Draga mamii, uiti c-ai agiuns! Nu te-o spăriet iară curcile lu’ Dochița? Erau slobide?

Nu știu ce mi-a făcut în copilărie, ce ierburi și descîntece mi-a dat că nu pot să o uit. Ba de ce trece timpul, de ce mai tare mi-e dor de ea. Ce farmece cu iubire a sădit în inima mea de copil de o caut în fiecare bătrînă ce-mi iese dinaintea ochilor. Îi caut cu înfrigurare chipul prin poze rătăcite, prin filmări vechi de pe la nunți, doar-doar îi mai surprind o dată privirea.

Îi spuneam așa cum le spuneau toți copiii de pe aici bunicilor lor: mamuță. Eram amîndouă născute în luna lu’ Cuptor, lună în care scăpam de Alcatraz-ul în care locuiam, un bloc cu 10 etaje și cu casa scării ca o peșteră rece și neagră. Veneam la ea în vacanță să-mi cresc rădăcini curate în căsuța din chirpici cu tindă și foraibăr pe ușă. O găseam ostenită de prașilă, de cărat lemne cu spinarea din pădure, de făcut rachiu la cazan.

Mă aștepta în portiță, o vedeam hăt de pe deal. Știa ora la care ajunge ”otobuzu” și știa cam cît timp îmi ia să fac cei trei km prin colb pînă la ea.

”Draga mamii, uiti c-ai agiuns! Nu te-o spăriet iară curcile lu’ Dochița? Erau slobide?” și mă pupa pe frunte, pe barbă și pe ochi făcîndu-mi semnul crucii pe față.

Veneam cu cele mai de preț daruri de la mama: gaz, drojdie, baterii pentru aparat și poate vreo doi bănuți pe care-i fereca în batistă.

Scotea dintre două perne dodoloațe ștergarul în care băgase mămăliga. Pe plită avea o zamă de găină pusă la foc mic din care se ridicau spre grinzi rotocoale mici de abur înmiresmat cu leuștean. Mîncam din străchini albe și beam din litră emailată. Totul era rînduit, nimic nu era la întîmplare. Făceam sfînta cruce și mulțumeam frumos. Cînd aveam la masă pîine, aduna cu mîna dreaptă în cealaltă făcută căuș toate firmiturile și le punea pe pervaz ”pentru vrăghii”.

Știam că nu mă ține de pus la icoane. Așa bicisnică cum eram, mă străduiam să o ajut și tîrîiam cu greu tăbuica plină cu lut de la lutărie, balegă de cal de la canton, paie și apă cu care să amestecăm toate astea. Avea o lopățică din lemn cu care cîrpea toate crăpăturile căscate urît pe pereții casei. Șura era fețuită frumos și dată cu chindrus, poiata găinilor stropită cu var stins.

Ca o albinuță ce-și primenește stupul în fiecare an, așa făcea și ea. Anii treceau, nu mai dovedea să astupe toate crăpăturile apărute pe pereți. Eu creșteam, ea se împuțina la trup.

portret-in-ulei-batrana-pe-prispa-600x498

Bătrînă pe prispă, Călin Bogătean

Ultima vară petrecută împreună a fost cînd am terminat a VIII-a. Mă trimisese mama să învăț comentariile alea kilometrice în liniște. Mă purta ca pe un ou roșu: Șăz, Lucă, aici că-i soare și vezi a ceti mai ghine. O auzeam cum îi spune Talinii pe toloacă: Tu, Talină, copchila me învață să între la liceu, să nu mai vii disară că nu fac colțunaș’.

Am intrat la liceu și ne-am depărtat cumva. Iarna o lua mama la noi. Era chinuită de cataracta, apoi cîțiva ani mai tîrziu, în timp ce mama o căuta disperată, a găsit-o o vecină rătăcind prin oraș înspre gară. A fost primul semn de Alzheimer.

Cu bertă cafenie, cu ochelari parcă prea grei și cu privirea care te topea, mă căuta cu gîndul smuls pentru o clipă din negura acestei boli: Lucă, tu ești? Mi-ai adus portocale, puică?

