Femeile trecute de 45 cam știu cum stă treaba cu viața

Ador femeile trecute de 45. Alea durdulii și rumene în obraji ce beau bere nefiltrată direct din sticlă, mame și soții impecabile ce mai trec cu vederea câte un fu(r)tișag săvîrșit de soț la ceas de seară ieșit ”cu băieții” la o bere.

Femeile astea au inima ca pâinea caldă și, după ani de plâns în pumni, au înțeles că cel mai bine este să ți se fâlfâie de proști. Da, exact: îi vezi, îi ai prin preajmă dar nu-i mai bagi în seamă și le spui scurt ”Hai sictir!”

Femeile acestea sunt complicii, nu stăpânii copiilor lor. Complici pentru că atunci când vin zburdalnicii de pe teren, transpirați și obosiți, zicând mamei șoptit: Maaa, azi am luat un 6, dar să știi că mi-l îndrept că am dat deja un test și am știut…Să nu-i spui lu’ tata, vrei!?

Ele cuprind plodul și-l țin cu capul la piept preț de cîteva clipe cât să-și tragă răsuflarea, apoi îl pupă apăsat pe frunte: Hai, hai, vezi că data viitoare nu-ți mai merge!

Tot frumoasele astea, curajoase și hotărîte, nu vor nici în ruptul capului să facă cezariană la cerere.  Ele trec prin durerile facerii cu demnitate.

15825804_583646488497027_6371205598356502477_n

Femeiuștile astea duc o lume pe umerii lor. Stau nopțile și fac prăjituri pentru că a doua zi pleacă la muncă, au grijă de părinți și fac praznice bunilor și străbunilor lor. Numa ce le vezi cu sapa în nămezi că se duc să facă mormântul că acuș-acuș e Paștele și au năpădit buruienile.

Biata de ea, are atîta înțelepciune și umor încât a priceput că e bun și diamantul cu care taie bărbatu-su sticla, iar despre curul generos de Șachiră cuminte nu mai crede că e urât deoarece, uite!, a văzut la Știri mondene cum altele își fac implat să-l aibă și tot le cade câte o bucă neuniform.

Frumoasele astea mănâncă și jumări cu ceapă fără frică. Dacă le miroase gura se spală pe dinți și pleacă mai departe. Ele nu știu ce e aia să fii vegană. Se duc și înșfacă găina din poiată, îi pune capul pe trunchi și harști! cu toporul. Nu au timp de fițe ori de alte marafeturi. Iaca vin flămânzii și nu e supa gata, la ele acasă nu se mânâncă porcării din comerț cu monoglutamat de sodiu.

Frumoasele astea nu știu poezii din alea bengoase cu rimă încrucișată, în schimb, fredonează cât e ziulica de lungă prin bătătură Irina Loghin ”De ce mamă, de ce tată?” ori Maria Lătărețu ”Mai ții minte măi, dragă Mărie”.

Femeile trecute de 45 cam știu cum stă treaba cu viața, pentru bibelouri există vitrine cu geam securizat.

Cât plămădea de sfințișori, Buna mea era Împărăteasa Lumii.

Buna mea scumpă, mireasmă de busuioc și mere coapte. Nu era dată să nu facă mucenici. Parcă acuma o văd aievea, în căsuța ei mică din chirpici cu tindă și cas’ ce mare unde ținea la rece dulcețurile și damigenele cu vișinată. Tot acolo, pe un pat zdravăn de lemn erau aranjate frumos lăicere de cordele, scoarțe țesute în tinerețile ei, perne dolofane albe ca neaua brodate pe la colțuri în culori vii. Sub grindă, legată după modelul plăcintelor poale-n brâu, era batista cu bani.

În ziua de 8 martie, pe înserat, plămădea de sfințișori. Eu eram ajutorul ei de nădejde. Numa’ ce-o vedeam suflicată la mâneci, legată cu batic de-a moda, făcea semnul Sfintei Cruci peste covată. Aduceam din tindă borcanul de drojdie pe care-l ținea cu gura-n jos într-un castron cu apă proaspătă și cerneam făina.

