Casele pot fi părăsite, femeile niciodată

Nimic nu e mai rău pe lumea asta decât trădarea sufletului. Femeile sunt specialiste în domeniul acesta. Mii, sute de mii, milioane de suflete chircite în întunecimea coastelor.

Nu ne învață nimeni la școală cum să nu ne sfâșiem singuri. Știm totul despre teorema lui Pitagora, mușchii gâtului și Bătălia de la Waterloo, dar habar nu avem despre ce-i cu sufletul nostru.

Văd pe stradă femei cu ochii în pământ, albe în cap la 45 de ani, gârbovite de greutăți, îmbrăcate în pantaloni lălîi, cărând genți cu praz și dero, dar în ochi cu sclipire de îngeri. Îmi vine să mă duc la ele și să le îmbrățișez.

Femei care poartă tristețea pe frunte, care simt că au tîrît după ele, 20-25 de ani, pietroaie grele, în numele familiei, în numele Lui Dumnezeu și în virtutea lui: Până când moartea ne va despărți. Toate astea au săpat adânc în inimă, toate vânătăile și îmbrâncelile provocate de sufletul pereche, toată poleiala și fățărnicia lumii în care ele se zbat să-și crească pruncii pe când mamele lor le spun: Rabdă, draga mamii, acasă la ce să te întorci!? Tată la copii nu mai găsești.

Foto: Natalia Drepina

Și anii trec, copiii pleacă și lor, femeilor-sacrificiu, le e din-ce-în-ce mai frig. Sufletul lor e amorțit și creierul realizează cât de proastă a fost inima: pe când obrazul cerea o mângâiere – a primit palme, pe când inima cerea iubire i s-a turnat între atrii venin, pe când ochii căutau lumină li se cosea arcada în șapte copci finuțe. Când toate astea sunt pe deplin conștientizate, sufletul își cere osândă și nu mai vrea sărutul lui Iuda pe tâmple. Asta se numește depresie sau, cum îi spun eu, neputință din zădărnicie. Atunci gata, oboseala a trecut dincolo de trup în ființă.

Să nu vă fie milă de aceste femei, ci să vă fie drag. Multe dintre ele sunt mamele ori bunicile noastre.

Zicea unul dintre cei mai cunoscuți psihologi la nivel mondial, Mihail Litvak: Nimeni nu abandonează pe nimeni. Pur şi simplu, cineva decide să meargă înainte, iar cel ce rămîne în spate are impresia că a fost abandonat.

Sunt într-un timp al decantării. Stau și ascult greierii, am căsuța mea, copiii sunt bine. După ce le stivuiesc pe toate și le înțeleg, îmi vine în cap melodia aia populară: Ce n-aș da ca să ‘ntorc anii/Să fiu iar fetița mamii… 

Au trecut toate, cu bune și cu rele. Am păr alb, nu mai am toți dinții și regret nespus că atunci când îi aveam nu zâmbeam destul, mi-au ieșit monturi la picioare și nu mai pot purta tocuri așa cum tare îmi plăcea.

Eu nu am fost o stâncă, am fost un mic vulcan sfârîitor. A ieșit din mine lava iubirii și s-a transformat în pământ roditor. Puteam să rup de mult turta și să plec în cele patru zări, dar am rămas. Unii spun că doar cei puternici rămân, alții că doar cei blegi și proști rămân. Pe mine mă doare-n cot de ce spun toți, acuș e iarăși primăvară. Îmi iau sufletul de subsuori și-l scot la iarbă verde. Mai trage câte-o bușă când se izbește de vreo mierlă, dar asta-i face bine, se simte viu să își tămăduiască vânătaia.

Greșeala mea că n-am trăit cu clipa, norocul meu că n-am trăit cu anii. Totul s-a petrecut pe anotimpuri: m-am născut în toiul verii când se treiera grâul, Buna mea scumpă a murit pe crivăț iarna, copiii i-am născut primăvara când înflorește liliacul, raiul l-am trăit în copilărie toamna.

Vă rog din inimă, frumoaselor, nu disperați. Indiferent de ce se întâmplă, nu scăpați disperarea în coșul pieptului. Ea este o otravă ce vă va face să vă simțiți terminate, dar noi avem atâtea planuri, nu-i așa?