Era sfîșietor. Viscolea afară și eu îmi puneam capul în poala ei. Mînuțele ciolănoase nu mai miroseau a cununi de ceapă și a busuioc, a cimbru și a cireșe amare. Aveam deja copil, dar vroiam să mai fiu nepoata ei. Se juca cu părul meu moale făcînd șuvițe pe deget. M-a întrebat dacă am strîns cartofii și eu i-am răspuns că da, doar eram în decembrie. În ziua aceea mi-a povestit, poate pentru a zecea oară, despre o copiliță pe care o trimisese taică-su cu caii în pădure. Era pe la 1920, nu-și mai amintea dacă l-o fi pișcat vreo streche pe Zarif sau ce, dar știa bine că a aruncat-o din spinare drept între copaci. Ca să se răzbune și să-l învețe minte, copila s-a ridicat de jos și l-a mușcat de bot pînă i-a dat sîngele. Putea să o omoare, așa cum trei ani mai tîrziu i-au omorît rușii tatăl în bătătura lui, pentru că i-a prins la șură noaptea în timp ce-i furau boii.

De atunci gata cu șareta, gata cu cizmulițele din piele, gata cu mersul la școală. Șase frați rămași cu o mamă care a orbit, războaie mondiale și foamete, tifos și comuniști care-ți luau tot ca hienele. O căsnicie ratată și trei copii de crescut singurică.

Îmi povestea totul cu o luciditate ce mă lăsa mută. Cum să ții minte atît de amănunțit copilăria, dar să nu mai știi în ce anotimp te afli?

Mama o adora, era ultimul ei copil în viață. Dumnezeu a învrednicit-o și nu a zăcut la pat, ar fi fost un chin pentru amîndouă. Ca să nu plece, ținea și ziua mare poarta încuiată. O găsea de multe ori în vie cu privirea în gol: Căsuța mea, Mărie, n-ai vîndut-o, așă-i? Poate mă duci la vară acasă la mine…

Acum este a mea căsuța ei, visez să o fac iar cum era odată. Ba chiar am cumpărat o drujincă de pămînt ca să nu mai calc pe lotul nimănui cînd ies în pădure. Merg duminica, descui ușa, ascult păsările că pădurea-i la o zvîrlitură de băț și pup tocul ușii ca pe o amintire vie. Din miezul pereților scorojiți aud vocea ei de munteancă dîrză: Draga mamii, uite c-ai agiuns…

Deja vorbisem cu mama despre cum o vom aniversa la 100 de ani. Aveam de gînd să facem tort cu ciocolată așa cum îi plăcea, cînd pe la 99, într-un Gerar secătuit de verde, am găsit-o albă ca o împărăteasă, rezemată de perne moi și moartă.

Au trecut 11 ani de dor care se tot ascuțește. Ca un sfredel sapă în mine părerea de rău că nu i-am spus mai mult: Te iubesc și îți mulțumesc!, deși îmi închipui că tăbuica aia de lut pe care o căram numai eu știu cum ori brațul de vreascuri ce-l aduceam trudind tocmai din huci zgîriată toată prin rujii de mure și-l depuneam la picioarele ei ca pe o ofrandă erau dovezile mele de iubire pentru ea.

Lăsam fără să cîrtesc toți prietenii de la bloc, cofetăria plină de eclere și prăjituri Ora12, biblioteca pe care o adoram, liful cu care ne dădeam ca bezmeticii de la unu la zece pînă se bloca cu noi cu tot, lăsam coarda și elasticul, scrînciobul și toboganul din Parcul copiilor, lăsam tot și veneam la ea.

Dor și drag, și iarăși dor.

 

 

Reclame

Prostului să nu i te plîngi vreodată.

Prostului să nu i te plângi vreodată. Lasă-ți nespuse vorbele și neplânse lacrimile, în fața prostului.

Prostul abia așteaptă să te scoată în prăjină. Prostul-răutăcios are nas de rechin și colți de hienă. Va veni instinctiv la sânge și își va băga colții. Nu că i-ar ține de foame, doar așa, de sánchi.

