Blidele de Ispas

Cînd era Ispasul cimitirul se umplea de lume. Buna mea dragă, înaltă și dreaptă, se îmbrăca în cele mai frumoase straie, îmi împletea codiță și o lega cu cordicuță roșie, să nu mă deoache vreo vecină cu ochi rău, lua panerele cu blide, punea sîrma pe poartă și haida-hai la cimitir preț de trei km prin colbul satului.

Dacă aveam ghinionul să treacă vreo mașină în timpul ăsta, se așternea pe pantofiorii mei de lac un strat uniform de pudră gri și tare mă necăjeam din cauza asta.

ludovic-bassarab-zi-de-duminica

Zi de duminică, de Ludovic Bassarab (1866-1933)

Acolo la cimitir se dădeau blide de pomană la fiecare mormînt, era puzderie de oameni, care-mai-de-care mai frumoși. Îmi era tare drag să-i ascult vorbind. Preotul, ca o nălucă neagră printre cruci albe, umbla peste tot și aduna colaci cu nemiluita. Ce să facă? Trebuia să-i ia de sufletul morților.

Pe la sfîrșit, nu mai puteam de foame. O auzeam pe Buna mea cum șoșotește cu Lucreța lu’ Ghiura: Mulțămesc Bunulu Dumnezău cî m-o agiutat sî vin la mama, la tata șî la tăț morțî niia. Di amu, ma duc acasî, scot oala din cuptiori șî-i dau copchilii sî mînînci sarmali. Vii șî tu, fa hăi? O ișît așa di buniii, le-am făcut cu orez, nu cu crupi di popșoi, data asta.

Azi iar e Ispasul. Buna mea scumpă nu mai este. Așteaptă cuminte să venim la ea cu blide pe drumul asfaltat de acuma.

Anunțuri

Your life is your life, you are marvelous.

Puțin cam rău strujită lumea asta, nu vi se pare? Cele mai importante alegeri pică exact în cruda-tinerețe. Atunci cînd omul nu are prea multă înțelepciune, dar are inimă curată și o inconștiență plină de candoare.

De ce oare nu ne-a dat Dumnezeu înțelepciunea la timp? La timpul tinereții, mă refer. Ne-a dat-o la apus, ca să conștientizăm mai abitir greșelile tinereții și să regretăm amarnic trecerea ei.

17457649_1269943803092620_5952495304922990301_n

Și pe bunica o auzeam vorbind despre asta. Zicea des bătîndu-se cu palma peste frunte: Dă-ni, Doamni, mintea ceea di pi urmî!

Ne-a risipit Dumnezeu pe lume și ne-a dat minte și inimă să ne adunăm ciorchini. Ce ființe minunate ne-a dat să fim și ce urît ne măscărim uneori. Ne căutăm nod în papură unul altuia, ne hulim, săpăm gropi pentru alții, gropi în care, karma sau nu știu cine, ne îmbrîncește să cădem, vrem mereu să avem ultimul cuvînt…

Dacă nu ne-am urî, dacă nu ne-am mai uita chiorîș peste gardul vecinului, dacă am ști să oferim o îmbrățișare și o pîine unui sărman, dacă am lăsa deoparte pizma și n-am mai țese intrigi, ce curată ar fi viața noastră.

Recunosc, și eu sunt rea: am rîs de freza lui Trump, m-am întristat de nasul butucănos și fața bobotită de alcool a lui Bukowski, m-am înduioșat de strungăreața lui Macron, m-am înfuriat de întunecimea din ochii lui Osama bin Laden, am invidiat pînă la lacrimi gleznele Andreei Raicu și sînii Mamii Natură (am uitat cum o cheamă).

Om sunt și-mi caut calea. Cu bruma de înțelepciune ce o am , am înțeles pînă în rărunchii glandei pineale ce vrea să zică dragul de Bucowski: You can’t beat death, but you can beat death in life.

 

 

 

Mai pune-le la cur, Mărie!

