O liniște era ”ceríul” casei din chirpici

Caut de ceva vreme ceriul cu care fărbuia mamuța căsuța ei din chirpici. Îi spunea ceriu cu accentul pe i.

Era o culoare, dar a devenit o amintire, de fapt eu caut amintirea ceriu.

Știam că nu mă ține vara de pus la icoane. Așa micuță și bicisnică, nu mă lăsam. Tîrîiam numai eu știu cum tăbuica plină cu lut scos cu cornu’ sapei de ea din lutărie. Se pregătea de curățenia de primăvară. Adunam cîteva zile lutul, apoi mergeam la canton în pădure după balegă de cal. În ziua în care le amesteca pe toate cu pleavă și apă era clacă. Dar nu mai mult de trei persoane: eu, ea și poate o femeie din sat. Călcam lutul cu picioarele, rîdeam de răsuna valea și nu munceam o clipă.

poză 3 (33)

Imagine: Opăiță albă la mine pe ogor

Totul se făcea pe etape. Scrijelitul pereților pe la crăpături pînă cădea ce trebuia să cadă, cîrpitul lor cu o lopățică de lemn pe care nu mă lăsa să pun mîna.

Trebuia să se usuce cîrpeala, dar cît se usca potrivea ceriul acesta din chindrus ca să „se mănînce” culoarea.

Punea, amesteca cu un băț în căldarea cu farbă, dădea cu bidineaua puțin pe perete și aștepta să se usuce. Abia cînd se usca bine știa că așa va rămîne.

Căuta un ceriu cu care să nu-L supere pe Dumnezeu. Un ceriu cuminte în care să se măsoare umbra nucului, a prunilor, apoi cea a cireșului, depinde de cîți stînjeni era soarele pe cer. Era un ceriu care se topea într-un nicăieri fantastic.

14590246_1108401185913550_1245283680467118847_n

Lunca și pădurea unde ne zbenguiam zi-lumină

poză 3 (16)

Toloaca pe care ne jucam cu o „minge” din cordele pînă se desfăcea toată

Ceriul acela era o liniște, nu o culoare. O liniște pe care se așterneau celelalte bucurii: somnul din amiezile fierbinți și în amurg țîrîitul greierilor din iarbă, mersul la fîntîna de piatră cu ghizdele de stejar rămasă drept-mărturie că a trecut străbunicul Iordache pe acest pămînt, scrobul aburind pe masa mică, semnul Sfintei Cruci, laptele cu bulughețe, pragul casei lat pe care ședeam cu frații mei și spărgeam alune din pădure, ecoul glasului ei care se auzea în huci cînd ne striga pe înserat ca să venim acasă și noi răspundeam,” Mai lasă-ne oleacă, mamuță! Te rugăăăăm!”

14798742_1123720131048322_749240474_n

De pe deal de la Tanduru, se vedea căsuța cerie printre copaci, dar se făcea una cu pădurea, parcă era în pădure, nu la poala ei.

Caut ceriul acela necontenit. Dar oricum l-aș găsi îi mai trebuie puțin alb. Puțin de tot, nu știu de ce. Poate pentru că mi-e dor și ea lipsește să potrivească amintirea.

Sunt curioasă la ce se gîndea, dragă mea scumpă, cînd potrivea ceriul în căldare. Oare la ochii mamei sale Ioana, oare la apa Siretului în care punea inul la topit, oare la cerul de vară săgetat de privighetori, oare la ce, oare la ce, oare la ce?

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s