Prostului îi place să râdă. Îl auzi cum grohăie de departe. Nu contează de ce, important e să râdă. El ascultă ce spun alții, apoi e mereu Gică-contra.

Din proprie inițiativă, prostul nu are nimic de spus. Coatele lui se reazemă mereu pe bunătatea cuiva. Prostul nu face umbră pământului degeaba, el are un scop: să te sape.

Prostul nu obosește niciodată.15492070_1180383382048663_2690228690929499361_n

Prostul autentic va spune despre tine vrute și nevrute, asta în timp ce se scobește în nas și își bagă mucul în gură.

Am observat că proștii nu plîng. E drept, le curge din ochi o umoare apoasă cînd dau cu capul de pragul de sus, dar asta este reacția creierului la durere, nu părerea de rău a prostului că nu a fost atent. Alea nu sunt lacrimi, lacrimile vin din niște simțăminte și prostul este străin de ele.

Cînd vorbește la telefon prostul o face tare. Da, dom’le, trebuie să audă lumea micile lui curvăsăreli și rîde tîmp căutînd circular cu ochii aprobarea celorlalți.

Prostul nu va trece neobservat, fii sigur. Va lăsa în urma lui o amintire. Posibil o dungă fină scrijelită cu smocul de chei pe mașina ta proaspăt vopsită. Pe prost îl roade pizma, succesul tău nu va rămîne netaxat de prezența prostului din preajmă, mai ales dacă prostul e neam cu tine. Succesul tău îl va arde la lingurică.

În timpul unei discuții, prostul vrea să aibă monopolul pentru că lui nu-i pasă. Dacă apuci să spui două-trei cuvinte e mare lucru. Singura soluție în cazul acesta este să te ridici și să pleci, altfel riști să-i dau cu ceva peste ochii ăia proști.

Chiar dacă este în public, prostul mănîncă clămpănind ca haplea. Pentru el este normal să știe lumea cîte înghițituri bagă la mațe, doar e important, ce naiba.

Dacă te apuci să zici o poantă, prostul nu te va lăsa să o termini. Va rîde fornăit și va spune că o știa și el, doar că era cu Bulă.

Dacă bagi prostul în seamă, te-ai ars. Pe nervii tăi vei avea de suportat consecințele acestui fapt. Vei simți cum te învăluie cu argumente tîmpite și te trage parcă într-un labirint din care nu mai știi să ieși. Rămîi perplex la cît de prost poate să fie, timp în care el deja începe să-ți roadă carotida.

Deși e prost, tot ce spui prostului va fi folosit, la momentul oportun, împotriva ta. Pentru că prostul nu pierde nicio oportunitate ca să te sape. Vei fi uimit de această ”abilitate” a lui.

Prostia nu e o boală, este o stare de fapt. Nu încerca să dregi busuiocul cu prostul. Las-o așa cum a picat, dă-te ușurel înapoi, ocolește cât poți și dispari.

Ooo, nu, prostul nu e sărac cu duhul. Sărac cu duhul e omul smerit care, dacă-i dai o palmă, nu va căuta să ți-o întoarcă. Va înțelege că ești rău și prost, te va lăsa în pace ba chiar se va ruga pentru iertarea ta.

Ferească Sfântul de combinația prost-nesimțit. Ăsta va căuta nod în papură oricum. Nu contează ce argumente ai, el te combate neobosit. Instinctul îți va spune când e pe aproape. Ascultă-ți instinctul și fugi ca dracul de tămâie.

Prostul-fudul merge țanțoș pe stradă, nimeni nu mai este ca el, deși are mînecile cămășii mult mai lungi decît cele de la sacou. El este Știe-tot și Sfarmă-piatră, bibliotecă ambulantă și buldozer. Ai grijă.

Pentru o viață tihnită, recomand cu căldură evitarea pe cale diplomatică a proștilor.

Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă.

Oare cum ar fi să ne trezim dimineața și cu inima? Așa, frumușel, ne ridicăm din pat în capul oaselor, luăm și inima la subțioara sufletului și umblăm prin lume judecînd cu ea.

