Copilăria nu cunoaște frica.

Îmi amintesc de cînd eram copil. Venea primăvara, parcă îi apuca strechia pe toți.
Păsări și oameni, meri și cireși, se puneau pe înflorit.

Bunica primenea cu farbă și chindrus toată casa și șura, moș Costache era zi-lumină în prisacă, femei durdulii cu batice legate de-a moda puneau cloște la clocit, cai cu ciucuri roșii la urechi și aburi pe spinare, potcoviți gospodărește cu vidia de cu iarnă, trăgeau greu care pline cu saci la moară. 

Imagine: Nino Chakvetadze

Iepe suple însoțite de mînzi țanțoși ridicau vălătuci de colb pe uliță și eu de pe luncă mă uitam vrăjită. Parcă eram Alice în Țara minunilor.

Șira neagră a pămîntului era întoarsă pe dos – ca stomacul de miel cruduț ce n-a apucat să pască pentru a fi făcut cheag – și umplută cu semințe fel-de-fel, animale fătau noaptea în grajduri căptușite cu paie, cuibarele pitite sub iesle gemeau de ouă albe.

Pîraie învolburate vîjîiau în matcă prin pădurea încă neverde, dar mustind de viață.

Atunci nu știam ce înseamnă înviere pentru că nu știam ce înseamnă moarte. Atunci eram copil și nu cunoșteam frica.

Tare mi-e dor de nefrica aceea.