Mirosea a nucă și a miere de albine. Mă minunam cu câtă îndemânare sucea sfințișorii. Toate mergeau șnur, nimic nu era smintit de pe făgașul lui. Focul pârâia în cuptor până se sfărâma în jar. Urcam repejor în pod și aduceam cociorva. Pe mine nu mă lăsa să mă apropii ca să nu rămân fără sprâncene.

ludovic-bassarab-in-fata-vetrei

La gura vetrei, Ludovic Basarab (1868-1933)

Trăgea tot jarul în gura cuptorului și se mișca repede să nu piardă căldura. În câteva minute băga toate tăvile punînd astupătoarea. Făcea iar cruce și așteptam.

Doamne, era cea mai dulce așteptare. Punea laptele adus de Țaț’Ortanța în ceaun, scotea două-trei roți de la plită și punea ceaunul acolo. Băga doar câteva vreascuri să nu-l pripească și să-l afume.

Îmi povestea că va veni Talpeanca. Mereu venea să vadă cum i-au ieșit bunicii sfințișorii ori cozonacul de Paște, venea după miros.

O țin minte perfect, era singuratică și rea. Nu avea nici copii, nici nepoți și avea nasul mare cu o bubă neagră din care se ițeau drepte și țepene cîteva fire de păr. Era vicleană cu ochii mici și privirea piezișă iar pestelca o purta tot timpul murdară și prinsă la buzunar cu un bold mare. Unghiile îngălbenite erau tivite veșnic cu negru pe sub ele și lungi, numa bune să-ți închipui că e maștera din Cenușăreasa.

Că era vară, că era iarnă, tîrîia după dînsa aceeași pereche de șoșoni din pîslă neagră mai mari cu două-trei numere, șoșoni cu care mai arunca și după noi cînd îi dădeam din greșeală mingea în grădina năpădită de bălării ca și sufletul ei de răutate.

Părea o cotoroanță ieșită din hăurile timpului și rătăcită aicia pe pământ. Nu mi-a dat niciodată o bomboană, deși o mai ajutam să care apă ori să strângă fânul de pe toloacă.

De câte ori mă trimitea Buna mea cu treabă pe la ea, boscorodeam pe cărărușă supărată: Ooof, mă trimiți iar la Baba Cloanța!

Că bine-mi spunea Buna mea scumpă: Să nu hii, puica mamii, chizmatarnică*. Pi oaminii iștea nu-i agiută Dumnezău șî nici soarili nu-i încălzăști.

*chizmatarnic–ros de pizmă

Știați că sufletul doare? Numai de dor.

Parcă se făcea că eram iară fată, copchiliță în cele mai ocrotitoare brațe știute de mine vreodată.

Se făcea că eram iar în pădure cu Bune mea scumpă și tăiam rogoz. Cât se hodinea pe-o cioată cu săcira pe umăr, mă duceam să-i caut mure să le mănânce de sete. Aveam părul bălai, cum nu-l mai am acuma, și aveam scaieți în el.

Se făcea că ne înturnam acasă pe cărărușa din huci cărând snopurile cu rogoz. Le puneam în tindă unde ea, mai pe înserat sau chiar a doua zi, le transforma în rogojini foșnitoare și moi pe care dormeam împărătește.

Tot pe înserat mă baga în vana cu apă caldă și-mi curăța părul de buruieni. Numa ce-o vedeam că vine cu un mănunchi de frunze de nuc pe care le înmuia în oala de pe plită: Stăi, Lucă, să-ț’ închid oleacă părul cî pre ești balaie!

15326443_803585386448785_5678024268057039515_n

Pictură: Bunică și copil, Gaetano Bellei (1857-1922)

Se făcea că eram iară în cel mai fericit timp al vieții mele. Mă jucam cu mulți copii pe toloacă. Aruncam de la unul la altul o minge din oghele și sub salcâmul Talpencii păștea, priponită bine, vaca lui Moș Ghiura, vacă de care mă temeam ca de moarte. Nu trecuse mult de când mă luase în coarne și mă zvârlise fix în cea mai aprigă tufă cu urzici. Sărmana mea Bună, ce spaimă a avut atunci. Toată noaptea n-am dormit, eram numai beșici și beșicuțe. Nu știu de unde avea un ziar Scânteia și-mi făcea vânt cu el. N-ai sî sufiri în viața ta di reumatic, mi-a zis. Atât mai țin minte din seara aia: Buna mea în genunchi mulțumind Maicii Domnului: Mulțămesc, Maică Sfântă, cî n-o împuns-o vaca cu cornu’…