Sigur am fi mai buni, pentru că inima nu te lasă să faci rele. Nici privirea nu ne-ar fi întunecată, nici gîndurile negre nu ne-ar fi. Vă închipuiți? Nu ar mai da nimeni cu șutul în cîini, nu ar exista pisici cu coada tăiată ori cu tinichele prinse de ea. Nu ar mai bate nimeni cu biciușca spinări aburinde de  cai osteniți sau poate nimeni nu ar mai arunca pungi de plastic aiurea pe cîmp. Ba chiar nu s-ar mai spăla nimeni pe dinți consumînd aiurea trei căldări de apă.

Oamenii nu s-ar mai trăda și unele iubiri nu s-ar mai sfîrși în moarte. N-ar mai muri om, de mîna omului, ci oamenii s-ar bucura cu oameni. Pe stradă nu s-ar mai uita chiorîș la tine ochi încrîncenați și ura n-ar mai exista pe lume.

Cînd vom înțelege că inima nu-i un simplu organ de funcționare al organismului? Ea ține și sufletul în bună-viață.

Ați observat și voi că oamenii buni cresc pînă mor? Dar nu în carne ci în iubire, nu în brațe pentru făcut ci în aripi pentru alinat. Și, după ce mor, în urma lor rămîne curat, cuminte și tăcere tămăduitoare. Nici urmă de gol, în urma lor. Doar iubire ce crește ca pîinea-n țest.

386f93d3b21f71326b698bdc5a94e85c--to-the-wonder-natalia-drepina-photographyFoto: Natalia Drepina

Caut, caut necontenit frumusețe și pace ca să-mi hrănesc sufletul. Doar cînd ridic ochii spre cer le găsesc. Chiar și pentru o singură clipă, scap de iarna asta ne-iarnă, de țara asta ne-țară, de lumea asta ne-lume.

Nu că eu aș fi perfectă, nici pe departe, dar mi-e dor de normalitatea lumii. Aia fără senzațional, fără știri-bombă, fără exploziv. Vreau să trăiesc iar într-o lume cuminte, ca pe timpul cînd bunica mea cocea sfințișori pentru 40 de mucenici. O lume în care se viețuia și se murea normal, fără încrîncenare.

„Vin timpuri grele”, a zis o bătrînă ce trăiește izolată în munți. Ea – care a văzut ursul dinaintea ușii ziua mare, ea – care își alină singurătatea nopții cu flacăra mică a lămpii din grindă, ea – care mănîncă de multe ori coleșă rece cu lapte acru, nu a spus că trăiește timpuri grele. A spus că vor veni timpuri grele…și sigur nu se referea la timpurile ei, ci la timpurile noastre.

Bineînțeles că mi-aș dori bani cît să mă pot descurca cu viața, fericire și bucurie, dar mai ales, mai ales îmi doresc să-mi văd mai clar și mai frumos rostul.

Îmi doresc să nu uit nicio clipă că nu aduce anul ce aduce ceasul. Îmi doresc să fiu smerită, să nu sar repede cu replica în fața nimănui pentru că știu sigur: oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă.

Îmi doresc să nu-mi înnegresc sufletul cu smoala autosuficienței, să știu la orice pas că, de fapt, nu știu nimic. Să nu uit că moartea face parte din poveste și să nu uit că gîndul la ea mă face mai bună. Să nu o mai văd ca pe o mașteră neagră ci să am credința că e făgăduința reîntîlnirii cu cei dragi plecați unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin. 
O întîlnire unde eu mă voi prezenta în fața Tatălui cu pomul vieții mele la subsuoara sufletului. La Dreapta Judecată, fără să dîrdîi ca varga sub povara păcatelor, cînd El mă va întreba ”Ce ai făcut, ființă, în drumul tău pe Pămînt?’‘, ca un copil cuminte scos la tablă, să-i răspund fără ascunzișuri: Am învățat Viața, Doamne, și am trăit-o pe toată pînă la cea din urmă dimineață.