Ce drag mi-era de ea, mereu veselă și cu batic pe cap.
Buna mea scumpă venea la noi la oraș cu găina vie în panerul de nuiele, cu ouăle învelite cîte unul în bucăți de ziar Scînteia, cu un buchețel de busuioc de pus la icoane. Era ziua cea mai fericită pentru mine. Îmi plăcea să o ascult vorbind.
Înșfăca mama găina și harști!, gîtul deasupra wc-ului. Unde să taie biata de ea o găină într-un bloc turn cu lift pe str. Trandafirilor?
Odată, ne-a adus Buna un cocoș și nu știu din ce motive mama nu l-a tăiat chiar atunci. A rămas în balcon peste noapte. Nu vă spun ce a fost cînd a început a cînta împielițatul la ora 4 dimineața. Se urcase pe sîrma de rufe și-i crăpa gîtița nu alta de atîta vestit zorii dimineții. M-a întrebat doamna dirigintă în ziua aia la școală ce-a fost asta, ea locuia la et.1, exact sub noi.
Îmi amintesc pe mama, uneori epuizată din cauza noastră: care nu găsea cravata dimineața, care pierduse inelul de la ea, care zbiera cu muci la nas că nu poate mînca dimineața, care nu găsea cartea de mate (Cat-o pe oala cu chișleac, spunea relaxată Buna din sufragerie trăgîndu-și colțunii).
The_joker,_by_Gaetano_Bellei
Foto: The Joker, Gaetano Bellei (1857-1922)
Nu mai pot mamă, cu 5 copchii e greu…și Ion mai mult plecat în cursă…, o auzeam pe mama șoșotind noaptea înainte de culcare.
Scumpa mea mamă, s-a străduit mereu să avem de toate. Mai ales cu hrana noastră nu glumea. Tone de ciorbe cu legume, sute de găini și cocoși decapitați, ciocolată de casă turnată în tavă cu celofan, prăjituri făcute în miez de noapte.
Nici acum nu știu cum reușea să ne facă toate astea. Eu îmi amintesc Alimentara mereu goală și rece cu ecou ca o peșteră. Parcă acum văd picioarele de porc scurte atărnate în cîrlige mari de inox, cozi imense la pîine și la butelii.
Ziua cînd pleca bunica de la noi era tristă. Plîngeam că vreau să plec cu ea. Mă pupa și mă strîngea la pieptul ei: Lasă, Lucuță, că vii în vacanță! Să vezi ce frumos ai să te gioci pe toloacă. Pînă atuncia ia și ‘nvață ca s-agiungi om mare.
Cînd ieșea pe ușă scotea bănuți din batistă și-mi dădea de o Polară, iar mamei îi spunea cu năduf: Mai pune-le la cur, Mărie, mai pune-le la cur! Hai, mă duc, că pleacă otobuzu’ șî n-aș mai pute’ sta închisă între păreții iștia înc-o zî, Doamni ferești-ma!

Cînd eram copil, Buna mea era împărăteasă.

Mi-e dor de timpul în care mama ținea în debara, pe raftul de sus, într-o cutie de tablă, gume Turbo trimise de tata de la Canal. Tot atunci făcuse mama rost de carpetă cu Răpirea din Serai, două cergi de lînă din Maramureș și cîteva șaluri cu fir lamé.

Mi-e dor de timpul în care mama și tata ascultau zîmbind frumos Ileana Sărăroiu, ” Unde e Târgoviștea?”, la pick-up-ul nostru cu ramă de lemn și ac pe care tata-l tot schimba ca să nu zgîrîie placa.

Mi-e dor de ziua cînd mama a făcut cremwuști cu piure de cartofi și noi am mîncat pe săturate că ea tocmai se angajase vînzătoare la alimentară și a luat vreo două kilograme ”pe sub mînă”.

