Hornoaica din ogradă

Cînd am văzut poza asta pe net, mi s-au umplit ochii de lacrimi și inima mi s-a umplut de un dor dulce-amărui. Nu am reușit să-i aflu autorul că tare i-aș fi rugat de sănătate.

Aveam vreo 11 ani și așteptam cu nerăbdare să vină vacanța de vară. Luam note bune, pînă ‘ntra IV-a numai de 10 și o puneam pe mama să promită că mă lasă la mamuța toată vacanța. Mă punea la autobuz cu care mergeam vreo 35 de km, apoi la pas încă vreo 3 prin colbul satului. Buna mea scumpă știa că vin. Primise vorbă de la mama printr-un om ce venise în Dorohoi cu lînă la darac.

Eu aduceam cele mai de preț daruri: drojdie, gaz lampant și baterii pentru aparatul radio. De pe deal vedeam un fir negru de fum ieșind de pe hogeagul casei din chirpici pitită sub coasta pădurii. Știam că mă așteaptă cu ceva bun, scrob și mămăligă caldă sau poate lapte cu bulughețe.

Mă întîmpina ca pe un odor scump, mă pupa pe față făcînd semnul Sfintei Cruci. Prima oară pe frunte, apoi pe barbă și pe obraji. Culișerul stătea drept înfipt în mămăligă, semn că era fiartă pînă se desprinde de pe marginile ceaunului. Fix cum trebuia ca să fie bună.

52684569_543980412765743_4320242499932127232_n

Din cauză că se făcea prea cald în casă, s-a hotărît mamuța mea în vara aia să facă o hornoiacă în fața casei. Așadar am purces spre lutărie, departe, cu o tăbuicuță subsuoară. Aveam inima cît un purice cînd o vedeam băgată cu totul sub malul ăla de unde rîcîia cu cornul sapei lut galben din care am făcut acasă o compoziție cu balegă de cal – adusă tot cu mare trudă tocmai hăt de la cantonul din pădure – și apă.

Ne vedea Talpeanca de după gard – cu neg negru pe nas, bolduri multe prinse la buzunarul pestelcii, văduvă fără copii – și striga la noi:

Ce noroc ai , tu, Taliță, de copchila asta, văd că nu se dă în lături de la ninica, ghini o ‘nvațat-o mă-sa, halal iia!

Nu știu cum a făcut, cum a dres, că a ieșit în cîteva zile o hornoaică de toată frumusețea. Cu prichici de pus vasele, plită și portiță, ce mai?, așa cum scrie la carte. A încropit lîngă ea o măsuță, o bancă și dă Doamne bine!

Cîte seri cu lună plină, aur-curat, am petrecut pe împrejurul ei spărgînd cu o piatră alune de pădure din care scoteam miez alb, dulce-lăptos, cîtă bucurie simțeam cînd mă striga să vin de pe toloacă unde mă jucam cu copiii fotbal aruncînd de la unu la altul o minge din oghele colorate, capete rămase de la țesutul țoalelor ce îmbrăcau frumos tinda și podeaua din ”cas’ ce’ mari”. Mă striga să vin că mi-a fi ”de-agiuns atîta zbenguială”, iar eu îi răspundeam cu ecou ce răsuna pînă în huci: Vin amuș, mamuță, ti rooog, încă nu s-o ‘ntunicat afară!

Cîte amintiri că nu ne mai dădeam intrate în casă și scumpa mea bună mă spăla pe cap și mă îmbăia într-o vană mare luînd apă caldă cu ibricul de pe plită. Țin minte că mă clătea pe cap cu infuzie din frunze de nuc, ”Să mai schimbăm oleacă coloarea, puică. Ești pre bălaie, parcă…”

Cu vai-nevoie intram în casă și aprindea lampa. Mă cuibăream în patul cu rogojină, aranjat frumos cu prostire albă și brodată, perne dolofane din pene scărmănate bine. Dormeam ca în sînul lui Avraam, mînată spre lumea viselor în auzul poveștilor ei despre război, ruși, foamete, Știma Pădurii, Zarif – calul ei nărăvaș din copilărie, comoara de sub stratul cu ceapă și, Doamne, cîte și mai cîte feluri de minunății.

