Viaţa contează

M-a întrebat odată o prietenă:” Ce contează pentru tine în viaţă?”

Am spus la repezeală: “Viaţa contează pentru mine!” Apoi am recitit atent: “dintre toate câte trăieşti”. Aha…

De atunci, de când m-a întrebat, sunt șase ore, timp în care am fost la piaţă şi am scos sâmburii din 10 kg de cireşe. M-am gândit calm, tăcut, zdrobind trup fraged de cireaşă. Oare ce conteză? Fără de ce nu aş putea trăi? Fără de cine aş muri? Fără de care n-aş putea?

Primul gând mi-a fost că pentru mine contează copiii. Da, sunt dependentă să-i ştiu. Să-i ştiu bine. Dar am văzut un tată care, înmărmurit de durere, într-o zi toridă de vară, i-a spus soţului meu: “Veniţi repede şefu’, cred că mi s-a înecat băiatul în Siret!” Eu am sărit ca arsă, cunoşteam băiatul, era din satul nostru, avea 17 ani. Am spus: “Nu se poate!”. “Ba da, aşa este. A intrat în apă şi nu a mai ieşit”, mi-a răspuns tatăl fără să clipească. Conta copilul acela pentru el? Cum să nu, era viaţa lui! Dar totuşi acel tată trăieşte şi azi deci viaţa lui nu s-a sfârşit odată cu moartea fiului său. Poate s-au rupt toate firele’n el, dar există.

Odată, tot vara era, a venit o fetiţă unde lucram eu şi mi-a strigat: “Veniţi că Andrei a căzut de pe motoretă şi nu mai mişcă!”. A fost prima oară în viaţa mea când timpul s-a scurs cu încetinitorul. Nu mai simţeam pământ sub tălpi, nici nu ştiu cum am ajuns acolo unde era căzut. Casca era crăpată în două, el – alb ca varul. Nici un părinte nu ar trebui să treacă prin clipele alea, nu e drept! Nu a murit şi nici nu a rămas cu sechele dar, pentru mine, a fost crâncen de nedrept.

g3

Mai contează pentru mine să-mi ştiu părinţii şi fraţii bine. Contează să am bani cât să mă descurc cu toate cele.

Mai citesc întrebarea de sus încă odată şi extrag trei cuvinte esenţiale pe care le leg, cu tendoane înţepenite, într-o propoziţie: “Trăieşti pentru tine?”

Nu, nu trăiesc pentru mine! Doar călugării şi copiii pot trăi pentru ei. Oricât ai fi de înţelept nu ai cum să trăieşti pentru tine atâta timp cât ritmul inimii tale depinde de alţii. Am căpătat tahicardie suferind, doctorul “inimolog” mi-a dat să iau Xanax. L-am aruncat cât colo: “Nu, nu!, pentru alţii, fie şi copiii mei, nu iau pastile din astea.”

Puteam trăi PENTRU MINE dacă aveam în loc de inimă un motoraş mecanic. Creierul comanda, motoraşul executa: “Plângi!”, plângeam. “Râzi!”, râdeam. . “Pierzi!”, pierdeam. “Câştigă!”, câştigam… Motoraşul mecanic doar făcea: ţaca, ţaca, ţaca şi nu mai transmitea stomacului – fluturi, mâinilor-frig, picioarelor-tremur, urechilor-vâjâială, maţelor-durere, ochilor-ceaţă.

Scumpa mea doamnă, din toate câte le trăiesc, toate contează cel mai mult. Dar, mă rog lui Dumnezeu să nu mor până n-oi învăţa şi eu cum e să TRĂIEŞTI PENTRU TINE. Bănuiesc că ar fi divin să te scalzi zilnic în Lacul Fără-de-Griji. Am o vagă amintire a acestei stări de când eram copil. Grija mă face să nu pot trăi pentru mine. Să-i ştiu pe toţi bine şi pe mine fără griji, asta m-ar face fericită.

Nu-i aşa că-i imposibil?

Anunțuri

Copilărie, Rai erai!