Se făcea că nu mai creșteam mare și se făcea că Buna mea nu murise. Raiul încremenise pe pămînt și eu nu mai sufeream de dorul ei. Glasurile noastre de copii răsunau în coasta pădurii plecînd cu ecou pînă hăt departe în huci. Un cocoș cu pinteni zdraveni și cu creasta roșie ca focul era cocoțat pe gard, ne urmărea doar-doar ne-o prinde pe aproape să ne sară în cap.

Parcă se făcea că prispa nu era răschită și căsuța din chirpici era proaspăt dată cu farbă. Venea Paștele, eu închistrițam ouă cu chișița înmuiată în ceară și Buna mea scumpă mă pupa de bucurie că le făceam frumos așa cum mă învățase ea.

Se făcea că eu nu mai merg la cimitir prin dosul casei mele numărînd cuminte 118 pași pînă la cel mai drag mormînt.

Așa se făcea în visul meu și tare m-a durut sufletul de dor.

Agiută-mă, puică, să mă iscălesc!

Unii nu recunosc. Ei sunt adulți, ce copilărie? Ce mai este de spus? Ce-a fost, a fost. Bunicii au murit, gardurile s-au răschit, livada n-a mai curățat-o nimeni. Chiar și așa, prunii se încăpățînează să înflorească primăvara atrăgând roiuri de albine.

Pe mine mama m-a făcut, dar bunica m-a zidit între rosturile acestei lumi. Așa de frumos și simplu mi-a croit o cărare printre bălării, încât, dacă aș mai trăi trei vieți, n-am s-o uit.

Ce bucurie aveam când reușeam să scap din Alcatrazul ăla de bloc-turn cu 10 etaje unde locuiam cu mama, tata și încă 4 frați. Ce dacă avea lift și Cofetărie la parter? Ca la bunica nu era nicăieri. Aici nu mă punea nimeni să ies la careu și să aplaud ore în șir, în soare ca și câinii, pe conducătorul iubit ori pe Acad. Elena Ceaușescu.

Ședeam ziua la geam, mai ales iarna. Viscolea și din pădure se auzeau copacii gâfâind. Buna mea scumpă băga pe foc vreascuri și venea lângă mine. Era lumină la fereastră, dar ea ferea și perdeaua. Patul era plasat strategic. Îl înzestrasem de cu vară cu ditamai rogojina fâșnitoare. Nu-i stăteau mâinile locului o clipă. Croșeta cu inglița ciupici. Trăgea meșteșugit firul dintr-un ghem mare, albastru.

0_a83b5_21d77f49_orig

Imagine: Nino Chakvetadze

După ce termina ciupicii îi tălpuia cu pâslă groasă. Alteori, lua furca și fuiorul și se punea pe tors. Avea pe deget un inel de argint ce se tot lovea de fuior când îl invârtea exact ca atunci când cernea făină și se lovea se sită. Mă uitam fascinată cum dintr-un morman de lână răsare cuminte o mogâldeață galbenă, perfect rotundă cu care se juca pisica dacă prindea momentul.

Nopțile lungi de iarnă erau o poveste. Aprindea lampa și o fixa pe cuiul din grindă. Marea grijă a ei era să nu rămână fără drojdie, baterii la aparat și gaz lampant. Din ăla bun, să nu afume sticla. Exact aceeași lampă, în perfectă stare de funcționare atârnă acum de un cârligaș deasupra locului unde scriu.

Păstra cu sfințenie o cărticică veche, ruptă pe la colțuri. O scotea de sub perna ei și îmi zicea să-i citesc Acatistul Maicii Domnului. Citeam frumos să înțeleagă, în timp ce ea călca cu fierul plin de jar perdele și fețe de pernă. Când-și-când ofta și își făcea cruce cu lacrimi în ochi. Cine știe ce gândea ea atunci…Îmi zicea apoi: Ci ghini cî înveți, draga mamii! Îi tari greu sî hii sarac, da’ ferescî Sfântu sî hii șî prost pi lumea asta. Ti mânâncî cânii, dragu’ mamii. Șî pi tini, șî din traistî.

