Nu! Timpul se măsoară cu clipa.

Ştiu, femeie, că nu ţi-e uşor, crede-mă că ştiu. Ai ajuns la jumătatea vieţii şi nu mai poţi fi păcălită. Înţelepciunea s-a lipit de tine odată cu ridurile alea fine din colţul ochilor. Ai crescut şi nu mai râzi cu gura până la urechi, doar zâmbeşti la glumele altora. Din șiragul de perluțe, lipsește acum, stingher, o mărgică. Câţiva te întreabă ”Ce ai? Parcă nu mai eşti ca acum câţiva ani aşa… zglobie, cu replica la tine.”

Nu mai tresari când sună telefonul şi nu mai ţii morţiş să ai unghiile impecabile. Fire de păr albe se iţesc pe la tâmple. Cel mai bine le vezi când îţi usuci părul. Strălucesc la lumina becului din baie. Ţie îţi plac, dar sor’ta îţi spune scurt, la o cafea: ”Trebuie să te vopseşti, ştiai!?”

Eşti puţin durdulie, nu ai vrea, doar mânânci o singură dată pe zi şi atunci fără pâine. Cumnatul tău, venit recent din Italia, îţi spune: ”Ce-ai păţit, bre? Ai mâncat drojdie?” Tu zâmbeşti, plecând ochii pe burta lui bombată, şi-ţi vine să-l întrebi când tre’ să nască dar nu, nu mai întrebi nimic, ai obosit văzând atâţia bădărani.

Totuşi, te pui pe cură de slăbire, mănânci varză până-ţi spune bărbată-tu că rugumi ca o capră. Treci mai departe, indiferentă, culegând roadele, că de la 71 de kile-n-vară, acum ai 63.

Te urci pe bicicletă şi pleci cam zece km printre dealuri, singură, fără telefon, fără chei. Vântul îţi mângâie părul şi tu, topită de iubire, închizi ochii o clipă. Clipa ta! Te uiţi prin lanul de floarea soarelui, în cel de grâu se gudură macii şi cicoarea. Opreşti pentru odihnă. E aproape ora 21:00. Greierii ţărâie prin iarbă, soarele-i sângeriu la apus. E atât de frumos. ”Am să scriu despre asta”, te gândeşti.

fată cu zmee

Când toate ţi-s grămadă în bucătărie, când unul vrea paste cu ton şi celălalt nu vrea ceapă-n salata de vinete, când ţi-a crescut negresa prea tare şi-a crăpat (lasă, acoperi cu glazură!), când maldărul de rufe te aşteaptă să le calci şi câinii latră ca nebunii că ai intrat în casă şi nu i-ai mângâiat, tu femeie, toate le faci şi pe toţi îi rânduieşti.

Tu care ai născut şi ai crescut cu ei râzând, plângând, hrănind, oblojind, în tot timpul acesta, cam 20 de ani, nu ai încetat să visezi şi nu ai încetat să te aburci şi pe tine la mal când simţeai că nu mai poţi înota. Stăteai pe nisipul fierbinte preţ de două răsuflări şi te aruncai graţios în valuri.

Da, femeie, pe la jumătatea vieţii începi să străluceşti în tine. Ai un hulub în coşul pieptului şi ştii că e dragostea care s-a copt frumos şi aşteaptă să guşti şi tu din ea, după ce ai dat tuturor pe săturate. Nu s-a terminat. Cum ai dat, cum s-a înmulţit şi a crescut ca pâinea-n ţest. Rupeai din tine şi creştea la loc.

E timpul să te uiţi la tine cu dragoste, e timpul să nu mai alergi. E timpul să-ţi dai timp pentru că nu e drept să mori fără să fi cunoscut timpul. Să-l uiţi pe ”Trebuie să…”, să-l ţii lângă tine pe ”Vreau” şi să-ţi fie cel mai bun prieten ”Eu”. Nu e egoism, e doar întoarcerea la copilărie.

După atâţia ani în care ai folosit doar rimel waterproof, îţi dai seama că nu de ploaie te temeai.

