Mama zice să fac ce trebuie, tata zice să fac ce vreau

Oare cum era pe lumea asta, dacă l-aș fi ascultat pe tata? Abia acum îmi dau seama că toate sfaturile, absolut toate, date de tata erau menite să mă facă pe mine un om mai împlinit. Cu condiția să le fi urmat.

Mama îmi zicea să fac ce trebuie, tata îmi zicea să fac ce vreau. Mama îmi zicea să nu o fac de râs, tata îmi zicea să nu-mi trădez sufletul. Dar ce știam eu la 18 ani despre suflet?

Mama îmi tot zicea să rabd ca să fiu ”în rându’ lumii”, tata îmi zicea să plec cât văd cu ochii că doar o viață am. Când plângeam eu, plângea și mama iar când râdeam, tata mereu râdea cu mine. În fața tatălui meu nu aveam voie să plâng.

14358919_1727162080882761_8477732613705334006_n

Nu știu, poate a vrut să mă încurajeze, dar mi-a spus tata acum vreo doi ani: Lumi, tu ești cel mai deștept copil al meu…

Avea lacrimi în ochi, rar am văzut așa ceva la tata. Atunci, tot cerul a căzut pe mine. Nu înțelegeam cum de nu-mi spune că sunt proastă? Nu îl ascultasem 20 de ani și nici nu dădeam semne că aș face-o de atunci înainte.

Înțelesese de acum că eu cântăresc totul în viața mea cu sufletul și nu cu mintea. Știa că nu sunt în stare să-mi fac parte când e vorba de împărțeală. Dau totul și rămân cu mâinile goale. Până și socrul meu mi-a spus odată, plin de năduf: Ce suflet de mamă ai în tine!?

Când merg în vizită, la despărțire, mama strigă după mine: Ai grijă de toți!, în timp ce tata îmi spune apăsat, căutându-mi ochii: Ai, în primul rând, grijă de tine!

În timp ce mama mă întreabă când merg la cules opintici pentru zacuscă, tata vrea să știe când mă apuc de trăit.

Când am împlinit 40 de ani, mi-a spus tata la telefon: Tu cred că ești conștientă că abia acum începe viața ta, da?

Da, tată. Măcar atâta lucru am priceput și eu.

 

 

Nu e toamnă să nu-mi fie dor

Toamna, mâinile bunicii mele miroseau a busuioc, asta îmi amintesc clar. Rupea un buchețel mic și îl punea la icoana de pe perete. De acolo, Maica Domnului cu pruncul în brațe se uita blând toată odaia. Oriunde mă îndreptam era cu ochii pe mine.

Toamna desfăcam porumb cu Buna la lumina lunii. Era o lună portocalie, mare. Noi două foșneam printre pănușe și strujeni până hăt în noapte. Umpleam coșărci grele cu rod galben pe care mai apoi le urcam în podul casei și le împănam cu haldani să nu facă gărgărițe.

Avea grijă să nu-mi fie frig, nopțile erau răcoroase. Eram doar un copil de 10-11 ani, dar pentru ea era mare lucru încă două mânuțe în plus. Ca să nu mă plictisesc îmi povestea despre războaie, foamete și ruși, despre Știma pădurii și câte-și-mai-câte grozăvii. Îi sclipeau ochii de bucurie, acum era răsplătită pentru zilele lungi de prașilă în arșița câmpului:  În săctembrie, Lucă, se numără bobocii, vezi?

Când îmi turna apă caldă de pe plită să mă spăl, zicea cu glasul cel mai blând din lume: Dumnezău să te înzilească, puica mamii, că tare m-ai agiutat! Mâine ț ‘oi da mânânțele să te duci la cooperativă să-ți iei mentosane.

10603400_691773934242946_2062424475257166835_n

Foto: Floare de cicoare în mîini muncite, de Emanuel Tanjala

Toamna, mâinile bunicii mele miroseau a cununi aurii de ceapă atârnate greu sub streașina șurii. Miroseau a roșii Inimă de bou și miroseau a cimbru și a usturoi.

Toamna, mâinile bunicii mele erau aspre. Când îmi cuprindea obrajii cu ele să mă pupe aproape că mă zgâria. Mânuțele bunicii mele, toamna, erau maronii de la bătut nuci. Erau pline de iod, apoi se făceau albăstrui de la cules poamă.