Nu ştiu alţii cum sunt, vorba şugubăţului Creangă, dar eu, din orăşeancă, m-am făcut ţărancă get-beget. Născută şi crescută la oraş, copchilă bicisnică ce-am fost, când scăpam în pădure, eram ca o căprioară nebună. Dacă nu eram în alun, eram în cireş; dacă nu eram în podul şurii să caut ouă, eram sigur în hulubărie; dacă nu eram prin popuşoi, eram musai la fântână; când nu eram la lutărie, eram adesea la canton. Uite aşa m-am tot zbenguit eu prin vacanţe la bunica, de nu mi-am mai putut scoate din ochi, din urechi, din suflet, copilăria.

Mersul la biserică era literă de lege. Trei kilometri dus, drum prăfuit, vară toridă. Acasă nu eram o mâncăcioasă dar, la biserică, când prindeam vreo pomană, dragă-Doamne, se speria bunica ce de-a sarmale şi colivă înfulecam.

– Părinte, săru’-mâna, vrau să spună copchila me’ de la oraş, azi, Crezul în Sfânta Biserică, se poate? zicea bunica, gârbovită cu smerenie în faţa Altarului, în timp ce dădea acatist.

Ştiam semnalul, toată lumea se uita la mine. Eu, mică şi slăbănoagă, cu rochiţă albă şi colţuni la fel, mă aşezam în genunchi, pe o pernuţă verde, la locul stabilit. Mică, mică, dar îmi răsuna vocea de le dădeau lacrimi în ochi babelor şi moşnegilor, deopotrivă.

Când terminam, mă ridicam uşor să nu mă ‘mpiedic. O căutam cu privirea pe bunica. Ea nu mai putea de mândră, mă prindea de mână şi mă ţinea lângă ea. ”Stai aici, lucuţă, ai spus frumos, brava ţâie!”

Pe drum, spre casă, îmi primeam răsplata: mentosane ori îngheţată de la Cooperativă.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

 

Da, când veneam în Raiul bunicii eram sătulă de școală, sătulă de bătut din palme: Ceaușecu PCR! Vroiam să fim doar noi două, să dăm cu var, să adunăm crengă și câte-și-mai-câte din pădure. Nu mai vroiam să văd blocuri, praf și gălăgie.

Acuma, am crescut. Am venit în Raiul bunicii să trăiesc, mi-am făcut casă nouă aici şi casa ei, cea de chirpici, mi-a dat-o mama mie, pe câţiva creiţari. E sub coasta pădurii, raiul meu.

Acum, întâlnirile mele cu bunica sunt sub un vişin, la cimitir. Schimb florile din vază, şterg praful de pe gărduţ, ud trandafirii şi mângâi crucea rece de fier. ”Unde eşti matale, puica mea?”, o întreb, uitându-mă în sus, prin coroane de copaci. Ţârrrr, ţârrr, piuuu, piuuu, zeci de păsări ciripesc.

Mai am băncuţa pe care stăteam, amândouă, obosite, mai am lampa la care îi citeam Acatistul Maicii Domnului şi mai am liliacul de la geam. Nucul l-am tăiat, era bătrân. Am găsit un păpucel în podul casei şi îl păstrez ca pe un scump odor. Cu el eram încălţată când am păşit în Rai.

 

 

 

 

 

Te lepezi?

S-a îndrăgostit o prietenă de-a mea pe care n-am văzut-o în realitate încă. E frumoasă şi scrie dumnezeieşte. Vorbim, când-şi-când, pe chat. Aseară mă frământam cum să fac să-i spun că, uneori, bărbaţii… bărbaţii se leapădă de iubire. Exact ca faza aia când întreabă popa în biserică: „Te lepezi de Satana?”, aşa le apare şi lor în cale una şi-i întreabă privind sticlos: „Te lepezi de nevastă-ta?” Atunci ei, iubitori şi curioşi, răspund apăsat şi ritmic: „Mă lepăd, mă lepăd, mă lepăd, uuuuh!”

Zic: „Bun, frumos, superb, dar, te rog, lasă acolo undeva, aşa cum lasă vulpea-n vizuină câte un iepure de câmp, lasă şi tu o marjă de eroare.” Da, nu e mişelie, e instinct de supravieţuire, să ştiţi. Se poate muri „Din dragoste, rănită”, am văzut asta cu ochii mei. Am văzut cum a murit amanta soţului meu (avea 31 de ani), fix la trei ani după ce s-au despărţit. „De scârbă”, cum zic femeile bătrâne stuchind în sân, a făcut leucemie. Ce să zic, mare curvă dragostea asta când e consumată fără măsură.