După ce terminam de citit îmi povestea despre Știma Pădurii, despre foamete, boieri ce-au îngropat averi în poala pădurii, ruși și alte grozăvii.

Când aveam vreo 12 ani m-a rugat: Agiută-mă, puică, să mă iscălesc! Mă duceam în brațele ei, îi luam mâna ciolănoasă în mâna mea mică și îndrumam pixul frumos și caligrafic. Lăsa mâna moale și ieșea clar scris Lupașcu Natalia. Doar că atunci când o lăsam să scrie singură, din cauza cataractei, scria mare, mare de tot, încălecând literele.

De când îi omorâseră rușii tata, bunica mea scumpă nu a mai mers la școală. Nu mai aveau ghetuțe din piele și nici cu șareta nu-i mai ducea nimeni 3 km până la ea. Însă la socoteli nu o întrecea nimeni. Făcea rachiu de sfeclă și-l vindea pe ascuns. Comuniștii erau ochi și urechi. Ascundea damingenele în pădure, știa exact câte șâpuri de jumate și câte sfertucuri ieșeau din 10 ori 12 litri.

Trăia dintr-o pensie de CAP, dar n-am auzit-o să se plângă. Totul era rânduit, nimic nu o lua prin surprindere. Țin minte că pe la începutul lui septembrie încă eram în vacanță. Tăiam la joagăr amândouă și căram lemnele în șură. Cele mai subțiri, vreascurile, le căram cu spinarea din pădure cât era vara de lungă și le rupeam cu genunchii.

Nu știa cum să-mi mulțumească. Îmi făcea scrob, lapte cu bulughețe, turte cu cartofi și chișleac. Mă pupa dimineața pe frunte, pe barbă și obraji făcând semnul Sfintei cruci pe fața mea și-mi zicea: Dumnezău să te înzilească, Lucuță, că tare m-ai agiutat. Să te păzască p’in tăt locu’ pi undi te ‘i înturna. 

Când mi-a fost cel mai greu în viață, amintirea ei m-a aburcat din cele mai negre hăuri în cară mă aruncau zadărnicia și neputința. Credința ei, exemplul ei și vorba ei m-au scăpat odată de moarte. Rugăciunea mea cea mai puternică e vorba ei: Nu te teme, Lucă, Dumnezău are grijă și de puiu’ ceal de șarpe.

 Deși ea mi-a pus numele la naștere, rar mă striga pe nume. Ce mult îmi plăcea când îmi spunea Lumînărică…

Doar ultima dată când am visat-o, mi-a spus pe nume. A sărit inima din mine în vis când m-a întrebat ce fac. Ce să fac, Buna mea dragă? Iaca am rămas să te trăiesc.

Fericirea se întâmplă, nu se caută.

Hei, darling, cine ți-a spus ție că trebuie să fii fericită? Cine ți-a spus asta, ți-a fost dușman. Fericirea se întâmplă, nu se caută.

Dacă ai trecut de 40 de ani și nu te-ai convins de asta, iartă-mă că-ți spun, ești prostuță. Poți să umbli cu papuci de fier, să faci toate șmecheriile din basme, dacă nu ți-e dat să o întâlnești, resemnează-te și trăiește fără ea. Fă-ți din altceva fericire, dacă din oameni nu ai căpătat.

Știai că și dorul poate fi o bucurie?

Să nu care-cumva să te pui de-a curmezișul dorului. E ca și cum ai vrea să înhămi trenul. Rămâi cu baierile inimii zdrențe. Lasă-l să trăiască lângă tine și, din-când-în-când, mângâie-l pe creștet. El pentru tine s-a înfiripat.

Văd ”mămici”care, călcând mărunt ca turturelele, zic din toată inima că pruncii le sunt ”fericirea, viața, rațiunea de a trăi, totul”. Lasă, măi mamă măi, nu pune tu în cârca copilului toate pietroaiele astea. Nu-l împovăra cu obligația de a nu te neferici. Înainte să-l ai, erai cumva o nulitate?