Mi-e dor de timpul în care tata era înalt ca un brad și avea haină de piele neagră și lungă ca legionarii, deși nu a vrut în viața lui să aibă treabă cu politica. Mi-e dor de brațele lui tata unde mă cuibăream și nu-mi mai trebuia nimic decît somn. Tot în timpul ăla, el era și stomatolog. Avea specializare în scos dinții cu ața. Iar mama, blînda și frumoasa lui asistentă, aștepta cu ceaiul de romaniță călduț ca să ne clătim gura însîngerată.

Mi-e dor de vremea cînd ne lua mama pe toți cinci și ne ducea, de două ori pe an (Paște și Crăciun) la cel mai bun magazin din Botoșani să ne îmbrace și să ne încalțe cu papuci de piele fină.

Mi-e dor de liniștea din casă cînd începea Teleenciclopedia și eu mă rugam în gînd să nu se ardă iar lampa televizorului nostru Opera1H2. Parcă era un făcut, se ardea mereu înaintea Crăciunului și trebuia să-l ducem în pătură la reparat.

Mi-e dor de Șotron, de Coardă și de Țară, țară vrem ostași. Mi-e dor de mirosul din Biblioteca Orășenească Dorohoi.
Mi-e dor de bucuria din acele timpuri. Bucuria cu care se vizitau neamurile și cu care puneau pe masă tot ce aveau mai bun.

Mi-e dor și de doamna învățătoare care m-a lovit odată cu rigla de lemn peste degetele mele firave de am crezut că mi le-a rupt. Am iubit-o doar pînă în clipa aceea, nicio secundă mai mult.

Mi-e dor de timpul în care glasurile noastre răsunau în holurile blocurilor comuniste, strîmte și întunecate ca niște peșteri, colindînd sau urînd: Aho, aho, copii și frați/Stați puțin și nu mînați/Lîngă boi v-alăturați…

gaetano_bellei_a2

Gaetano Bellei (1857-1922), Grandmother

Mi-e dor de copchilița ce eram și alergam zi-lumină, ba și noaptea pe lună, desculță prin iarba crudă. Mi-e dor de incoștiența cu care ne dădeam de-a berbeleacul de pe tăpșanul ăl mare. Mă lungeam dreaptă la pămînt, exact ca atunci cînd ne pregătea mama să ne pășească popa pentru că tresăream noaptea în vis, strîngeam mîinile la piept și mă rostogoleam pînă aveam cosițele pline de ciulini și coatele julite. Cu lampa aprinsă, în vana cea mare lîngă plită, mă lua bunica la lăut zicîndu-mi cu blîndețe: Ulișărnicî mai ești, băiețoaicî hăi! Uiti amu, rămîi chialî. Cum sî-ț scot eu din păr tăț schinii iștia, ha? Îîîî’ra, ce-a zîci mî-ta cîn te-a vide ciunțîtî tăt?

Apoi mă clătea cu infuzie de frunze de nuc, cică eram prea bălaie…

Bunica avea berta cafenie, pestelca înflorată, tinda fărbuită în ceriu (cu accentul pe i), mânânțelele în batistă, haldani în popușoi, samahoanca în damigene îngropate, după scheme numai de ea știute, în fundul hucilor, de frica securiștilor.

Bunica avea hribi înșirați pe ață la uscat, dulceață de nuci cu mentă în dulapaș, mere coapte în rulă, chișleac în ulcele, scrob cu ceapă pe plită, mămăligă sub ștergare, vișine în rachiu, covată în pod, lăicere pe podele, fier de călcat plin cu jar pe plită și Acatistul Maicii Domnului sub pernă.

În ianuarie sunt 10 ani de când bunica mea nu mai are.
M-a lăsat să-mi amintesc în singurătate toate minunățiile lumii. Mi-e dor.

După ce-a murit Buna mea scumpă, ne adunam la sărbători și cotrobăiam prin căsuța părăsită. Găseam în pod ba o cociorvă, ba o covată, ba o hăinuță, ba oale de lut și le împărțeam ca pe scumpe odoare. Sub grindă am găsit un papucel. Nu știu sigur dacă o fi al meu sau al vreunui frate, dar asta nu contează. Mi-e dor de timpul cînd papucul ăsta umbla prin colbul satului, preț de 3 km pînă la Sfînta Biserică.