Luaţi cu linguriţa, fetelor, puţin câte puţin, ca şi cum aţi verifica o dulceaţă şi v-aţi întreba: „E din chitru, din gogonele, trandafir, nuci?” Puneţi borcanul ‘napoi pe raft şi consumaţi cu măsură, asta nu-i ca barabula să stea în silozuri, da?măr în oglindă

Aud fete frumoase, disperate să nu rămână singurele în ceas de seară. Ce-aveţ’, bre? Când aţi venit pe lume eraţi în curul gol. Gângureaţi şi nu vă păsa de nimic. Acum sunteţi mari, frumoase, deştepte, ia faceţi voi olecuţă de slalom printre spurcăciuni.

N-oi fi eu Baba Vanga, dar ce spun, spun din proprie experienţă. Trăiţi-vă viaţa fără frică, ardeţi mocnit şi fără fum, ardeţi curat pentru alţii, dar, mai ales, pentru voi. Meritaţi tot ce e mai frumos pe lumea asta şi frumos este berechet, am mai spus eu odată: „Unde să găseşti un mac într-un lan de curu-găinii?”

Trăiţi fără frică, atâta vă spun! Oblojiţi-vă cu Cerul şi Pământul, oamenii dor uneori. De cele mai multe ori.

Ca pomul, omul.

Într-o viaţă de asta cunoşti lume peste lume. Unii sunt dulci, alţii sunt acri de-ţi fac gura pungă, alţii n-au niciun gust. Unii sunt fructiferi, alţii decorativi, unii stau în livadă, alţii cresc în pădure ori în rezervaţii speciale.

Prima dată, mă uit la mâinile oamenilor. Ele sunt ca o marcă, după frunze identifici pomul.

Am văzut mâini micuţe, negriciose, cu vene proeminente, cu pielea fină ca foiţa de ţigară, cu mici pete maro, ”de bătrâneţe”, şi degetele puţin strâmbe de la reumă. Astea sunt frunze de iasomie,  bunică dragă, țiitoare de Acatistul Maicii Domnului sub pernă și de busuioc la icoane.

Am văzut mâini albe ca spuma laptelui, cu degete lungi ce se termină la capete cu vitralii perfect conturate, valabile 2-3 săptămâni pînă la următoarea aplicare. Se cheamă magnolii, secretare pline de secrete, împărătesele cafelei.

Am văzut mâini butucănoase, tip hammer, când ţin paharul de bere în ele ţi-e frică să nu-l strivească. Ăştia este stejar, esenţă tare, constructor de case.

Mai sunt mâini normale, potrivite ca mărime, nu ies cu nimic în evidenţă, decât că ţin paharul de vin cu degetul mic ridicat excesiv. Clar, plop, cea mai slabă esenţă, curvar de meserie, cu ochi alunecoși și minte scurtă.

Alea cu cuticula crescută puțin pe unghii sunt mâini de gospodină, casnică, miros a clor ori vanilie și scorțișoară . Arareori se dichiseşte, pentru că ea mereu are grijă de alţii. Numai Dumnezeu știe cîtă cremă de gălbenele au pus pe julituri în genunchi și-n coate ca să se tămăduiască ”buba”. Copacul acesta este măr verde, mereu cu copiii în preajmă. Crengi de mamă.

PA017887.JPG

Am mai văzut mâini mari, supradimensionate, cu buricele degetelor mai mari decât normale, cu unghii rotunde şi cu arătătorul mâinii drepte îngălbenit. Acestea tremură sfios. Sunt frunze de nuc, mâini de alcoolic.

Văd mâini trecute de 60 de ani, strâmbe, osoase, sucite de poliartrită, mâini ce au mângâiat cinci copii și au fost, fără pic de medicină, mîini de stomatolog (specializare: scos dinții de lapte cu ața). Ace de brad, brad de tată.