Nu ţi-a fost uşor, frumoaso, crede-mă că ştiu ce spun! Credeai că timpul se măsoară cu anii? Nu, timpul se măsoară cu clipa. Dar cum Dumnezeu facem că avem atât de mult timp şi atât de puţine clipe?

Anunțuri

Mă pieptăna cu pieptene de os, zâna mea.

Nu ştiu, voi aţi avut vreodată zile în care să bâjbâiţi după rost? Adică, stând aşa, în singurătatea voastră lucie şi fiind sinceri până la Dumnezeu, nu aţi râcâit cu degetul în suflet? Aşa cum râcâiam gheaţa de pe geam dimineaţa, copil fiind, în vacanţă, la bunica. Râcâiam şi suflam din plămânii mei mici aer cald formînd un cerc pe care holbam ochişorii să văd: a nins aseară, este loc de derdeluş?

În timpul ăsta, bunica punea pe plită ceaunul de mămăligă şi, când începea a face apa bulbuci: svârrrr!, arunca făina în ploaie să nu facă cocoloaşe. Lua culişerul de la locul lui şi dă-i, şi dă-i, şi mestecă, preţ de 15-20 de minute.

Avea, scumpa de ea, un fund de lemn. Rotund şi subţirel, tocit pe margini şi adâncit la mijloc de-atâtea sute de mămăligi ce s-au prăvălit pe el.

„Hai, lucuţă, scoală şi te spală!” Mă spălam cu apă caldă din ibricul de pe plită. În locul mămăligii, în ceaun, venea rândul laptelui. Alb ca neaua ce-o văzusem pe fereastră. Şi mirosea în casă… Doamne, mirosea a cea mai frumoasă copilărie.

Cât bolborosea molcom laptele, frumoasa mea zână mă pieptăna. Venea la capul patului micuţ, pe care-l înzestrasem noi două de cu vară cu o rogojină de toată frumuseţea. Era în pădure un loc numit „rogozărie”. Luam secera şi tăiam rogoz. Spurcată plantă rogozul, te taie ca lama cu frunzele alea ascuţite.

Ludovic Bassarab - Langa vatra

Lîngă vatră, Ludovic Bassarab (1866-1933)

Mă pieptăna cu-n pieptene de os, zâna mea. Aveam părul bălai şi rar. Se chinuia puţin până-l împletea, legându-l frumos cu o cordicuţă roşie. Eram primenită când mă aşezam la măsuţa de lemn acoperită cu muşama subţire. Luam strachina din blidar, lingura mea uşoară din aluminiu şi litra emailată, cu care am băut cea mai bună apă din viaţa mea.

Bunica tăia mămăliga cu aţa. Băga aţa pe sub mămăligă până la jumate şi ridica deodată de amândouă capete în sus, apoi sferturi şi tot aşa. Rotocoale de abur se ridicau deasupra mesei şi timpul acela a rămas încremenit în mine. Văd totul ca şi cum ar fi fost ieri: o copchilă de la oraş, crescută într-un bloc cu zece etaje şi lift, respira şi cu pielea bucuria de a fi cu bunică-sa în ajun de Anul Nou.

Căsuţa aceea mică, cu tindă şi cas’ce’mare (sufragerie), pitulată sub poala pădurii şi luminată în nopţile lungi şi geroase cu lampă, căsuţa aceea din chirpici şi cu grinzi vopsite’n verde-smarald unde, în timpul amiezii, glăsuia un aparat pe baterii cotele apelor Dunării (san-san santimetrî), locul acela mi-a arătat mie rostul.

Făcea rachiu de sfeclă, bunica mea. Se numea samahoancă. Cultiva pe 20 de ari sfeclă de zahăr şi făcea rachiu pe care-l vindea în şâpuri de jumate, din stică verde şi cu astupuşuri de cauciuc, negre. Ascundea pe unde nu gândea nimeni ţeava şi cazanul, că securiştii umblau pe la case să verifice.