Mi-e dor de cel mai frumos timp al vieții mele, de tinerețea părinților mei și de ziua cînd bunica, încă, mai cocea sfințișori.

 

Fără credință, ce suflet pustiit eram?

Au trecut mulți ani pînă să-mi dau seama: contează ceea ce simți, nu ceea ce ai. Pentru că, de fapt, atîta ai: ce simți. Restul sunt bunuri mobile și imobile. Altfel cum vă explicați că se sinucid milionarii? Dacă au, de ce nu mai vor să fie? Nu pentru că inima lor e goală?

Am fost dusă de mică la Sfânta biserică. Buna mea scumpă mă primenea frumos cu rochiță albă și colțuni, îmi lega părul cu cordicuță roșie, mă lua de mână și mergeam prin colbul satului preț de 3 km până la bisericuța din lemn.

La ușă scotea un șervețel și îmi ștergea papucii mei negri de lac. Nu se cuvenea să intru așa, urma să spun Crezul. Intram cu sfială și cu capetele plecate. Ne închinam pe la icoane apoi mă ruga să scriu acatistul. Punea cîțiva bănuți și mergea la altar să-l dea părintelui care avea acolo  teancuri întregi cu vii și morți.

O auzeam cum îi spune în șoaptă: Săru’mîna, părinti! Vrau sî spunî az’ Crezu nepoata me’ di la Dorohoi, fata Maricichi meli…sî poati?

Părintele era mereu de acord. Numai eu și Maica Domnului știu ce emoții aveam: mi se usca limba, mă lua cu amețeli și mă uitam cam des spre ușă să văd dacă e liberă calea cînd m-oi hotărî să fug…

Eram o slăbănoagă și-o bicisnică gălbejită, ca Niculae din Moromeții. Mîncam din an în Paști, dar la biserică, după slujbă cînd se făceam panahide, înfulecam sarmale de se speria bunica ce poftă a dat peste mine.

Când auzeam Ușile, ușile cu înțelepciune să luăm aminte, eram deja în genunchi drept în fața altarului. Nu se auzea nici musca, doar vocea mea de copil ce făcea babele să plîngă: Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul cerului și al pămîntului…

17974163_1297628810324119_1776623132_n

Slujba de duminică, Ludovic Bassarab (1866-1933)

Parcă gura mea vorbea fără mine, parcă mă ridicam deasupra tuturor pînă hăt sus în cupolă unde era prins candelabrul și de acolo le vedeam creștetele, parcă eram ușoară ca un fulg. Puteam să jur că nu știam cînd treceau clipele alea. Pur și simplu vedeam cum se ridică toți din genunchi și mă ridicam și eu. O căutam pe buna mea cu privirea și o găseam fudulă și complimentată. Mă apuca de umeri și mă cuprindea la pieptul ei: Brava, Lucă, frumos ai zîs!

Ședeam cuminte și făceam cruce cum mă învățase mama. Cele trei degete adunate mănunchi: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt și celelalte două adunate în palmă. Luam anafură pe inima goală și miroseam a mir de la o poștă. Știam că dacă sunt cuminte un Tată bun din cer are grijă de mine. Ba chiar am observat că, dacă îmi făceam cruce cu limba, nici curcile Dochiței nu mai săreau la mine să mă sperie când treceam pe la poarta ei.

Au trecut de atunci mai bine de 30 de ani. Preotul nu mai este, buna mea scumpă tot așa, mulți din enoriașii de atunci îs oale și ulcele. Bisericuța de lemn s-a închis, lespedea de piatră la care se făceau pomenile a dispărut și drumul pe care veneam s-a asfaltat. Dar, eu, eu am luat cu mine totul. Ferească Dumnezeu să nu fi avut credință, ce suflet pustiit eram.