Mai ştiu mâini iuţi, ce culeg scame invizibile de pe flanele din oloișcă, mîini ce leagă berta cu viteză uimitoare și cu unghii uitate de vreme, îngălbenite. Frunze de măceş, mâini de vecină clevetitoare, capabilă să dea gata un țuhal de semințe într-o s’tămînă pe podețul de la poartă.

Am văzut, și nu le pot uita, mâinile fine, puţin umflate, dolofane, mereu curate, cu manichiura impecabilă şi unghii date cu lac uşor rozaliu, într-un singur strat. Sunt mâini de prun ghimpos, ce face prune mici cu sâmburele mare. Doar pieliţa de ele. Astea-s frunze de popă chizmatarnic ori de primar fandosit – fosilă comunistă.

Da, când întâlnesc oameni mă uit la mâinile lor, să văd cum sunt. Ale mele nu-s pefecte, nici pe departe. Mi s-a spus că voi moșteni poliartrita tatălui meu. Am scos și eu dinți cu ața… Uneori mă gândesc că aş putea fi alun. Sau, mai bine, cireş amar?

A spus Nicolae Iorga: Lemn bun, lemn rău, aceeași cenușă. Dar nu aceeași flacără.  

Tinereţe, haine grele

Cum e? Ştie cineva cum poate fi? Să te măriţi la 18 ani, să rămâi însărcinată la 21, apoi să fii brusc abandonată disperării. Casă nu, serviciu nu, şomaj nu. Să stai într-o casă cu stuf, în gazdă, să-ţi roadă noaptea şobolanii uşa. Să nu ai ce mânca, dar te-ai înţeles cu gazda că, dacă prăşeşti carfofii, îţi capeţi dreptul să mănânci câţi vrei. Când te saturi de cartofi, faci un efort şi cumperi un kilogram de orez, din care iese mult pilaf cu legume.

Să fie iarnă, ger -25 de grade şi tu, însărcinată în patru luni, să stai la gura unei sobe călduţe numa’ şi să te gândeşti jumătate de oră cum s-ar face un nod la o cravată. Cravată cu care să te spânzuri. În timp ce te gândeşti, copilul simte gând de moarte şi mişcă din ce în ce mai tare. ”Aaaa, stai că nu mor doar eu!”

Te opreşti din gânduri, iei pe tine un paltonaş şi pleci din casă pe un drum troienit. Mergi, mergi, mergi cam cinci kilometri – dus. Acuma, trebuie să te şi întorci. E bine, te-ai încălzit puţin, dar nu poţi scăpa de nodul ce ţi s-a pus în gât. Tatăl nostru, spus în gând, până la uitarea de sine, şi-a făcut efectul. Simţi că te cuprinde o linişte cu miros de iasomie în toiul iernii, da.

Ajungi la căsuţa cu stuf şi ţi se pare palat. Încă eşti vie şi nu te mai gândeşti să mori. Bun. Te cuibăreşti în pat cu tot cu hainele de pe tine, nu mai ai putere să te dezbraci. Linişte lucie, aţipeşti şi visezi un copil blond, cu ochii gri: ”Mamă, eu sunt Andrei, nu mai plânge, deschide uşa”.

Te trezeşti transpirată, dar în casă e frig de îngheaţă apa în găleată. Mergi în magazie,

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

încă buimacă de visul tău, scormoneşti prin grămada de vreascuri. În timp ce focul arde duşmănos, te gândeşti: ”Oare ce uşă să deschid?”

Nu ai telefon să-i spui mamei tale durerea. Nici dacă ai avea nu ai suna-o să-i spui tâmpenii. Mereu ai ştiut să rabzi.

Timpul trece, se face martie. Între timp, mama a aflat ce ţi se’ntâmplă. I-a spus gazda ta şi ea a venit, te-a luat acasă.Te-a luat pe tine şi un căţel ce-ţi ţinea afară de urât. Acasă a ta e mare, luminoasă, curată. Ai şi ce mânca.

În toiul nopţii dai alarma, bagajul e pregătit, spitalul aproape. Mergi cu părinţii de braţ la născut. ”Nu mai plânge, Marie!”, spune tata mamei tale.

Tu nu ai niciun stres, parcă s-a pogorât Duhul Sfânt pe tine, ştii că totul va fi bine, atât.

