Nu ține degetele greblă prin timp, fă-ți căuș, oprește clipa.

Într-o zi vom lăsa totul baltă. Ne vor rămâne hainele-n dulap, cheile și telefonul cine știe pe unde, folia de medicamente pe noptieră neterminată, poate și ciorba la foc molcom pe plită.

Nu trăi fără să te gândești la toate astea. Ziua aceea poate fi oricând, pentru oricine.
Bagă de seamă ce șerpi îți ies pe gură. Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă.
La noi se zice: animalul se leagă cu funia și omul cu vorba bună. Ce te costă să gândești înainte de a deschide gura?

Caută să fii drept și nu biciui cu șfichiul verbului obrazul nimănui. Nu fi o curvă de om, nu umbla cu cioara vopsită, nu mânca la rahat aiurea.

Nu te crede nemuritor și nu ține degetele greblă prin timp. Fă-ți căuș, ca atunci cînd erai copilandru și mergeai la izvor. Nu puteai bea apă direct din șuvoi, nu-i așa?

10501947_1683081678393130_6775041354526164582_n

Fă din vorbe alean pentru cineva. Să vezi cum îi vor da lacrimi pe obraz. Dacă trebuie să asculți, ascultă. Dacă nu ai nimic de spus, taci. Tăcerea e mană cerească la timpul ei.

Aud că moare lumea. Clopotele anunță trecerea în neființă a vreunei ființe. Doamne, ce tristețe și cît amar, dar ne-a promis cineva, cîndva, nemurirea?

Supărată că nu vin, mi-a zis mama într-o duminică, demult: Așa-i că dacă aș muri mîine ai veni repede și ți-ai smulge părul din cap de durere că ai rămas fără mamă? De ce nu ai venit ieri, cînd te-am chemat că am făcut ardei umpluți? Ne bucuram, rîdeam, povesteam și noi ca fetele…

Nu-mi reproșa nimica, mama, doar încerca să îmi deschidă ochii.

Pe la 40 de ani, mi-am dat seama că trăiam prea repede. Aveam atît de multe de făcut încît toată frumusețea vieții și tihna treceau pe lîngă mine. Pînă cînd, într-o dimineață cînd toți dormeau și eu priveam răsăritul doar cu gîndul la cît de multe am de făcut, fără să pot uita o clipă de asta, mi-am zis: Ho, nebuno! Unde alergi așa? Într-o zi îți rupi gîtul și-ai trecut prin viață ca gîsca prin apă.

Începînd de atunci m-am așezat să scriu și mi-am găsit în asta bucurie. Parcă trăiam mai încet și parcă vedeam mai bine. Căușul meu de prețuit timpul: scrisul.

Atunci mi s-au tocit sitele răbdării, am închis moara și-am scris pe ușă: De astăzi nu mai macin griji, decît arareori!

Alergăm ca chiorii către nicăieri, în loc să mergem încet și cu bucurie. Hai să fim mai smeriți, oricum ultimul cuvînt nu-l are nimeni pe pămîntul acesta decît moartea. Nu vă sfiiți și nu uitați de ea. Totul, totul se poate schimba într-o clipă, iar sufletul poate lua oricînd calea spre vămile cerului. Faceți cumva să nu fie pustiu și gol. Auriți-l cu puțină bunătate, bucurie și grijă pentru viață.

Într-o zi vom lăsa totul baltă. Pe nepusă masă vom fi luați, fără a fi întrebați: vrei să vii? Atunci vom simți pe pielea noastră cuvintele Părintelui Arsenie Papacioc: Să vezi cînd se oprește răsuflarea ce importantă este clipa.

Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă.

Anunțuri

Toamna mă lua mama din rai.

Toamna, înainte să înceapă școala, venea mama după mine și mă lua din rai.
Plîngeam cu sughițuri la pieptul bunicii, știam că mă duc iar într-un Alcatraz de bloc turn de pe strada Trandafirilor, unde se fereca ușa la intrare iar pe holuri era întuneric și ecou ca în peșteri. Nu mă încînta nici lifltul, nici cofetăria de la parter unde tanti Afrodita, vecina noastră bună, lucra și ne aducea seara batoane și eclere de ciocolată.

Smulsă de la sînul bunicii, mă simțeam străină. Tînjeam după căsuța din chirpici, curată și fărbuită mereu primăvara cu chindrus ceríu, după colbul din bătătură, după plita din casă pe care mai tot timpul forfoteau bunătăți puse la foc mic, după plimbările lungi prin pădure de unde veneam încărcate cu alune, bureți, mure, dar și sarcini grele de vreascuri pe care le rupeam acasă în genunchi mărunțele ca să încapă în sobă.