De când a murit Buna mea, nu e toamnă să nu-mi fie dor, dar ea știa ca va veni timpul să plece: Să nu-ț hie dor, Lucuță, și să nu mă plângi. Lăcrimile tale mă vor frige. Lasă, Dumnezău are grijă și de puiu’ ceal de șarpe. Mare și puternic îi Bunu’ Dumnezău!

Dacă nu te iert, cum aș mai putea spune seara Tatăl nostru?

Ia ziceți, cum e la voi în suflet cu iertarea? Ați văzut? Cel mai mult doare trădarea. Ea mereu vine din partea celor preaiubiți. Normal, un străin n-are cum să te trădeze. Lui nu i-ai pus inima ta în palmă, nu-i așa?

Se spune că e bine să ierți, că e creștinește. Ba chiar am fost învățați să ‘ntoarcem și celălalt obraz deși, știm bine că: Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte.

Am început să mă gândesc mai profund la asta, de când am murit amanta soțului meu. Se îndrăgostise prostuța lulea, deși soțul ei era bun prieten cu soțul meu, deși îi povestisem vrute și nevrute din căsnicia mea, deși avea trei copii. Ea a călcat peste toate astea, mi-a zis că nu o interesează nimic din ce am eu de spus.

Am plâns mult, vai cât am plâns. Nu era prima oară când eram înșelată, dar acum durea al dracului de tare. Nu puteam pricepe cum o ființă, căreia i-ai povestit necazurile tale și frământările, poate fi atât de rece și străină.

Bineînțeles, ca de obicei, după trei luni de amor nebun soțul meu s-a reîntors acasă spășit zicându-mi cu capul plecat (știți vorba aia ”Capul plecat, sabia nu-l taie”): Iartă-mă, nu te las pentru o curvă.

Aha, deci așa, urma să iert. Pentru a câta oară, nici eu nu mai știu. Zicea bine Ileana Vulpescu în Arta conversației: Când, într-o căsnicie, unul dintre soți își găsește pe cineva, ăl de-acasă sau a de-acasă, dintr-odată se umple de toate defectele, ca de bube-dulci. Totul e să ai răbdare și lucrurile se reechilibrează: vezi că și ”zeul” nou are defecte, vezi că și ”vechitura” de-acasă are calități și, una peste alta, ajungi de multe ori la concluzia că ”vechitura” e mai bună decât ”prospătura”.

Când am auzit, la un an distanță, că Irina are leucemie, doar două cuvinte mi-au ieșit din gură: Ferească Dumnezeu!

Cred că atunci, inconștient, pentru că am spus vorbele astea două, am iertat-o. Apoi am aflat că știindu-se atât de bolnavă, ar fi vrut să vină să vorbim dar nu a lăsat-o un frate de-al ei. Îmi pare rău că nu a mai venit, i-aș fi spus: ”Dacă nu te iert, cum aș mai putea spune seara Tatăl nostru?” Știți și voi, partea aia: …Și ne iartă nouă greșalele noastre, Precum si noi iertăm greșiților noștri…

măr în oglindă

Avea doar 32 de ani. În ziua când am auzit că a murit, m-am înfiorat. Mi-am amintit cum, ea fiind atunci sănătoasă-tun, mi-a spus că nu îi pasă, iar eu i-am aruncat peste umăr, plină de ură, vorbele astea: În viață, doar moartea are ultimul cuvânt!

Nu-i ușor cu iertarea. Trebuie să trăiești cu tot răul ce ți s-a făcut. Nu ai cum să uiți și, vrând-nevrând, te trezești amintindu-ți de tine plângând din cauza celor care, zici tu că i-ai iertat. Îți amintești cum stăteai pe la ușile cardiologului având tensiunea 8 cu 5, din cauză de inimă terfelită. Dacă i-ai iertat, de ce-ți mai amintești?

Mi-a spus o cucoană împopoțonată și cu unghii false că ea ce scuipă nu mai linge. Mă rog, mai bine nu scuipa.

Așa că, dragile mele, luați de-a fir a păr toate gândurile, puneți-le în ordine și veți afla că nimic nu este definitiv și irevocabil ca hotărârile alea de la tribunal pe care un judecător cu sticla ochelarilor groasă ca fundul borcanului trântește greu și cu ecou sentința.