arhitectul propriei bărci. Viața mea e valul care-mi poartă barca. Dacă am o barcă nu-s stăpîna mărilor ci sunt supusă lor.

 

children-2487845_960_720

Pe la sfîrșitul vieții, cu oasele strîmbe și ochi încercănați, vom da sfaturi cu regret. Regret că timpul din clepsidră se tot scurge și nu mai este mult. Ne vom uita cu duioșie la nepoți. În ei rămîne ADN-ul nostru. La urma urmei, asta este, vom muri. Nu au scăpat de moarte nici faraoni, nici regi, nici împărați.

Singura mea grijă, de o vreme încoace, să văd ce las în urma mea.  Ce semeni aia culegi. Că nu s-a pomenit vreodată să pui în șira neagră a pămîntului bob de grîu și să-ți iasă altceva. Bob de grîu ai pus, spic de grîu vei culege. Însutit și înmiit, dar din dar, rodul pămîntului, hrana ta pe mîine. Așa și cu sufletul. Sădește bunătate, sădește frumos, sădește un zîmbet și o bucurie. Toate se vor întoarce spre tine cu folos.

Adevărul este că suntem la mîna destinului. În fundul grădinii, ascuțind coasa parcă de cînd lumea, Moș Ghiura află că badea Vasile a murit. Zice uitîndu-se spre turla clopotniței de unde jelesc clopotele: Ehehei, ieri era pe prispa căsii, azi s-o dus în pi_da mă-sii…

E drept că suntem arhitecți. Ai propriei bărci. Mai întinzi vela, mai tragi de parîmă, mai învîrtești la cîrmă. Acuma ești pe val, acuma ești sub el. Ține-te bine și nu te culca pe-o ureche. Ce ai construit o viață se poate năriu la prima pală a unei întîmplări.

Îmi dă fiori pe șira spinării poezia lui Eminescu Stelele-n cer. Ultima scrisă de el, găsită în buzunarul halatului la autopsie.

Reclame