Umblam noaptea prin pădure să îngroape damingenele: Ţâne minte, lucuţă: 15 paşi de la cărare spre Linia lui Mandea. Făcea gropile rapid, învelea damigenele în nişte oghele, acoperea cu folie, punea pământul deasupra, călca bine, trăgea frunzele şi gata. Atâta de cuminte ce-am fost că niciodată nu spuneam nimănui ce făceam noi două. Spun acuma, după 30 de ani.

Aduna bănuţii în batistă, zâna mea. Punea batista sub o grindă din cas’ce’mare.

Mânânţelele, banii mărunţi, îi ţinea în pestelcă de unde scotea când-şi-când şi-mi dădea să merg la Cooperativă să-mi cumpăr mentosane.

Şi acum mă întreb, de unde ştia cât jar să bage în fierul de călcat de n-a pârlit niciodată perdelele.

Când am crescut olecuţică, eu şi sora mea îi făceam casa lună. Spălam podelele cu peria de nagară, ştergeam geamurile cu ziare, dădeam portiţa de la sobă cu bronz şi lustruiam teracota cu motorină.

După ce a fost operată de cataractă, la 78 de ani, zâna mea, a început să devină copil. Am luat-o la noi acasă, i-am încuiat cu lacăt acareturile. Avea Alzheimer şi era cuminte ca un înger. Ce bucurie mare aveam că întotdeauna pe mine mă recunoştea: Tu eşti, lucuţă, Lumânărica mea, tu eşti? Mi-ai adus portocale?

O găsea mama de multe ori în vie mâncând struguri şi spunând încet: Căsuţa mea, Mărie, n-ai vândut-o, nu!? Du-mă la căsuţa mea, hai acuma, du-mă!

La 99 de ani, a doborât-o o gripă. Mama pregătise lumânarea şi ea a văzut. „Ce-i cu asta? Crezi că mor amu? Ehehe, copchilă, nu ştie nime’ clipa şi ceasu’.”

A lăsat-o mama rezemată de perne şi s-a dus fuguţa la farmacie. Când a venit, plecase zâna mea în Ceruri. Aşa am găsit-o eu, rezemată de perne. I-am dat baticul de pe cap şi-am început s-o pieptăn frumos, pentru ultima oară, fără să plâng şi fără să mă smiorcăi. Surorile mele se cruceau: Uite cum o cuprinde şi nu-i este frică!

Cum să-mi fie frică de iubire? Moartea nici nu a fost pe aici, zâna mea a plecat în Nemurire.

Te pupă tăticu’ pe bubiţă, după Sfintele Sărbători

După cum văd că stă treaba, făţărnicia oamenilor în preajma sărbătorilor de iarnă atinge cote alarmante. Soţiile dau iama printre blide să fie masa plină cu de toate când vor veni cumetrii cu naşii şi cu finii. Competiţia e acerbă, acum a ajuns la Faza pe Sarmale. Soacrele dau ochii peste cap teatral, în timp ce socrii închină păhărele în cinstea anului nou.

Copiii, în funcţie de vârstă, freamătă în aşteptarea Moşului, urmărind cu ochi ageri ofertele de pe Emag ca să-i transmită acestuia, nu-i aşa?, Ram-ii şi Gb-iţii necesari fericirii.

Bunicile şi bunicii l-au tăiat pe grăsun şi-au pus totul în afumătoare, poştaşii umblă ca descreieraţii prin mâzgă şi burniţă să ducă la timp alocaţiile dublate şi pensiile ce vor fi topite instant încă din prima zi de cum intră pe mâinile beneficiarului.

În megafoane se aude tare şi tâmp: „De Crăciun, fii mai bun, fii adevăraaaat…”, brazii au fost deja împodobiţi chicios, cu fel-de-fel de panglici, de zici că i-a legat cineva fedeleş, cozile la Carrefour gem de coşuri pline şi o voce anunţă sistematic: „Proprietarul maşinii cu numărul SV-69-BOS este rugat să se prezinte în parcare”, ăla din faţa ta îţi aruncă ocheade răutăcioase, de parcă i-ai luat tu ultimul cozonac de dinainte, telefoanele zbârnâie, în timp ce un domn, care nu pare deloc pămpălău, spune tare: „Am luat, am luat, stai fără grijă, Pui!”ÎNGER DE PIATRĂ