Ș’ apoi cînd veneau mistreții în creierii nopții la popușoaie, ea ieșea val-vîrtej din casă cu o tigaie anume pregătită în care bătea de ți se urca părul în vîrful capului. O întrebam de zece ori dacă a pus foraibărul pe ușă, de frica colțaților.

Duminica era literă de lege că mergem la biserică, iar preț de 3 km îndărît în sat. Acolo ziceam Crezul și ea nu mai putea de fudulie că, na, nepoata de la oraș ține minte așa lungă rugăciune. Mă deocheau babele cu ochi rău și apoi ce calvar pînă ajungeam acasă unde mă descînta urgent cu apă ne’ncepută în care stingea cărbuni. Îmi trecea ca prin minune și după un somn bun la nămiezi, puteam să mai sar pe toloacă încă o jumate de zi.

Cînd ieșeam dimineața pe portiță, ca să nu-mi ud papucii negri de lac, îmi zicea blînd: Șăz’ în urmă, Lucă, eu mărg dinainte ca să scutur roua…

Buna și nemuritoarea mea, toate gîndurile mele de ți-ar fi lumină acolo unde ești, ai avea cel mai frumos candelabru dintre toate bunicile pămîntului. Sper că Dumnezeu te-a iubit, așa cum m-ai iubit mata’ pe mine. Cu-n colăcuț și-o lumînare, m-ai duce iar de Sâmbăta morților să-i dau popii un pomelnic din care să citească întru neuitare numele matale: Natalia.

 

 

 

Reclame

10 gânduri despre „Hornoaica din ogradă”

  1. Ei bine, mi – am făcut un obicei din a lăcrima când citesc. Atâtea amintiri îmi inundă sufletul, cuvinte uitate care acum răsar vii după zeci de ani de când și eu îmi petreceam vacanța mare în satul cel mai frumos al copilăriei unde ne așteptau bunicii cu dor. Au plecat amândoi în lumea drepților dar ce amintiri au rămas după ei!

    Apreciat de 2 persoane

  2. Doamne cate amintiri frumoase am si eu din copilaria mea petrecuta la bunici in toate vacantele de vara.Si cat de mult seamana cu multe din amintirile tale. Dar si mai mult ma rascolesc amintirile cu cat citesc niste regionalisme pe care numai la bunica mea de langa Dorohoi le auzeam. Si aproape imi imaginez ca si bunica ta era din acelasi sat Cristinesti, sau macar prin apropiere.

    Apreciat de 1 persoană

  3. Ca de obicei, la astfel de scrieri, nu pot decât să îmi înghit lacrimile şi să simt un nod mare în gât. De dor, de neputinţă, de amintiri care dau buzna să iasă şi să alerge, iar eu…le las. Când scrii despre astfel de lucruri, scrii dumnezeieşte. În general o faci, dar, când vorbeşti de copilărie, bunici, locuri…ceva în peniţa ta, devine ireal de frumos. Din lumile acelea bune şi minunate! Mulţumesc, Luminiţa!

    Apreciat de 2 persoane

  4. Am citit..rand cu rand..mi au venit randuri si randuri de imagini in fata ochilor..eu,descult in iarba..eu venubd de la spital si bunica ma astepta in curte framantand mainile,sarutandu mi fruntea si multumind lui Dumnezeu ca s bine”da cam slaba”..duminica la biserica,acelasi drum lung si deochiul..placintele n cuptor,mamaliga cu pastai si usturoi…acum,e o umbra bunica mea,abia de ma cunoaste …si de fetita mea intreaba”a cui e copila ca tare seamana cu gabita mica” ..imi stia si ii stiam randul la toate ..mersul la frizer in targ,unde mi lua bomboane de menta.. si cate si mai cate
    ..prea repede au trecut

    Apreciat de 1 persoană

  5. Minunat 💚!!Nu credeam ca voi mai avea aceasta bucurie sa aud si sa.mi amintesc despre toate aceste clipe superbe.Dorohoiulsi padurile lui!💙Multumesc din suflet si Multumesc lui Dumnezeu ca exista acest rai pe pamant si ca existati❤️

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns la Scriitordinpopor Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s