16358356_1221428064610861_1399418939_n

Hunting for a dream, by Natalia Drepina

Mai văd femei aranjate bine financiar, ce-i drept. Ele se numesc ”independente”. Numai Dumnezeu știe de câte ori plâng prin baie ori prin mașina lor scumpă mozolind șervețele cu rimel negru, când văd prin stația de tramvai două suflete jerpelite ținându-se de mână cu bucuria în ochi.

Independența este pentru popoare, dragele mele frumoase. La oameni se numește singurătate. Poporul are un parlament, omul are o inimă. Nu-i pune hățuri și scutește-o de ordonanțe de urgență.

Acum doi ani, pe 1 ianuarie, când toată lumea își ura în neștire La mulți ani, m-am trezit că mă rugam în tăcere Maicii Domnului: Dă-mi, Maică Sfântă, dă-mi duhul blândeții!

Atunci am înțeles că blândețea aceea o ceream față de mine. Să nu mai scurm, să nu mai râcăi, să nu mai caut mereu la viitor și niciodată la prezent, să las dracului tiparele după care mi se tot croiau zilele una după alta, ani la rând. Cred că Maica Domnului m-a auzit, pentru că de atunci nu-mi scapă răsărit ori apus de poveste nefotografiat (prietenii știu bine asta) și tot de atunci nu mai simt în coșul pieptului fărașul ăla de jăratec ce mă ardea mocnit. Eu îi ziceam zădărnicie.

Mă așez la masa asta micuță, deasupra căreia atârnă lampa cu gaz a Bunei mele plecată de mult în nemurire, ronțăi biscuiți cu chimen și-mi îmbii îngerii scrisului cu aburi din ceai de mușețel. Nu degeaba mi-a spus o prietenă (mulțumesc, Lidia!) care citește ce scriu: Luminița, ai îngeri pe tastatură…

Știu sigur: undeva, în înalturi, îmi ești Lumină.

Buna mea scumpă și dragă,

Astăzi sunt 10 ani de când ai fost luată într-o lume în care nu mai este durere, nici întristare, nici suspin. Aveai aproape 99 de ani și i-ai spus mamei care-ți ținea înlăcrimată lumânarea: Stânge-o, Mărie, nu mor amu!

Până a venit ea de la farmacie, matale, blândă și dragă mamuță, ai făcut boacna și-ai murit. Rezemată de perne, cuminte și tăcută, ai încremenit în drumul spre vămile văzduhului. Așa te-am găsit și eu. Nici acum nu pot să-mi explic, de ce nu am putut să plâng în ziua aceea.

Te-am pieptănat frumos și ți-am împletit părul cu o cordicuță roșie, așa cum ai făcut cu mine de atâtea ori. Aveai părul gri și moale ca mătasea.

În ăștia 10 ani, dor mi-a fost, tare dor. Atât de bine mi-au făcut amintirile, atât de multă mângâiere mi-au adus…

15873217_1198557423564592_8795552996136352934_n

Anul ăsta, de Bobotează, când ți-am stropit mormântul cu aghiazmă, nu am putut să împung pământul cu o lumânare. Totul era înghețat bocnă, așa că am aprins-o culcată și a ars lumânarea aia târâș, mamuță dragă, târâș sub o căldare ruginită să nu o stingă vântul.

Pe înserat, cerul avea culoarea veșmintelor Maicii Domnului. Acum cred că nu te mai necăjește cataracta și mai cred că ai lăsat și Alzheimer-ul aicia pe pământ…

Cum să uit cât de bună ai fost cu mine? Cum să uit că îmi prindeai fața în palme și mă pupai pe frunte, pe barbă, pe obraji, făcând semnul crucii? Cum să uit că îmi spuneai: Puică, Lucuță, copchilă bălaie cu ochii albăștri? Cum să uit pădurea în care umblam amândouă, zile lungi de vară, după bunătăți? Cum să-ți uit vorbele pline de înțelepciune: Să nu te temi, Lucuță, de nimica în viață. Dumnezău are grijă și de puiu’ceal de șarpe.

Știu sigur: undeva, în înalturi, mi-ai rămas să-mi fii Lumină. De aceea, poate, caut atât de mult apusuri.

