Acum am înțeles: Mi s-a dat o viață și nu mi s-a promis nimic

Tot nu-mi dă pace gândul că anul ăsta fac 40. Dacă aş trăi cât bunicile mele, 50 ar fi cam jumătatea vieţii. Amândouă au murit aprope la 100 de ani. Eu sunt mai pesimistă şi mă gândesc că 40 ar fi jumătatea mea de drum.

Mi-a spus bunica: Fă ce ai de făcut, copchilă, AZI, nu mâine, că nu aduce anul ce aduce ceasul!”

Ştiu bine asta, „mâine” nu e pentru orişicine.

Mă uit la pozele cu mine când aveam 20 de ani. Toată candoarea lumii, în ochii mei era. Credeam că lumea e superbă, că oamenii sunt numai buni, că mie nu mi se poate întâmpla nimic rău, iar moartea, hâda asta neagră, nu făcea parte din calculele mele.

Atunci mă împotriveam lumii și țineam strâns de căpăstrul lui ”mâine”. Atât de strâns încât uneori îmi sângera inima. Dar ”mâine” necheza mereu a îndoială, a neliniște și frică de necunoscut. Acum i-am dat drumul să zburde cum o vrea fiindcă am înțeles: mi s-a dat o viață și nu mi s-a promis nimic.

La 20 de ani mergeam ţanţoş, râdeam cu gura până la urechi, aveam toţi dinţii şi ochii îmi sclipeau de bucurie. Acum merg apăsat, râd calculat şi ochii caută frumuseţe fără sclipici.

Dacă cineva îmi spunea că sunt frumoasă, răspundeam îmbujorată plecând privirea: Mulţumesc! Acum, caut cu privirea mea ochii celor care-mi spun că sunt frumoasă şi le mulţumesc privindu-i în ochi pentru că am învățat: Ochii sunt scurtătura spre suflet.

De atunci și până acum au răsărit din mine două vieți. Le-am pus nume, le-am îngrijit, le-am educat. Ceas de ceas, fără întrerupere. Uneia i-am dat drumul în lume cu tot cu o aripă din sufletul meu, celeilalte încă îi sunt umbră.

La 20 de ani mâncam ciocolată, acum savurez ciocolata. La 20 de ani, săream dimineaţa din pat direct la dulapul cu haine, acum mă duc la geam şi caut răsăritul.

Atunci credeam că totul mi se cuvine, acum ştiu că totul trebuie câştigat.

Fii bun și înțelege: nimic nu ți se cuvine, totul trebuie cîștigat. Banii și iubirea, prin muncă ori prin lacrimi, totul trebuie cîștigat. Numai mortea vine de-a gata. Nechemată, neașteptată și neiubită.

Bucură-te, inimă, că ți s-a mai permis un apus. Bucură-te și mărturisește viața.

La 2o de ani viața trecea prin mine cum trece curentul electric prin carnea de om, acum i-am făcut vieții frumos albie la picioarele mele. Să curgă cum o vrea și eu să mă bălăcesc doar când am chef.

Acum ştiu că un pantof stiletto roşu şi o fustă midi negră mă scot din anonimat, atunci habar n-aveam de asta.

Atunci, la 20 de ani, plângeam din orişice, acum de mult n-au mai pupat ochii mei lacrimi.

Acum ştiu că iubirea nu se cerşeşte, acum ştiu că iadul poate fi pe pământ. Între timp, am cunoscut răutatea, trădarea şi minciuna.

Acum, când tună, nu mă tem, ba chiar îmi pare rău că nu am fost atentă să văd şi fulgerul.

Atunci mi-l închipuiam pe Dumnezeu ca fiind om, acum prefer să cred că-i munte şi ocean.

Pentru mine este clar: De pe la 20 pînă pe la 40, omul se coace. Acum ştiu că trebuie să preţuiesc viaţa, ştiu că viaţa se trăieşte cu clipa şi nu cu anul. Nu ştiu acum ce voi spune la 60. Dacă voi mai fi, să spun nu ştiu, pentru că acum sunt mai conştientă ca oricând de ruleta rusescă şi parşivă a morţii.

Acum ştiu cum stă treaba cu coach lifestyle şi happiness. Fiecare om are în suflet o mină în care tot sapă. Unii scot cărbune, alţii chihlimbar, rar de tot diamante. Mă scuzaţi că vă spun, unii au în suflet o hazna şi pute groaznic. În preajma lor te poţi îmbolnăvi.

La 20 de ani mi-am aruncat toate poeziile, mi se păreau puerile. Acum nu mai ştiu să scriu poezii, dar îmi place mult să le ascult.

Atunci credeam în sufletul-pereche și îl visam ca hărăzit de soartă. Acum știu sigur că sufletul meu n-are pereche. E unicat ca Ouăle Fabergé.

Atunci știam că sunt. Acum știu că sunt fenomenală.