KidsWithAnimals04

Eram o slăbănoagă și o bicisnică așa ca Niculae din Moromeții. Leșinam din orice și mă lua cu friguri. Dîrdîiam sub pătură, deși în casă era cald, iar tata căuta la alimentară compot de vișine să-mi ostoiască setea.
Umbla mama cu mine pe la doctori și-am făcut la injecții de nu le mai știu capătul. Absolut niciodată nu mi-a fost rău la bunica…

Toamna mă lua mama din rai. Buna mea scumpă îmi spunea cu blîndețe, ștergîndu-mi lacrimile cu colțul berții: Du-te puică și învață ca s-agiungi om mare. Vin și eu la tine, cîn’ termin cu treghile.

Nicicînd nu mi-e mai dor ca toamna.

De iubire nu se ține cu dinții

Pe mine, nimeni nu a reușit să mă facă rea. Nici cei ce m-au lovit, nici cei ce m-au hulit, nici cei ce nu m-au înțeles.

Am primit multe lecții, nu de la viață, ci de la oameni. Aveam 20 de ani, credeam că totul mi se cuvine și apoi, bobîrnac după bobîrnac, am început să învăț și, mai ales, să rețin cea mai importantă lecție: Dacă ție nu îți poți fi, nu ai cum fi altora de folos.

Acum prefer să dau din ceea ce am, nu din ceea ce sunt. Poftim un măr și lasă-mă in pace. Nu mai vreau să sufăr pentru nimeni. Bunătatea se epuizează și atunci rămîne deznădejdea. Ia să păstrez puțin și pentru mine.

Așa că am încetat să mai scurm după păreri de rău, să-mi caut vină și pricină. Am lăsat hățurile lui mîine în grija Lui Dumnezeu și bucuria lui azi am primit-o ca pe bucățele mici de anafură din care nu ai voie să scapi firimituri pe jos.

IMG_8544-bez

Foto: Solitude, Natalia Drepina

M-am adunat din toți cei dragi în mine și am înțeles că trebuie să-i las liberi de grija mea. Făcusem atîta risipă de iubire încît uitasem de mine. Vorbele mă loveau cel mai cumplit, pînă am zis: STOP!

Cine a vrut să plece, a plecat. Cine a rămas, știe că nu-mi pasă dacă va pleca. De iubire nu se ține cu dinții. Iubirea trebuie lăsată să fie, dacă e, și atît.

S-ar putea să plece și să se întoarcă, dar atunci e mai mult obișnuință decît iubire. Zic unii metafora cu ciorba reîncălzită, nici măcar atît nu mai e. O ciorbă reîncălzită îți ține de foame, însă o iubire ce a plecat și s-a întors rămîne doar frig.

E subțire granița între înțelepciune și lehamite, așa de subțire încît pot fi confundate foarte ușor. Cu cît te zbați mai mult, cu atît te adîncești mai tare în mlaștina neputinței.

Buna mea scumpă, mă vedea plîngînd și-mi spunea: Nu pune la inimă, Puică, ninica. E singura care rămîne cu tine și își dă ultima bătaie pentru ultima ta suflare. N-o osîndi…

Nu-mi pare rău după august și nu spun adio anotimpurilor. Am învățat că timpului nu-i pasă de smiorcăiala noastră, așa că mă bucur de zile fără planuri pe termen lung.

Cînd mă va întreba Bunuțul, la dreapta judecată, „Ce-ai făcut cu viața, ființă?”, eu să-i răspund senină, fără frică: Am trăit-o pe toată, Doamne, cu drag, pînă la cea din urmă dimineață.

Ascultați melodia asta și dansați. La minutul 03:05 veți vedea ce am învățat și eu să arăt celor care nu merită atenția mea.

Bătrînii singuri nu știu niciodată cît e ceasul, dar, cînd e, îl presimt.

Bătrînii singuri, trecuți de 90 și rămași în toate mințile privesc prin tine cu privire caldă de Saint-Bernard.

Bătrînii singuri spun cuvinte puține și grele. Dacă le-ar pune pe un talger ar cîntări ca plumbul.

Bătrînii singuri și căzuți la pat țin cana cu supă fierbinte strîns, cu amîndouă mîinile, așa cum țineau gamela cu zeamă de varză prin tranșee în Al Doilea Război Mondial și sorb din ea zgomotos. Știau și atunci că moartea stă la pîndă cu ochii sticloși.

