”Luminiţa, noi n-am avut un Creangă feminin…Nu vrei să fii tu aceea?”

Așa m-ontrebat Dan Alexe, un băiet cari scrie tari ghini. Așa s-o potrijit că tari ghini sămănăm (eu și Nică a lu’ Ștefan a Petrei).

Și răspunsu’ neu așa o fost:

Aş vre’, cum sî nu vreu, puiul maichii. Graiul ista mă faci sî mă tochesc di pi chicioari di drag. În graiu’ ista m-am zburătăcit eu, copchiliţă di oraş, hulub ascultător ce-am fost la mama me. Încetucu-încetucu, ni-o crescut peni, tulei şî m-am dat la zbor pi tăt plaiu bucovinean.

Eu n-am fost niciodatî la ştioalnî fără să-i zic mamii. Cea mai mari fricî o avem di tata. Era bun ca pânea lu’ Dumnezău, da’ când îl scotem din săriti nu mai era loc sub pat di noi. Tăţî cinci iezi-cucuieţi, nici nu suflam ca sî nu ni găsascî: ”N-ai văzut, Marii, ghihuli ciia?, tuna tata di zâcei câ-i Sf. Ilie di pi cer. ”Nu ştiu, Ioani, nica nu ştiu cî eu amu, deghe am intrat în casî.

Tiii, ne-o trecut înc-un pacat, am scapat șî data asta”.

Şâdem ci şâdem sub pat pânî adornem. Aclo era întuneric şî noi zîcem cî-i noapti fărî lunî. Tata sigur ştie undi eram da’ ni lăsa în plata lu’ Dumnezău.

Când vinem la mamuţa în vacanţă, iiii-ha, nu mai ştie niminea di noi. Dădem atacu’ în păduri, parcî eram sălbăticiuni aşa ni săreu călcâili dinapoi. Ţânuţi pi chiatră într-un bloc cu zăci etajî, când dădem cu ochii di libertati, zâcei cî ne-o chişcat strechia şi alta nu.

Da’ lasî cî mamuţa nu ni ţîne di pus la icoani. Scote drăcuşorii din noi cu mari măiestrii. Dupa vreo cinci braţî di lemni carati cu schinarea nu ni mai tribuie nici mâncari, numa’ umbra o catam şî apa din fântânî. Noaptea dornem ca mieluşăii. Când sufla mamuţa sî stângî lampa noi ni întorcem pi partea ceelaltă…

Apăi când era vorba di carat lut di la lutării, aliu-valiu, ci ni mai plăce. Intra ea într-un fel di peşteră di undi lua tăt satu lut. Nu ni lasa pi noi. Noi numa’ împlem tăbuica, o aburcam pi schinari şi dăi, şi dăi, cam un kilometru giumati pânî acasă. Odată am spart tăbuica anumit ca sî mai scăp di greutati.

De aclo mergem pi carari, în păduri, la canton sî aducem baligî di cal. Vinem ‘napoi şi mamuţa mestica tăti aieste cu apă şi ne punea sî călcăm roată-roată ca la horă. Ni mozolem, da’ ni baga la ciubăr undi era apa călduţă că o pune anumit la soari de cu dimineaţă.

Când ni caţaram în cireş, rupem şî frunzâli din el. Îmi plăce sî mă urc sus, sus di tăt cî videm pânî hăt diparti tocma cimitiru.

”Criştalu mamii voastî, ha!”, striga mamuţa spărietă. ”Dă-ti ghios odată, n-auz!?”. Eu auzăm tăt da’ mă făcem cî n-aud nica. Nu ni-o pus, ghiata di dînsa, harapnicu pi schinari la timp, di asta făcem boacne.

Apăi pi tăpșanu ‘ăl mari, numa bunuțu’ Dumnezău știi di cîti ori ne-am dat de-a berbeleacu prin schini șî ciulini, zgîrietă tătă șî cu coatele juliti.

Numa’ pi lângî plită ni-o amintesc pi mamuţa. Ci făce, ci drege, tot pi lângî plitî ave treabî.

Când ni aduna sara di pi toloacî eram rupţ di foami, mâncam şî lemnili dacâ ni lasa. ”Gata cu hârjoana, obrăznicăturilor!” spunea cu duhul blândeţii, ostenită şî ea după o zî întreagî di prăşît. Aşa di obosâtî şî flămândî n-am mai fost în viaţa me.

Odată am vrut sî ieu astupuşu la sticla di gaz lampant şi l-am varsat tăt pi ţoalili di cordeli. Vaileu, mi-o tras o cherfăneală şî m-o zghihuit oleacî di codiţî.

Oooof, tari ni-i dor di Buna me, dar o lasat-o Dumnezău aproapi o sută di ani ca să ni bucuri cu bunătatea și înțelepciunea ei. Ma ardi doru-n chept ca jaraticu pi vatră, tocma-l sîmt cum sfîrîie…

Câti şî mai câti nu o fost, câti şi mai câti n-am făcut. Dacî vă placi, eu am sî mai vin cu deiestea. Am tolba plină cu di tăti.