În toată hărmălaia asta, există o fiinţă suavă ce suferă în tăcere cu ochii clipocind înlăcrimaţi. Ea este amanta. Da, dragile mele neveste. Amanta suferă în tăcere amară de Crăciun. I s-a spus printre suspine şi mângâieri că asta e viaţa. Vin cumătrii şi cumnaţii şi trebuie salvate aparenţele. Familia e celula de bază a societăţii. După cum bine ştim, unele celule sunt canceroase, dar asta e, cât se poate o mai lungim aşa. Călcăm toţi pe mândrie şi cântăm „Leru-i ler”.

Lasă, amantă dragă, te pupă tăticu’ pe bubiţă după Sfintele sărbători, ba chiar o să-ţi şi lingă rănile pentru că saliva de animal conţine o substanţă ce ajută la vindecarea imediată. O să-ţi aducă ceva frumos cadou şi ciorapi din ăia cu bandă, negri, prinşi de chiloţei cu harnaşament. O să vă împreunaţi în scârboşenia voastră şi o să fie de vis, da!, pentru că ce e interzis trebuie trăit la intensitate maximă.

Voi, nevestelor, bucuraţi-vă de copii. Lumea va fi mai bună dacă voi aţi înţelege suferinţa şi dacă aţi avea maturitatea şi inteligenţa necesară. Sunteţi nişte egoiste şi nu vreţi să împărţiţi bucăţica voastră. Prea v-aţi învăţat cu nărav, soţul vostru nu este proprietatea voastră. El este o fiinţă în continuă transformare, un bulgăre de lumină ce te poate orbi cu sinceritatea sa.

Ştiţi voi prin ce chinuri trece când trebuie să-şi ascundă telefonul, despre care voi nici nu ştiaţi, sub scaunul maşinii? Ştiţi voi cum îi ţâţâie inima în miez de noapte când primeşte un mesaj şi voi vă holbaţi fix acolo întrebând ca suricatele: „Cine-i, cine-i?” Ştiţi voi câte scenarii se ţes în căpuşorul lui, numa’-numa’ de-ar scoate-o la capăt?

Lasă, dragă nevastă, recunoaşte că te-ai topit când, descoperit fiind cu fu(r)tişagul, îţi spune în genunchi: „Nu te las pentru o curvă, te iubesc, iartă-mă, nu ştiu ce a fost cu mine…”

Hai, gata cu smiorcăiala! Vin invitaţii şi nu-i piftia la rece. Bagă mare şi fii tare, ori eşti gospodină, ori nu mai eşti!?

Dacă învăţaţi Crezul, vă iau ghetuțe din piele

O, Doamne, ce dor îmi e de Tine, uneori! Ieri mi-am dat seama că nu mai ştiu Crezul. Îl ştiam de la şapte ani, de când mama ne-a adunat într-o seară, pe toţi cinci, lângă ea şi ne-a spus: „Dacă învăţaţi Crezul vă iau ghetuţe din piele.” Cum să nu vrem? L-am învăţat cât ai clipi. Mama era aşa de bucuroasă, ne-a pupat pe frunte cu nesaţ.

Nu mai ştiu de câte ori, eu, mică şi slăbănoagă, aşezată în genunchi în mijlocul bisericii, cu ochii aţintiţi în altar, când auzeam: „Uşile, uşile, cu înţelepciune…”, spuneam tare, parcă pentru întreaga omenire, Crezul.

M-am rătăcit de Tine de atâtea ori, Doamne Sfinte, de-atâtea ori Te-am supărat cu vorba mea necugetată. Apoi, Te-am văzut într-o vână de izvor de munte cum Te izbeai de pietre ducând cu Tine viaţă în aval. Odată erai pitit în geana răsăritului şi pâlpâiai ca o lumânare sfântă. Te-am mai simţit lângă mine când îi citeam Acatistul Maicii Domnului bunicii mele dragi. A aprins lampa din grindă în seara aceea geroasă de iarnă. Eram pe cuptor, rezemate de perne. În plită ardea mocnit o cioată. Eu citeam, citeam încet şi când am ridicat ochii bunica mea plângea. Te-am văzut în lacrima ei ce nu curgea, clipocea în ochi a iubire pentru Tine. Asta a fost cea mai frumoasă întâlnire a mea cu Tine, Doamne.