Bătrînii singuri, abandonați și jecmăniți de bani, blesteamă. Ferească Dumnezeu de blestemul lor.

Bătrînii singuri cer să vină popa. Să se spovedească de toate și să-i spună toate de pe suflet. Cît le citește popa, ei plîng cu lacrimi mici ce li se rostogolesc pînă în barbă și plînsul ăla îi curățește.

705981

Bătrînii singuri miros a cufăr vechi, ticsit cu ștergare țesute la stative, ferecat și nedeschis cu anii.

Bătrînii singuri nu știu niciodată cît e ceasul, dar, cînd e, îl presimt. Ei nu mai aud la radio și nu mai văd decît cu lupa pe care o rătăcesc întruna pe sub pernă.

Bătrînii singuri și căzuți la pat sunt iar copii mici ce au nevoie de ajutor. Nici o cană cu apă nu-și pot lua singurei și ferice de cei ce sunt în stare să le-o dea. Creierul lor uită deglutiția și stau cu gura de apă în gură pînă începe să le curgă pe la colțul buzelor.

Bătrînii singuri dorm cu fața în sus și cu mîinile sub fund o vreme, apoi mută ușor mîinile pe piept și pier cuminți lăsînd în urma lor o dîră de durere amară.

Bătrînii singuri n-ar fi trebuit să rămînă niciodată singuri, dacă oamenii ar fi rămas oameni și nu s-ar fi transformat în hiene hoațe.

Primește-i, Doamne, în Împărăția Ta și alină-le tristețea, bătrînilor ce pe pămînt au fost atît de singuri.

Oamenii buni cresc pînă în ziua în care mor.

Mai știi de cîte ori ai zis că pleci în lume? De cîte ori îți ascundeai lacrima în gît și tu zâmbeai, mai știi? Zâmbeai frumos, dar ochii te dădeau de gol. Ochii nu aveai cum să-i ascunzi și ochelari de soare nu-ți place să porți la umbră.

Mai știi cum te credeai sclava tuturor și-n clipa următoare vedeai că ești Împărăteasa Lumii pierzîndu-te într-un apus?

Unii îți spuneau să slăbești, alții să taci că nu-i frumos să-ți spui păsul în văzul lumii. Ba erai împinsă, ba erai trasă. Blondă nu ți se șade, brunetă nici atît.

Mai ții minte ziua cînd te gîndeai: să-mi iau prune uscate ori să-mi iau ColonHelp? Pînă la urmă plămădeai de gogoși.

Nici în ziua de azi nu am înțeles: de ce, de ce mi-a tras o palmă puternică peste obraz doctorița atunci cînd eram în durerile facerii de am văzut stele verzi, în loc să mă fi mîngîiat? Aveam buzele vinete, asta am înțeles; nu mai respiram bine, am înțeles și asta, dar ce era dacă m-ar fi mîngîiat?

Vedeai că toți sunt fericiți și te întrebai uimită cum Dumnezeu pot fi toți atît de fericiți. Apoi îți dădeai seama că și ei se prefac, exact ca tine.

Nuuu, să știi că nu-s mai frumoase ori mai deștepte decît tine alea cu care te înșeală ”sufletul-pereche”. Sunt doar ”altele” și el e curios de fire.

Zîmbeai trebăluind prin casă ascultînd melodia Galbenă gutuie cîntată de Vali Boghean. Și zîmbind, plîngeai că ai găsit într-o amărătă de gutuie tot sensul vieții tale.

Preț de două răsuflări ai văzut rostul.

10268709_758180540870773_4268804229112097659_n

Foto: Natalia Drepina

Mai știi golul din inimă căpătat cînd ți-au plecat copiii să-și facă rostul lor? Ăla doare nespus. Fiind expertă în ascunzișuri, îl ții acoperit cu dorul.

Cînd e ziua ta, mai știi cum faci? Puțin rimel, o rochiță frumoasă, un ruj roșu ca focul și, da!, zîmbet. E ziua ta, ce mama mă-sii!?

Mai știi cum te simțeai cînd ai ieșit cu bicicleta? Fără telefon și fără chei, ziceai că aia-i clipa ta.

Deși ai trecut de 40, speri să crești. Să nu rămîi așa prinsă între două lumi: a ta și a oamenilor. Vrei cu tot dinadinsul să fie doar una în care să nu te mai simți străină ori vinovată de toată fățărnicia.

Părerea de rău îți bate la ușă, că poate nu ai făcut alegerile cele mai bune. Gîndește-te că putea fi și mai rău de atît.

