”Copchila Maricichii meli”

Draga mea mamuță,

Cuminte și tăcută, rezemată de perne moi, albă ca o împărăteasă a pîinii și a laptelui cu bulughețe, ți-ai dat ultima suflare într-un început de ianuarie cîinos al anului cînd ai fi împlinit 99, după ce ai vrut o cană cu apă. Bunul Dumnezeu la care matale te rugai necontenit, nu te-a luat în decembrie și ce bine a făcut, mamuță dragă.

Miros de tămîie mă învăluie cînd îmi amintesc cum mă purtai pe ulițe colbuite pînă la Sfînta biserică unde ieșea preotul din altar cu cadelnița și Sfintele Daruri să ne miluiască frunțile necredincioase dar rîvnitoare. Și ce pervaz odihnitor mi-a fost credința pe care matale ai sădit-o între atrii cu Înger, îngerașul meu și cu Acatistul Maicii Domnului citit la lumina lămpii în serile lungi de iarnă.

Sper să crească din ea pomul vieții mele pe care îl voi ține strîns la subțioara sufletului cînd voi ieși din lume către vămile văzduhului. Fiindcă oamenii buni cresc pînă în ziua în care mor.

0_c4300_9fea012d_XL

Imagine: Nino Chakvetadze

Și mai sper, buna mea dragă, să te regăsesc cîndva. Să te cuprind și să plîngem mărunt o zi și o noapte. Să-ți spun cît de mult mi-ai bucurat copilăria și cît de mare folos mi-au fost în viață povețele matale. Nimic nu am uitat, totul este viu în inima mea. Parcă acum te văd: mai înaltă și mai dreaptă decît toate babele din sat, cu ochii ca două scîntei, iute la treabă, iute ca focul, bună ca pîinea caldă, niciodată îmbrăcată în culori vii de parcă te temeai că-l superi pe Dumnezeu cu asta, îmi deschideai duminica dimineață portița dinspre drum și mă îndemnai blînd:

–Șăz în urmă, puică! Eu mărg dinaite ca să scutur roua.

Nu se cădea să-mi ud papucii negri de lac, urma să spun Crezul. Eram pentru matale ”copchila Maricichii meli”, așa te auzeam că mă prezentai preotului cînd dădeai acatistul.

Ce rău îmi pare, mamuță dragă, că n-ai trăit să mă vezi ”la casa mea”. Nu o aveam atunci cînd erai, o am acum cînd nu mai ești. Te-aș fi pus la masă și te-aș fi omenit cu tot felul de bunătăți. Iar la sfîrșit ți-aș fi desfăcut o portocală. Să miroase în casă a Crăciun bucurat, să te minunezi de bradul nostru, să-mi pupi copiii pe frunte așa cum mă pupai pe mine des și să ne cînți un colind vechi, vechi tare de peste de 100 de ani. Să-ți mulțumesc pentru cum m-ai învățat să văd limpede măsura bunului-simț în toate.

Și dacă știu să povestesc oleacă, de la matale știu. Sorbeam cu sete fiecare cuvînt pe care îl rosteai, așa de bine mi-ai descris Știma pădurii încît odată parcă, parcă am văzut-o în miez de noapte la ferești.

Aibă grijă Bunul Dumnezeu de sufletul matale. Să-l țină în lumină pînă cînd, rînd pe rînd, ne-om aduna în ceruri și ne-om preface în lumini mai mari, lumini mai mici sclipind eternității stele pînă-n vecii vecilor.

Vezi? Așa îmi amăgesc dorul și frica de moarte. Le astîmpăr cu speranța reîntîlnirii. Fiindcă iubirea nu se stinge cînd se stinge omul, ci trece dincolo cu el.

 

 

5 gânduri despre „”Copchila Maricichii meli””

  1. Doamne, cât de frumos! Cât de frumos alegeți și împletiți cuvintele! Ce departe mă întorc în timp lângă mamaia mea sfântă, într-un sătuc din județul Botoșani…satul copilăriei mele….

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s