Am prieteni atei, sunt atât de deştepţi, îi iubesc. Unii încercau să mă facă să mă lepăd de Tine, cică de ce laşi Doamne să moară copiii, de ce nu iei măsuri cu răii lumii, de ce, de ce, de ce? Ei nu înţeleg că ne-ai dat Pământul şi ne-ai făcut cu raţiune. Atât! Şi ai plecat în Ceruri să veghezi. Ce a făcut omul cu raţiunea? A început să distrugă frumuseţea, Doamne, să strivească echilibrul, să sugrume pe cei fără apărare, să otrăvească apele.

pene puse la uscat

„Nu există o Hiroshimă a cailor” aşa a spus Nichita în poezia Nu există. Ce mult Te-or fi durut toate astea!? Oamenii gazau oameni, îi îngropau de-a valma cu buldozerere strivindu-le oasele, Elisabeta Rizea era atârnată de grindă cu mâinile la spate să i se smulgă Doamne, să i se smulgă, Ţuţea mânca în puşcărie copite şi maţe găsindu-Te şi propovăduindu-Te pe Tine în frigul şi întunecimea aceea, Aniţa Nandriş a fost cu Tine în sân în Siberia 20 de ani amari, Cioran Ţi-a făcut cea mai cruntă declaraţie de dragoste: “Doamne, eu nu spun că tu nu eşti. Eu spun că nu mai sunt.”

”Zorii
au primenit izvoarele din jghiaburi,
au spălat gâtul mierlei din pădure,
au spart cu plugul proaspăt arătura,
au pus în dosul plugurilor oameni,
şi-au pus în palmieri atâtea flăcări,
de parcă eşti în orice palmier,
de parcă-n orice flacără eşti, Doamne.”, aşa Te-a văzut, Doamne, Benjamin Fondane, românul, evreul, poetul, ieşeanul, ce a murit gazat pe 2 octombrie 1944 în lagăr. Toţi oamenii frumoşi şi drepţi Te-au iubit, cum să nu Te iubesc şi eu? Cum? Doar nu sunt oarbă.

Cum să nu fii? Au venit oameni din moarte clinică şi povestesc cum Te-au văzut. Erai lumină, erai bunătate, aşa spun ei. Eu nu am fost în moarte clinică şi ştiu, jur că ştiu, că aşa eşti. În cele mai negre zile ale mele, Te-am simţit. Recunosc, l-am simţit şi pe diavol şoptindu-mi: „Omoară-te, nu vezi ce viaţă de rahat!?” Şi atunci vedeam lacrima bunicii mele cu dragoste în ea, clipocind. Nimic, nimic nu-ar fi făcut să mor, pentru că Te iubesc prea mult, Doamne, ca să te rănesc, că Tu ai pus în fiecare om iubire, ai pus inimă să bată.

Tatăl meu scump, aşa m-am gândit la Tine azi. Rămâi lângă mine şi nu mă lăsa. Alaltăieri am plantat 13 frasini. Mult m-am gândit: „Oare voi sta la umbra lor?” Vezi? Mă gândeam că vreau să Te găsesc şi în coroana lor, de-a valma cu tot păsăretul ce-şi va face cuib acolo.

Îngerul Alb cu Microscop operator

Dragii mei, azi vreau să vă scriu despre o minune de OM. Numele lui este Leon Dănăilă şi este medic specialist neurochirurg la Spitalul „Gh. Marinescu” din Bucureşti. S-a născut pe 1 iulie 1933 la Darabani, locul de unde se atârnă harta-n cui şi unde iarna sunt geruri de crapă pietrele, într-o familie cu încă doi fraţi. Mama avea patru clase primare şi tatăl aproape că nu ştia carte.