La spital, te cântăresc. 48 de kile, eşti numa’ piele şi os. Încep durerile naşterii, mama rămâne pe hol, speriată. E primul nepot. Tu urli, de la ora unu noaptea până dimineaţă. Vine doctoriţa ta: ”Respiră, respiră odată!” Tu respiri durere.

Schimbul care era când ai venit, îţi dă banii înapoi: ”N-ai născut cu mine, asta e.”

Vine următorul schimb, faceţi cunoştinţă, alt set de seringi cu sânge ţi se iau. Nu ţi se dă nimic pentru durere, nu se poate. Se face ora doişpe. Tu tot nu ai născut şi simţi că ţi se rupe coloana în miliarde de bucăţi.

Pe hol, mama imploră doctorul să facă ceva: ”Nu o lăsaţi să se chinuie atât, doamna doctor, vă rog!”

Afară e vreme frumoasă, pe la ora 17 dă Dumnezeu şi naşti, întorci capul spre fereastră să plângi. Un cer roşu se întinde cât vezi cu ochii şi plouă. Ţi se dă să pupi o mogâldeaţă mică, ce, după atâta efort, scânceşte.

Nu ştii cum adormi, nici nu ştii cât ai dormit. Te trezeşti cu un gol mare în inimă: ”Vreau să-l văd!” Te ridici şi umbli spre el. Ai nouă copci ce clipocesc în sânge şi nici nu poţi să te aşezi. Nu-ţi trebuie, stai cu Andrei rezemată de un perete şi-l alăptezi. Simţi că, dacă mori acum, de fapt, nu mori. Tu rămâi în Andrei. Abia acum te saturi de plâns.”Nu plânge, va fi laptele amar”, îţi zice o mamă mai experimentată. Te opreşti brusc, nu vrei să fie laptele amar.

Acum tu, din 48 de kile, ai rămas cu 43, dar nu mai ai un singur suflet, niciodată nu mai ai.

Sunt 19 ani de atunci şi încă te întrebi: ”Ce uşă, Doamne, să deschid, ce uşă? Ori am deschis-o deja?”

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Nu! Timpul se măsoară cu clipa.

Ştiu, femeie, că nu ţi-e uşor, crede-mă că ştiu. Ai ajuns la jumătatea vieţii şi nu mai poţi fi păcălită. Înţelepciunea s-a lipit de tine odată cu ridurile alea fine din colţul ochilor. Ai crescut şi nu mai râzi cu gura până la urechi, doar zâmbeşti la glumele altora. Din șiragul de perluțe, lipsește acum, stingher, o mărgică. Câţiva te întreabă ”Ce ai? Parcă nu mai eşti ca acum câţiva ani aşa… zglobie, cu replica la tine.”

Nu mai tresari când sună telefonul şi nu mai ţii morţiş să ai unghiile impecabile. Fire de păr albe se iţesc pe la tâmple. Cel mai bine le vezi când îţi usuci părul. Strălucesc la lumina becului din baie. Ţie îţi plac, dar sor’ta îţi spune scurt, la o cafea: ”Trebuie să te vopseşti, ştiai!?”

Eşti puţin durdulie, nu ai vrea, doar mânânci o singură dată pe zi şi atunci fără pâine. Cumnatul tău, venit recent din Italia, îţi spune: ”Ce-ai păţit, bre? Ai mâncat drojdie?” Tu zâmbeşti, plecând ochii pe burta lui bombată, şi-ţi vine să-l întrebi când tre’ să nască dar nu, nu mai întrebi nimic, ai obosit văzând atâţia bădărani.

Totuşi, te pui pe cură de slăbire, mănânci varză până-ţi spune bărbată-tu că rugumi ca o capră. Treci mai departe, indiferentă, culegând roadele, că de la 71 de kile-n-vară, acum ai 63.