Orice ai face și pe oriunde ai umbla, de-a dreapta ta stă o copiliță cu părul bălai, umbra copilăriei tale, ce-ți ține baierile inimii întregi șoptindu-ți blînd la ureche: Nimic nu este în zadar, absolut nimic.

Mergi printre gînduri pe vîrfuri ca atunci cînd intrai în camera copilului dimineața în vacanță să tragi jaluzelele să mai poată dormi puțin. Te temi, de nu s-ar nărui toată șandramaua visurilor tale la prima pală de gînd rău. Teme-te, dar nu dispera.

Oamenii buni cresc pînă în ziua în care mor. Cei care nu mai cresc sunt morți de vii.

 

Blidele de Ispas

Cînd era Ispasul cimitirul se umplea de lume. Buna mea dragă, înaltă și dreaptă, se îmbrăca în cele mai frumoase straie, îmi împletea codiță și o lega cu cordicuță roșie, să nu mă deoache vreo vecină cu ochi rău, lua panerele cu blide, punea sîrma pe poartă și haida-hai la cimitir preț de trei km prin colbul satului.

Dacă aveam ghinionul să treacă vreo mașină în timpul ăsta, se așternea pe pantofiorii mei de lac un strat uniform de pudră gri și tare mă necăjeam din cauza asta.

ludovic-bassarab-zi-de-duminica

Zi de duminică, de Ludovic Bassarab (1866-1933)

Acolo la cimitir se dădeau blide de pomană la fiecare mormînt, era puzderie de oameni, care-mai-de-care mai frumoși. Îmi era tare drag să-i ascult vorbind. Preotul, ca o nălucă neagră printre cruci albe, umbla peste tot și aduna colaci cu nemiluita. Ce să facă? Trebuia să-i ia de sufletul morților.

Pe la sfîrșit, nu mai puteam de foame. O auzeam pe Buna mea cum șoșotește cu Lucreța lu’ Ghiura: Mulțămesc Bunulu Dumnezău cî m-o agiutat sî vin la mama, la tata șî la tăț morțî niia. Di amu, ma duc acasî, scot oala din cuptiori șî-i dau copchilii sî mînînci sarmali. Vii șî tu, fa hăi? O ișît așa di buniii, le-am făcut cu orez, nu cu crupi di popșoi, data asta.

Azi iar e Ispasul. Buna mea scumpă nu mai este. Așteaptă cuminte să venim la ea cu blide pe drumul asfaltat de acuma.

Your life is your life, you are marvelous.

Puțin cam rău strujită lumea asta, nu vi se pare? Cele mai importante alegeri pică exact în cruda-tinerețe. Atunci cînd omul nu are prea multă înțelepciune, dar are inimă curată și o inconștiență plină de candoare.

De ce oare nu ne-a dat Dumnezeu înțelepciunea la timp? La timpul tinereții, mă refer. Ne-a dat-o la apus, ca să conștientizăm mai abitir greșelile tinereții și să regretăm amarnic trecerea ei.

17457649_1269943803092620_5952495304922990301_n

Și pe bunica o auzeam vorbind despre asta. Zicea des bătîndu-se cu palma peste frunte: Dă-ni, Doamni, mintea ceea di pi urmî!

Ne-a risipit Dumnezeu pe lume și ne-a dat minte și inimă să ne adunăm ciorchini. Ce ființe minunate ne-a dat să fim și ce urît ne măscărim uneori. Ne căutăm nod în papură unul altuia, ne hulim, săpăm gropi pentru alții, gropi în care, karma sau nu știu cine, ne îmbrîncește să cădem, vrem mereu să avem ultimul cuvînt…

Dacă nu ne-am urî, dacă nu ne-am mai uita chiorîș peste gardul vecinului, dacă am ști să oferim o îmbrățișare și o pîine unui sărman, dacă am lăsa deoparte pizma și n-am mai țese intrigi, ce curată ar fi viața noastră.

Recunosc, și eu sunt rea: am rîs de freza lui Trump, m-am întristat de nasul butucănos și fața bobotită de alcool a lui Bukowski, m-am înduioșat de strungăreața lui Macron, m-am înfuriat de întunecimea din ochii lui Osama bin Laden, am invidiat pînă la lacrimi gleznele Andreei Raicu și sînii Mamii Natură (am uitat cum o cheamă).

Om sunt și-mi caut calea. Cu bruma de înțelepciune ce o am , am înțeles pînă în rărunchii glandei pineale ce vrea să zică dragul de Bucowski: You can’t beat death, but you can beat death in life.