Destinul acestui OM a fost călăuzit de Dumnezeu în care crede cu toată fiinţa lui. Într-o zi, copil fiind, a găsit la gunoi, ruptă şi murdară, o carte despre chirurgie. A cusut-o cu sârmă şi a citit-o cu sete. Setea unui suflet ce avea să ajute şi să scape din ghiarele morţii mii de oameni.

A urmat liceul „Grigore Ghica V.V” la Dorohoi (cu mândrie spun că în acelaşi liceu am învăţat şi eu). Au fost ani grei pentru copilul venit de la ţară, „de la coarnele plugului” cum spune chiar el, copil ce îşi dădea toată silinţa, dar când era scos la tablă, deşi ştia la fel de bine lecţia ca fiii directorilor şi domnilor de la oraş, el primea nota 7, iar ei primeau 10.

Spune că nu-i plăcea matematica pentru că nu putea ajuta oamenii făcând calcule. El a citit în cartea aceea găsită că poate salva oameni şi ăsta a fost Crezul său.

Când a terminat liceul i s-a spus la secretariat: „Tu să te duci la Medicină? Nu vezi ce note ai la matematică? Acolo merg numai ăştia cu 10 pe linie.” Cu toate acestea, a fost singurul din liceu care a intrat la Facultatea de Medicină din Iaşi, în 1952, pe care a absolvit-o în 1958.

Doctorul Dănăilă

A cerut să facă stagiul de trei ani printre oamenii de la ţară, la Comăneşti şi Dărmăneşti. Bucuria lui era şi este să ajute oamenii bolnavi, să-i facă bine. A studiat tot ce se putea despre creierul omului, a absorbit ca un burete cunoştinţe şi a reuşit să scadă mortalitatea din timpul operaţiilor de la 50% la 3-4%. Pentru asta a obţinut foarte greu, în 1980, o bursă Fullbright de un an la New York, cu aprobobare de la Cabinetul 2. Cei de acolo au vrut să-l bage la experimente pe animale, dar el le-a spus răspicat: „Oamenii mă aşteaptă în ţară să-i operez, nu să le arăt cum pot face o pisică să ridice coada ori piciorul”.

Pentru mine, când te duci în America cu gândul să înveţi cum să scazi mortalitatea din timpul operaţiilor pe creier de la 50% la 3-4%, te numeşti Înger Alb cu Microscop operator.

Leon Dănăilă şi-a cheltuit banii ca să facă cercetare. În 2005, a descoperit o celulă din creierul uman pe care a numit-o „celula sfoară”. Aceasta protejează creierul împotriva proceselor patologice şi „agaţă de ea” hematiile ce scapă din sânge.

A scris zeci de cărţi, singur şi în colaborare cu renumiţi neurochirurgi din întreaga lume, a primit numeroase premii şi distincţii.

Îmi place să-l ascult cum vorbeşte, omul acesta are ceva divin. După atâţia ani de „pribegie”, accentul moldovenesc i-a rămas întipărit ca o pecete. Când vorbeşte despre oameni, ochii îi sunt scăldaţi în lacrimi de iubire.

„Viaţa înseamnă ceilalţi”, „Cortexul e cea mai frumoasă Catedrală”, „Sunt cel mai sărac medic din lume, nu am nimic”.

După ce l-am ascultat ore întregi vorbind, am scris o postare pe facebook:

„Popor nebun, ţară nebună, acest OM e printre cei mai sclipitori neurochirurgi din lume şi trebuie să aleagă ce este mai ieftin ca să mănânce. Primeşte 2500 lei salariu, după o viaţă de studii, operaţii şi descoperiri. Dacă ar fi rămas în America avea milioane de dolari în conturi şi era tratat ca un boţ de aur. „Sunt cel mai sărac medic din lume.” Într-o dimineaţă vom auzi la ştiri cum a murit în linişte şi sărăcie acest Înger Alb care a descoperit „celula sfoară” şi care a spus: „Cortexul e cea mai frumoasă Catedrală”. Atunci să nu te aud că-ţi pare rău, popor nebun, ţară nebună!”

Nu s-a supărat nimeni deocamdată.