Te urci pe bicicletă şi pleci cam zece km printre dealuri, singură, fără telefon, fără chei. Vântul îţi mângâie părul şi tu, topită de iubire, închizi ochii o clipă. Clipa ta! Te uiţi prin lanul de floarea soarelui, în cel de grâu se gudură macii şi cicoarea. Opreşti pentru odihnă. E aproape ora 21:00. Greierii ţărâie prin iarbă, soarele-i sângeriu la apus. E atât de frumos. ”Am să scriu despre asta”, te gândeşti.

fată cu zmee

Când toate ţi-s grămadă în bucătărie, când unul vrea paste cu ton şi celălalt nu vrea ceapă-n salata de vinete, când ţi-a crescut negresa prea tare şi-a crăpat (lasă, acoperi cu glazură!), când maldărul de rufe te aşteaptă să le calci şi câinii latră ca nebunii că ai intrat în casă şi nu i-ai mângâiat, tu femeie, toate le faci şi pe toţi îi rânduieşti.

Tu care ai născut şi ai crescut cu ei râzând, plângând, hrănind, oblojind, în tot timpul acesta, cam 20 de ani, nu ai încetat să visezi şi nu ai încetat să te aburci şi pe tine la mal când simţeai că nu mai poţi înota. Stăteai pe nisipul fierbinte preţ de două răsuflări şi te aruncai graţios în valuri.

Da, femeie, pe la jumătatea vieţii începi să străluceşti în tine. Ai un hulub în coşul pieptului şi ştii că e dragostea care s-a copt frumos şi aşteaptă să guşti şi tu din ea, după ce ai dat tuturor pe săturate. Nu s-a terminat. Cum ai dat, cum s-a înmulţit şi a crescut ca pâinea-n ţest. Rupeai din tine şi creştea la loc.

E timpul să te uiţi la tine cu dragoste, e timpul să nu mai alergi. E timpul să-ţi dai timp pentru că nu e drept să mori fără să fi cunoscut timpul. Să-l uiţi pe ”Trebuie să…”, să-l ţii lângă tine pe ”Vreau” şi să-ţi fie cel mai bun prieten ”Eu”. Nu e egoism, e doar întoarcerea la copilărie.

După atâţia ani în care ai folosit doar rimel waterproof, îţi dai seama că nu de ploaie te temeai.

Nu ţi-a fost uşor, frumoaso, crede-mă că ştiu ce spun! Credeai că timpul se măsoară cu anii? Nu, timpul se măsoară cu clipa. Dar cum Dumnezeu facem că avem atât de mult timp şi atât de puţine clipe?

Mă pieptăna cu pieptene de os, zâna mea.

Nu ştiu, voi aţi avut vreodată zile în care să bâjbâiţi după rost? Adică, stând aşa, în singurătatea voastră lucie şi fiind sinceri până la Dumnezeu, nu aţi râcâit cu degetul în suflet? Aşa cum râcâiam gheaţa de pe geam dimineaţa, copil fiind, în vacanţă, la bunica. Râcâiam şi suflam din plămânii mei mici aer cald formînd un cerc pe care holbam ochişorii să văd: a nins aseară, este loc de derdeluş?

În timpul ăsta, bunica punea pe plită ceaunul de mămăligă şi, când începea a face apa bulbuci: svârrrr!, arunca făina în ploaie să nu facă cocoloaşe. Lua culişerul de la locul lui şi dă-i, şi dă-i, şi mestecă, preţ de 15-20 de minute.

Avea, scumpa de ea, un fund de lemn. Rotund şi subţirel, tocit pe margini şi adâncit la mijloc de-atâtea sute de mămăligi ce s-au prăvălit pe el.

„Hai, lucuţă, scoală şi te spală!” Mă spălam cu apă caldă din ibricul de pe plită. În locul mămăligii, în ceaun, venea rândul laptelui. Alb ca neaua ce-o văzusem pe fereastră. Şi mirosea în casă… Doamne, mirosea a cea mai frumoasă copilărie.

Cât bolborosea molcom laptele, frumoasa mea zână mă pieptăna. Venea la capul patului micuţ, pe care-l înzestrasem noi două de cu vară cu o rogojină de toată frumuseţea. Era în pădure un loc numit „rogozărie”. Luam secera şi tăiam rogoz. Spurcată plantă rogozul, te taie ca lama cu frunzele alea ascuţite.