Cu cât mă rog mai mult, cu atâta mi se pare că sunt cea păcătoasă și neînsemnată ființă. Nimic nu este în zadar, asta știu sigur la 40 de ani.

Casele pot fi părăsite, însă femeile niciodată.

Nimic nu e mai rău pe lumea asta decât trădarea sufletului. Femeile sunt specialiste în domeniul acesta. Mii, sute de mii, milioane de suflete chircite în întunecimea coastelor.

Nu ne învață nimeni la școală cum să nu ne sfâșiem singuri. Știm totul despre teorema lui Pitagora, mușchii gâtului și Bătălia de la Waterloo, dar habar nu avem despre ce-i cu sufletul nostru.

Văd pe stradă femei cu ochii în pământ, albe în cap la 45 de ani, gârbovite de greutăți, îmbrăcate în pantaloni lălîi, cărând genți cu praz și dero, dar în ochi cu sclipire de îngeri. Îmi vine să mă duc la ele și să le îmbrățișez.

Femei care poartă tristețea pe frunte, care simt că au tîrît după ele, 20-25 de ani, pietroaie grele, în numele familiei, în numele Lui Dumnezeu și în virtutea lui: Până când moartea ne va despărți. Toate astea au săpat adânc în inimă, toate vânătăile și îmbrâncelile provocate de sufletul pereche, toată poleiala și fățărnicia lumii în care ele se zbat să-și crească pruncii pe când mamele lor le spun: Rabdă, draga mamii, acasă la ce să te întorci!? Tată la copii nu mai găsești.

d003ecd919a7abf5e7878caa07a21cdc

Foto: Natalia Drepina

Și anii trec, copiii pleacă și lor, femeilor-sacrificiu, le e din-ce-în-ce mai frig. Sufletul lor e amorțit și creierul realizează cât de proastă a fost inima: pe când obrazul cerea o mângâiere – a primit palme, pe când inima cerea iubire i s-a turnat între atrii venin, pe când ochii căutau lumină li se cosea arcada în șapte copci finuțe. Când toate astea sunt pe deplin conștientizate, sufletul își cere osândă și nu mai vrea sărutul lui Iuda pe tâmple. Asta se numește depresie sau, cum îi spun eu, neputință din zădărnicie. Atunci gata, oboseala a trecut dincolo de trup, în ființă.

Să nu vă fie milă de aceste femei, ci să vă fie drag. Multe dintre ele sunt mamele ori bunicile noastre.

Zicea unul dintre cei mai cunoscuți psihologi la nivel mondial, Mihail Litvak: Nimeni nu abandonează pe nimeni. Pur şi simplu, cineva decide să meargă înainte, iar cel ce rămîne în spate are impresia că a fost abandonat.

Doar casele pot fi părăsite, dragele mele scumpe. Ele sunt lucruri și se năruiesc. Femeile, niciodată. Ele sunt ființe și gândesc. Am învățat asta după ce m-am căsătorit de 3 (trei) ori cu același bărbat. Când pleca, totul se întuneca în mine. Cădeam într-o tăcere cruntă și am plâns până mi s-au terminat lacrimile. Acum înțeleg că el era fidel sufletului său care se tot îndrăgostea.

Sunt într-un timp al decantării. Stau și ascult greierii, am căsuța mea, copiii sunt bine. După ce le stivuiesc pe toate și le înțeleg, îmi vine în cap melodia aia populară: Ce n-aș da ca să ‘ntorc anii/Să fiu iar fetița mamii… 

Au trecut toate, cu bune și cu rele. Am păr alb, nu mai am toți dinții și regret nespus că atunci când îi aveam nu zâmbeam destul, mi-au ieșit monturi la picioare și nu mai pot purta tocuri așa cum tare îmi plăcea.