Pe voi, cei din Bucureşti, vă rog, dacă vedeţi prin metrou un Înger Alb, că da!, la 82 de ani merge la serviciu cu metroul, spuneţi-i că-mi cer iertare pentru mârlănia şi ignoranţa parlamentarilor cu cefe groase şi gâturi proţăpite în fulare de caşmir. Nici un ministru al sănătăţii nu i-a trecut pragul, nimeni nu i-a mulţumit pentru că face România cunoscută peste hotare. Spuneţi-i, vă rog, că-i mulţumesc Lui Dumnezeu pentru acest moldovean bun ca pâinea-caldă şi mă rog să aibă sănătate şi putere.

Vă pup ş’om mai vorghi!

Ger. Şi aseară, -19 grade. Acum sunt -12. M-a uscat frigul, mi-au crăpat buzele şi mâinile. Focul pârâie molcom în sobă. Depinde de lemne, bradul pocneşte de zici că ’puşcă ruşii, e iute-arzătoriu şi nu lasă jar. Carpănul e ca un om cu caracter, se zice că dă căldură şi dă, frate!, ăsta nu glumeşte. Stejarul arde bătrâneşte şi înţelept, plopul-numa’ frunza de el, răchita sfârâie şi udă, salcâmul geme pufnind.

Soarele aruncă neputincios olecuţică de lumină printre norii bucălaţi şi albi ca dinţii negroteilor. Un vântişor îndrăcit bate dinspre miazăzi şfichiuind obrazul.

Ţaţa Profira râcâie sloiul de la poartă cu berta înfăşurată pe obraz, bodrogănind vrute şi nevrute dar eu aud numa’ atâta: „Ardă-te-ar focul de ger şi ducă-te-ar să te ducă pe pustii şi pe codri!”

Câinii s-au pitulat în cuşti, găinile şi cocoşii calcă mărunt prin coteţe, porcii ce-au scăpat de Ignat grohăie lângă troacă puturoşi, iepuraşii rod felii de pâine uscată, rămasă de la revelion.

Eu adulmec o ceaşcă de lapte înspumat ce miroase a copilărie. Deschid portiţa sobei şi fac poza asta pentru voi, pentru că e prima zi de luni a lui 2016 şi pentru că vreau să vă spun ceva: Bucuraţi-vă de puţin, bucuraţi-vă de foc, de lapte, de animale. La ce mi-ar folosi tot aurul din lume, dacă n-aş şti să mă bucur de astea prima dată? Aurul e rece ca fruntea unui mort.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA
În sobă

O orhidee alb-verzuie se iţeşte la fereastra mea de lemn. I-am schimbat pământul, i-am pus ghiveci mai mare şi acum se lăfăie în lumină.

Am terminat cana de lapte. Soarele parcă a căpătat o ţâră de putere. Trec vreo cinci copii pe stradă strigând din toţi rărunchii: Ghiralesa! Chiralesaaaaa!

Popa, dascălul şi pălimarul îi urmează cu-n mănunchi de busuioc şi-o găleţică de aghiazmă, ridicând osanale Cerului cu glasuri neobosite: În Iordan botezându-te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat…

Mă uit pe fereastră. O pungă de Lay’s albastră se dă de-a rostogolul pe sub garduri. O mână vântul dinspre miazăzi şi va rămâne agăţată cine-ştie-unde.

Deunăzi m-a împins păcatul şi-am băgat în gură o bomboană de mentă. Nu! Nu luaţi, dimineaţa când se crapă de ziuă şi ieşiţi din casă la -17 grade, nu luaţi bomboană de mentă în gură.

În loc de nas veţi avea burlane de fum alb (habemus papam), dinţii se vor sparge în milioane de bucăţi, ochii vi se vor împăienjeni crăpând casant şi iremediabil sub pleoape, crivăţul siberian vă va şuiera necontenit în timpane, strecurându-se mişeleşte în cap pe lângă scăriţă, ciocan şi nicovală. În timpul acesta, mâinile vor strânge cu ultimele puteri cojocica întărită pe spinare iar gândul va schia printre circumvoluţiuni cu viteza luminii, pocnind la artificii numai în zona creierului mic.

