Într-o zi o să mă vindec de lume

Într-o zi o să mă fac mare și n-o să-mi mai pese. Odată cu zorii se va trezi și inima mea din uitarea de sine. De zeci de ani trăiesc prin alții și pentru alții pun pe tavă timpul meu.  Te trezești că se înserează și tu încă faci ceva pentru alții. E frumos să faci asta, ba chiar e creștinește, dar cu anii devii un mic robot ticăitor. Ești acolo, atunci pentru că așa trebuie. Nici Dumnezeu în bunătatea Lui cea mare nu se bucură pentru asta.

Rupe și ție din pîinea caldă a vieții. Ce zice lumea nu e treaba ta, e treaba lumii. Cînd nu mai poți, recunoaște că nu mai poți. Nu aduna în tine toată frustrarea și durerea. Nu mai zîmbi forțat ca arlechinii, de gura lumii. Dă-l pe pustii pe ”trebuie să…” Zi-le drept în față celor dragi: De astăzi faceți și voi ceva pentru mine!

”Ce?”, te vor întreba fățarnic-grijuliu știind bine că tu nu ceri niciodată nimic.

”Suflați-vă singuri în borș!” Vor înghiți în sec.

Foto: Time hibernation, Natalia Drepina

Într-o zi n-o să mai am tălpile arse de lume, într-o zi o să am inima plină de ceea ce sunt. De dragul celorlalți îmi va fi în primul rînd drag de mine. Ceea ce-mi doresc nu va mai suferi amînare cu anii pînă cînd uitarea se va așterne ca praful.

Într-o zi n-o să mă mai doară minciunile nimănui și nici promisiunile deșarte și nu!, ziua a ceea nu va fi ziua cînd voi avea mîinile pe piept. Voi fi mai vie ca oricînd, atunci cînd n-o să mă mai doară cei care nu mă iubesc.

Am auzit de cînd eram copil „Capul plecat sabia nu-l taie” și am crescut cu acest handicap sufletesc. Da, în lume și nu în pustie, asta nu este smerenie, ci handicap sufletesc. Nu m-a lăsat inima „să pun piciorul în prag” vreodată, deși mintea m-ar fi dus.

Foto: Natalia Drepina

Într-o zi n-o să mai iubesc toți fluturii pentru că unii sunt de molie. O să mă învăț minte să deosebesc neghina de secară și o să-i aleg frumos deoparte. Mai bine ascult în liniștea serii pe Buika. Desculță ea, desculță eu.

Nu mai vreau să fiu pe placul tuturor cu prețul timpului meu. Vreau și eu să văd cine este dispus să-mi dea din timpul său în afară de banalul și preapuțin omenescul ”Ce faci?”

Vreau vorbe puține și bune. Nu mai țin cont de păreri. Cînd vreau să-mi fie liniște, îmi voi face pace în inimă. Nu sunt datoare cu nimic nimănui, așa cum nimeni nu-mi este dator cu nimic.

Nu știu cît timp mi-a rămas, sper că doar jumătate s-a scurs, dar nu aduce anul ce aduce ceasul și mîine nu e promis nimănui. Poate mai am timp, dar nu mai am răbdare. La jumătatea vieții trezvia sufletească își cere tainul. Nu vreau să plec fără să i-l dau. Îl merită cu vîrf și îndesat.

Cer Bunului Dumnezeu o inimă-putere: a mea.

Într-o bună zi o să învăț că nu toți oamenii sunt de pus pe rană. Unii dor atît de mult încît te ustură toată ființa. Sare pe rană și niciodată străinii nu dor așa…