Oamenii buni cresc pînă în ziua în care mor.

Mai știi de cîte ori ai zis că pleci în lume? De cîte ori îți ascundeai lacrima în gît și tu zâmbeai, mai știi? Zâmbeai frumos, dar ochii te dădeau de gol. Ochii nu aveai cum să-i ascunzi și ochelari de soare nu-ți place să porți la umbră.

Mai știi cum te credeai sclava tuturor și-n clipa următoare vedeai că ești Împărăteasa Lumii pierzîndu-te într-un apus?

Unii îți spuneau să slăbești, alții să taci că nu-i frumos să-ți spui păsul în văzul lumii. Ba erai împinsă, ba erai trasă. Blondă nu ți se șade, brunetă nici atît.

Mai ții minte ziua cînd te gîndeai: să-mi iau prune uscate ori să-mi iau ColonHelp? Pînă la urmă plămădeai de gogoși.

Vedeai că toți sunt fericiți și te întrebai uimită cum Dumnezeu pot fi toți atît de fericiți. Apoi îți dădeai seama că și ei se prefac, exact ca tine.

Nuuu, să știi că nu-s mai frumoase ori mai deștepte decît tine alea cu care te înșeală ”sufletul-pereche”. Sunt doar ”altele” și el e curios de fire.

Zîmbeai trebăluind prin casă ascultînd melodia Galbenă gutuie cîntată de Vali Boghean. Și zîmbind, plîngeai că ai găsit într-o amărătă de gutuie tot sensul vieții tale.

Preț de două răsuflări ai văzut rostul.

10268709_758180540870773_4268804229112097659_n

Foto: Natalia Drepina

Mai știi golul din inimă căpătat cînd ți-au plecat copiii să-și facă rostul lor? Ăla doare nespus. Fiind expertă în ascunzișuri, îl ții acoperit cu dorul.

Cînd e ziua ta, mai știi cum faci? Puțin rimel, o rochiță frumoasă, un ruj roșu ca focul și, da!, zîmbet. E ziua ta, ce mama mă-sii!?

Mai știi cum te simțeai cînd ai ieșit cu bicicleta? Fără telefon și fără chei, ziceai că aia-i clipa ta.

Deși ai trecut de 40, speri să crești. Să nu rămîi așa prinsă între două lumi: a ta și a oamenilor. Vrei cu tot dinadinsul să fie doar una în care să nu te mai simți străină ori vinovată de toată fățărnicia.

Părerea de rău îți bate la ușă, că poate nu ai făcut alegerile cele mai bune. Gîndește-te că putea fi și mai rău de atît.

Orice ai face și pe oriunde ai umbla, de-a dreapta ta stă o copiliță cu părul bălai, umbra copilăriei tale, ce-ți ține baierile inimii întregi șoptindu-ți blînd la ureche: Nimic nu este în zadar, absolut nimic.

Mergi printre gînduri pe vîrfuri ca atunci cînd intrai în camera copilului dimineața în vacanță să tragi jaluzelele să mai poată dormi puțin. Te temi, de nu s-ar nărui toată șandramaua visurilor tale la prima pală de gînd rău. Teme-te, dar nu dispera.

Oamenii buni cresc pînă în ziua în care mor. Cei care nu mai cresc sunt morți de vii.