Fără credință, ce suflet pustiit eram?

Au trecut mulți ani pînă să-mi dau seama: contează ceea ce simți, nu ceea ce ai. Pentru că, de fapt, atîta ai: ce simți. Restul sunt bunuri mobile și imobile. Altfel cum vă explicați că se sinucid milionarii? Dacă au, de ce nu mai vor să fie? Nu pentru că inima lor e goală?

Am fost dusă de mică la Sfânta biserică. Buna mea scumpă mă primenea frumos cu rochiță albă și colțuni, îmi lega părul cu cordicuță roșie, mă lua de mână și mergeam prin colbul satului preț de 3 km până la bisericuța din lemn.

La ușă scotea un șervețel și îmi ștergea papucii mei negri de lac. Nu se cuvenea să intru așa, urma să spun Crezul. Intram cu sfială și cu capetele plecate. Ne închinam pe la icoane apoi mă ruga să scriu acatistul. Punea cîțiva bănuți și mergea la altar să-l dea părintelui care avea acolo  teancuri întregi cu vii și morți.

O auzeam cum îi spune în șoaptă: Săru’mîna, părinti! Vrau sî spunî az’ Crezu nepoata me’ di la Dorohoi, fata Marii…sî poati?

Părintele era mereu de acord. Numai eu și Maica Domnului știu ce emoții aveam: mi se usca limba, mă lua cu amețeli. Eram o slăbănoagă și-o bicisnică gălbejită, ca Niculae din Moromeții.

Când auzeam Ușile, ușile cu înțelepciune să luăm aminte, eram deja în genunchi drept în fața altarului. Nu se auzea nici musca, doar vocea mea de copil ce făcea babele să plîngă: Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul cerului și al pămîntului…

17974163_1297628810324119_1776623132_n

Slujba de duminică, Ludovic Bassarab (1866-1933)

Parcă gura mea vorbea fără mine, parcă mă ridicam deasupra tuturor pînă hăt sus în cupolă unde era prins candelabrul și de acolo le vedeam creștetele, parcă eram ușoară ca un fulg. Puteam să jur că nu știam cînd treceau clipele alea. Pur și simplu vedeam cum se ridică toți din genunchi și mă ridicam și eu. O căutam pe buna mea cu privirea și o găseam fudulă și complimentată. Mă apuca de umeri și mă cuprindea la pieptul ei: Brava, Lucă, frumos ai zîs!

Ședeam cuminte și făceam cruce cum mă învățase mama. Cele trei degete adunate mănunchi: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt și celelalte două adunate în palmă. Luam anafură pe inima goală și miroseam a mir de la o poștă. Știam că dacă sunt cuminte un Tată bun din cer are grijă de mine. Ba chiar am observat că, dacă îmi făceam cruce cu limba, nici curcile Dochiței nu mai săreau la mine să mă sperie când treceam pe la poarta ei.

Au trecut de atunci mai bine de 30 de ani. Preotul nu mai este, buna mea scumpă tot așa, mulți din enoriașii de atunci îs oale și ulcele. Bisericuța de lemn s-a închis, lespedea de piatră la care se făceau pomenile a dispărut și drumul pe care veneam s-a asfaltat. Dar, eu, eu am luat cu mine totul. Ferească Dumnezeu să nu fi avut credință, ce suflet pustiit eram.

Cu cât mă rog mai mult, cu atâta mi se pare că sunt cea păcătoasă și neînsemnată ființă. Nimic nu este în zadar, asta știu sigur la 40 de ani.

Anunțuri

5 gânduri despre „Fără credință, ce suflet pustiit eram?”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s