Ultima imagine văzută înainte de leşin: Doi cai nărăvaşi împodobiţi cu zurgălăi şi ciucuri roşii în coamă, trăgând o sanie verde, spinările lor învăluite în abur şi pe nea Culiţă strigând cu ecou: Diiii, Stelaaaa! Diii Zariiiif!De unde să ştie omul că eu am băgat Eukaliptus Mentol în cavitatea bucală?

Hai, vă pup ş’ om mai vorghi!

I’m the only one

Tocmai tremură inima-n mine de emoţie. Anul ăsta fac 40 şi vreau să fiu bine. Ştiu că nu se îngraşă porcul de Ignat, dar simt că am în mine puterea de a fi bine. Am adunat-o cu răbdare şi umor. Mereu am dat-o pe după vişin, adică tot ce era destinat să mă răpună mai de-a dracului mă întărea. O să vă întrebaţi cum am reuşit? Uite cum: primeam şutul în cur, după care mă puneam jos şi plângeam vindecător. Nu am încercat vreodată să fiu mai puternică decât eram în stare, nu am adunat în mine lavă. Am fost un mic vulcan sfârâitor, toată presiunea era eliberată prin lacrimi şi muci.

Nici un şut în cur nu e un pas înainte, dacă nu te poţi ridica, ba chiar poate fi începutul sfârşitului vieţii tale. Suferinţa te mână, dar tu alegi drumul pe care pleci şi felul în care mergi. Poţi merge cu ură, cu regret, cu gândul răzbunării; poţi merge cocoşat sau ţanţoş, ca râma sau ca broasca, depinde ce resurse găseşti la tine în suflet când faci inventarul.

Eu nu am avut cancer şi am o sănătate de fier, mulţumesc Bunului Dumnezeu, dar m-am aruncat în viaţă la 18 ani cu toată încrederea, aşa cum te arunci într-o piscină vara. Ce credeţi? La mine piscina era goală. Mi-am zdrobit nasul, m-am julit pe faţă, am ieşit de acolo, am stat puţin pe margine şi am sărit iar. Nu ştiu nici acum de ce. Poate pentru că: Până moartea ne va despărţi, poate pentru că: Să fii şi tu, mamă, în rândul lumii!, poate pentru că: Rău cu rău, dar mai rău e fără rău.

11215832_10205742114285787_949720252558585169_n

Unii dintre cei care mă cunosc spun că am fost o proastă, alţii că am fost prea bună, câţiva mi-au spus „bleagă”, vreo doi au folosit chiar cuvântul „puternică”. Au dreptate, din toate astea eu am fost câte puţin.

Mă mai aburca din disperare un zâmbet de copil, amintirea bunicii, mirosul iasomiei, trosnetul lemnelor în sobă, mersul cu bicicleta ori vreun apus lăsat de Dumnezeu special pentru inima mea. Bucurii din astea mărunte pentru unii, dar pentru mine au fost liane de care m-am ţinut să nu cad.

De acum nu mai sar în piscină. Gata cu smiorcăiala. Mi-am luat cremă antirid 30 plus, beau ouă de prepeliţă, fac abdomene şi-mi caut pantofi frumoşi. La vară am să mă bronzez uniform şi în iulie, taman când fac 40, trântesc o poză pe facebook de o să-mi curgă like-urile gârlă. Hăhăhă, abia atunci mi se umple piscina.

Orice mi se va întâmpla, în legătură cu dragostea coclită şi amorul ghebos, voi trata cam aşa problema: So what? Fuck you! I’m the only one.

Am văzut prea multe ca să mă mai doboare ceva. Ceea ce am învăţat este lecţia mea: Nu pune viaţa ta în mâna unui om! Nu căuta suflet-pereche că nu există aşa ceva. Poartă-ţi sufletul tău cu mândrie şi toţi te vor iubi, nimeni nu va şti că el ţi-a fost făcut zdrenţe, cândva, decât dacă tu îl pârăşti. Nu-l pârî, tămăduieşte-l cu-n apus ca să poţi merge mai departe. Mult mai departe de 40.