Ludovic Bassarab - Langa vatra

Lîngă vatră, Ludovic Bassarab (1866-1933)

Mă pieptăna cu-n pieptene de os, zâna mea. Aveam părul bălai şi rar. Se chinuia puţin până-l împletea, legându-l frumos cu o cordicuţă roşie. Eram primenită când mă aşezam la măsuţa de lemn acoperită cu muşama subţire. Luam strachina din blidar, lingura mea uşoară din aluminiu şi litra emailată, cu care am băut cea mai bună apă din viaţa mea.

Bunica tăia mămăliga cu aţa. Băga aţa pe sub mămăligă până la jumate şi ridica deodată de amândouă capete în sus, apoi sferturi şi tot aşa. Rotocoale de abur se ridicau deasupra mesei şi timpul acela a rămas încremenit în mine. Văd totul ca şi cum ar fi fost ieri: o copchilă de la oraş, crescută într-un bloc cu zece etaje şi lift, respira şi cu pielea bucuria de a fi cu bunică-sa în ajun de Anul Nou.

Căsuţa aceea mică, cu tindă şi cas’ce’mare (sufragerie), pitulată sub poala pădurii şi luminată în nopţile lungi şi geroase cu lampă, căsuţa aceea din chirpici şi cu grinzi vopsite’n verde-smarald unde, în timpul amiezii, glăsuia un aparat pe baterii cotele apelor Dunării (san-san santimetrî), locul acela mi-a arătat mie rostul.

Făcea rachiu de sfeclă, bunica mea. Se numea samahoancă. Cultiva pe 20 de ari sfeclă de zahăr şi făcea rachiu pe care-l vindea în şâpuri de jumate, din stică verde şi cu astupuşuri de cauciuc, negre. Ascundea pe unde nu gândea nimeni ţeava şi cazanul, că securiştii umblau pe la case să verifice.

Umblam noaptea prin pădure să îngroape damingenele: Ţâne minte, lucuţă: 15 paşi de la cărare spre Linia lui Mandea. Făcea gropile rapid, învelea damigenele în nişte oghele, acoperea cu folie, punea pământul deasupra, călca bine, trăgea frunzele şi gata. Atâta de cuminte ce-am fost că niciodată nu spuneam nimănui ce făceam noi două. Spun acuma, după 30 de ani.

Aduna bănuţii în batistă, zâna mea. Punea batista sub o grindă din cas’ce’mare.

Mânânţelele, banii mărunţi, îi ţinea în pestelcă de unde scotea când-şi-când şi-mi dădea să merg la Cooperativă să-mi cumpăr mentosane.

Şi acum mă întreb, de unde ştia cât jar să bage în fierul de călcat de n-a pârlit niciodată perdelele.

Când am crescut olecuţică, eu şi sora mea îi făceam casa lună. Spălam podelele cu peria de nagară, ştergeam geamurile cu ziare, dădeam portiţa de la sobă cu bronz şi lustruiam teracota cu motorină.

După ce a fost operată de cataractă, la 78 de ani, zâna mea, a început să devină copil. Am luat-o la noi acasă, i-am încuiat cu lacăt acareturile. Avea Alzheimer şi era cuminte ca un înger. Ce bucurie mare aveam că întotdeauna pe mine mă recunoştea: Tu eşti, lucuţă, Lumânărica mea, tu eşti? Mi-ai adus portocale?

O găsea mama de multe ori în vie mâncând struguri şi spunând încet: Căsuţa mea, Mărie, n-ai vândut-o, nu!? Du-mă la căsuţa mea, hai acuma, du-mă!

La 99 de ani, a doborât-o o gripă. Mama pregătise lumânarea şi ea a văzut. „Ce-i cu asta? Crezi că mor amu? Ehehe, copchilă, nu ştie nime’ clipa şi ceasu’.”

A lăsat-o mama rezemată de perne şi s-a dus fuguţa la farmacie. Când a venit, plecase zâna mea în Ceruri. Aşa am găsit-o eu, rezemată de perne. I-am dat baticul de pe cap şi-am început s-o pieptăn frumos, pentru ultima oară, fără să plâng şi fără să mă smiorcăi. Surorile mele se cruceau: Uite cum o cuprinde şi nu-i este frică!

Cum să-mi fie frică de iubire? Moartea nici nu a fost pe aici, zâna mea a plecat în Nemurire.