Astăzi, îți scriu să-ți spun că te ador și rog un înger să-ți citească asta. Ce mult mă bucur că ai fost mamuța mea, Buna mea, Draga mea, Viața mea.

Să-ți lumineze Dumnezeu eternitatea, așa cum mi-ai luminat matale viața.

 

Anafură pe inima goală

Duminica ne trezeam devreme. Când deschideam ochii ea nici nu era în casă. Sigur era în poiată și dădea mâncare găinilor.

Îmi spunea de cu seară că a doua zi mergem la biserică. De cum am început a vorbi m-a învățat o rugăciune pe care o știu și acum. Aia cu: Înger îngerașul meu ce mi te-a dat Dumnezeu/ Eu sunt mic, tu fă-mă mare/ Eu sunt slab, tu fă-mă tare…

Până venea ea, mă spălam pe față și pe dinți. Eram o slăbănoagă și o bicisnică, exact ca Niculae din Moromeții. Trăgeam colțunii albi și-mi luam rochița pe mine.

Intra repede cu căldarea de apă în mână:

–Îîîîha, frumușîcă mai ești, copchilă hăi!

Mă pieptăna frumos împletind greu părul meu moale și rar. Îl lega cu cordicuță roșie să nu mă deochi. Se îmbrăca și ea frumos și plecam. Nu mâncam nimic să putem primi anafură pe inima goală.

Luam la pas drumul colbuit. Trei km aveam de mers până la biserica din sat. Îmi plăcea nespus să merg cu ea.

Când intram în biserică mă închina pe la toate icoanele și-mi spunea să stau cuminte. De la un timp mă plictiseam. Luam la rând toți arhanghelii și sfinții, numai cu capul pe sus stăteam până mă durea gâtul. Apoi urmăream lumina cum intră năvală prin vitralii, asta mă fascina. Atâtea culori jucau pe pereți, unele împrăștiate, altele strânse ciorchine.

O vedeam cum merge cu acatist la altar și o auzeam cum șoptește cu smerenie:

–Săru’mâna, părinte. Aș vre să zică azi copchila me de la oraș Crezul, sî poati?

–Da, mătușă Taliță, cum nu, să zică, răspundea popa Bobu căutându-mă cu privirea lui blândă.

o-calugarita-regala-si-ingerii

Aveam emoții mai mari ca mine. Mă temeam să nu mă încurc.

Slujba curgea frumos până când auzeam:   „Ușile, ușile, cu înțelepciune să luăm aminte!”. Atunci luam pernuța de catifea verde și mă duceam la locul stabilit în fața altarului. Clar și tare spuneam Crezul în genunchi. Ca să nu-mi distragă ceva atenția mă uitam numai la caldelele din față. Când terminam, făceam cruce frumos fără să mă grăbesc, cu cele trei degete adunate mănunchi: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

Mă ridicam și o căutam. Ea primea complimente pentru mine. Mă lua de mână:

–Brava, puică. Frumos ai zîs, șăz’ de amu aicia.

Când ieșea cu Sfintele Daruri, părintele mă miluia punându-mi mâna pe creștet în semn de mulțumire.

Luam anafura cu sfințenie și ieșeam afară la ”masa di chiatră”. Acolo se dădeau pomeni pentru cei morți. Sarmale, cozonac și colivă. Acasă nu prea mâncam, dar acolo înfulecam cu poftă.

Eh, de acuma mai ușor mi se părea drumul înapoi spre casă. Zăboveam pe la o fântână cu apă limpede ca cristalul,  pe la un podeț unde discuta bunica una-alta, cu Dochița ori cu Talpeanca, pufnind șăgalnic cu colțul berții la gură.

Când ajungeam în dreptul Cooperativei îmi dădea vreo doi bănuți să-mi cumpăr mentosane.

Cât dormea ea la amiază, eu citeam Alice în Țara minunilor și verificam din când în când cuibarul să aduc ouă. Seara aprindea lampa, scotea de sub pernă Acatistul Maicii Domnului și mă ruga să-i citesc. Asculta cu ochii în lacrimi, atâta credință n-am mai văzut în viața mea la nimeni.