Eu nu am fost o stâncă, am fost un mic vulcan sfârîitor. A ieșit din mine lava iubirii și s-a transformat în pământ roditor. Puteam să rup de mult turta și să plec în cele patru zări, dar am rămas. Unii spun că doar cei puternici rămân, alții că doar cei blegi și proști rămân. Pe mine mă doare-n cur de ce spun toți, e iarăși primăvară. Îmi iau sufletul de subsuori și-l scot la iarbă verde. Mai trage câte-o bușă când se izbește de vreo mierlă, dar asta-i face bine, se simte viu să își tămăduiască vânătaia.

Greșeala mea că n-am trăit cu clipa, norocul meu că n-am trăit cu anii. Totul s-a petrecut pe anotimpuri: m-am născut în toiul verii când se treiera grâul, Buna mea scumpă a murit pe crivăț iarna, copiii i-am născut primăvara când înflorește liliacul, raiul l-am trăit în copilărie toamna.

Vă rog din inimă, frumoaselor, nu disperați. Indiferent de ce se întâmplă, nu scăpați disperarea în coșul pieptului. Ea este o otravă ce vă va face să vă simțiți terminate, dar noi avem atâtea planuri, nu-i așa?

Ascultați melodia asta…

Femeile trecute de 45 cam știu cum stă treaba cu viața

Ador femeile trecute de 45. Alea durdulii și rumene în obraji ce beau bere nefiltrată direct din sticlă, mame și soții impecabile ce mai trec cu vederea câte un fu(r)tișag săvîrșit de soț la ceas de seară ieșit ”cu băieții” la o bere.

Femeile astea au inima ca pâinea caldă și, după ani de plâns în pumni, au înțeles că cel mai bine este să ți se fâlfâie de proști. Da, exact: îi vezi, îi ai prin preajmă dar nu-i mai bagi în seamă și le spui scurt ”Hai sictir!”

Femeile acestea sunt complicii, nu stăpânii copiilor lor. Complici pentru că atunci când vin zburdalnicii de pe teren, transpirați și obosiți, zicându-le șoptit: Maaa, azi am luat un 6, dar să știi că mi-l îndrept că am dat deja un test și am știut…Să nu-i spui lu’ tata, vrei!?

Ele cuprind plodul și-l țin cu capul la piept preț de cîteva clipe cât să-și tragă răsuflarea, apoi îl pupă apăsat pe frunte: Hai, hai, vezi că data viitoare nu-ți mai merge!

Tot frumoasele astea, curajoase și hotărîte, nu vor nici în ruptul capului să facă cezariană la cerere.  Ele trec prin durerile facerii cu demnitate.

15825804_583646488497027_6371205598356502477_n

Femeiuștile astea duc o lume pe umerii lor. Stau nopțile și fac prăjituri pentru că a doua zi pleacă la muncă, au grijă de părinți și fac praznice bunilor și străbunilor lor. Numa ce le vezi cu sapa în nămezi că se duc să facă mormântul că acuș-acuș e Paștele și au năpădit buruienile.

Femeile astea au atîta înțelepciune și umor încât pricep că e bun și diamantul cu care bărbații lor tăiau sticla, iar despre curul generos de Șachiră cuminte nu mai cred că e urât deoarece, uite!, au văzut la Știri mondene cum altele își fac implat să-l aibă și tot le cade câte o bucă neuniform.

Frumoasele astea mănâncă și jumări cu ceapă fără frică. Dacă le miroase gura se spală pe dinți și pleacă mai departe. Ele nu știu ce e aia să fii vegană. Se duc și înșfacă găina din poiată, îi pune capul pe trunchi și harști! cu toporul. Nu au timp de fițe ori de alte marafeturi. Iaca vin flămânzii și nu e supa gata, la ele acasă nu se mânâncă porcării din comerț cu monoglutamat de sodiu.

Frumoasele astea nu știu poezii din alea bengoase cu rimă încrucișată, în schimb, fredonează cât e ziulica de lungă prin bătătură Irina Loghin ”De ce mamă, de ce tată?” ori Maria Lătărețu ”Mai ții minte măi, dragă Mărie”.

Femeile trecute de 45 cam știu cum stă treaba cu viața, pentru bibelouri există vitrine cu geam securizat.