Agiută-mă, puică, să mă iscălesc!

Unii nu recunosc. Ei sunt adulți, ce copilărie? Ce mai este de spus? Ce-a fost, a fost. Bunicii au murit, gardurile s-au răschit, livada n-a mai curățat-o nimeni. Chiar și așa, prunii se încăpățînează să înflorească primăvara atrăgând roiuri de albine.

Pe mine mama m-a făcut, dar bunica m-a zidit între rosturile acestei lumi. Așa de frumos și simplu mi-a croit o cărare printre bălării, încât, dacă aș mai trăi trei vieți, n-am s-o uit.

Ce bucurie aveam când reușeam să scap din Alcatrazul ăla de bloc-turn cu 10 etaje unde locuiam cu mama, tata și încă 4 frați. Ce dacă avea lift și Cofetărie la parter? Ca la bunica nu era nicăieri. Aici nu mă punea nimeni să ies la careu și să aplaud ore în șir, în soare precum câinii, pe conducătorul iubit și pe Acad. doctor inginer  Elena Ceaușescu.

Ședeam ziua la geam, mai ales iarna. Viscolea și din pădure se auzeau copacii gâfâind. Buna mea scumpă băga pe foc vreascuri și venea lângă mine. Era lumină la fereastră, dar ea ferea și perdeaua. Patul era plasat strategic, îl înzestrasem de cu vară cu ditamai rogojina fâșnitoare. Nu-i stăteau mâinile locului o clipă și croșeta cu inglița ciupici trăgînd meșteșugit firul dintr-un ghem mare, albastru.

0_a83b5_21d77f49_orig

Imagine: Nino Chakvetadze

După ce termina ciupicii îi tălpuia cu pâslă groasă. Alteori, lua furca și fuiorul și se punea pe tors. Avea pe deget un inel de argint ce se tot lovea de fuior când îl invârtea exact ca atunci când cernea făină și se lovea se sită. Mă uitam fascinată cum dintr-un morman de lână răsare cuminte o mogâldeață galbenă, perfect rotundă cu care se juca pisica dacă prindea momentul.

Nopțile lungi de iarnă erau o poveste. Aprindea lampa și o fixa pe cuiul din grindă. Marea grijă a ei era să nu rămână fără drojdie, baterii la aparat și gaz lampant. Din ăla bun, să nu afume sticla. Exact aceeași lampă, în perfectă stare de funcționare atârnă acum de un cârligaș deasupra locului unde scriu.

Păstra cu sfințenie o cărticică veche, ruptă pe la colțuri. O scotea de sub perna ei și îmi zicea să-i citesc Acatistul Maicii Domnului. Citeam frumos să înțeleagă, în timp ce ea călca cu fierul plin de jar perdele și fețe de pernă. Când-și-când ofta și își făcea cruce cu lacrimi în ochi. Cine știe ce gândea ea atunci…Îmi zicea apoi: Ci ghini cî înveți, draga mamii! Îi tari greu sî șii sarac, da’ ferescî Sfântu sî șii șî prost pi lumea asta. Ti mânâncî cânii, dragu’ mamii. 

După ce terminam de citit îmi povestea despre Știma Pădurii, despre foamete, boieri ce-au îngropat averi în poala pădurii, ruși și alte grozăvii.

Când aveam vreo 12 ani m-a rugat: Agiută-mă, puică, să mă iscălesc! Mă duceam în brațele ei, îi luam mâna ciolănoasă în mâna mea mică și îndrumam pixul frumos și caligrafic. Lăsa mâna moale și ieșea clar scris Lupașcu Natalia. Doar că atunci când o lăsam să scrie singură, din cauza cataractei, scria mare, mare de tot, încălecând literele.

De când îi omorâseră rușii tata, bunica mea scumpă nu a mai mers la școală. Nu mai aveau ghetuțe din piele și nici cu șareta nu-i mai ducea nimeni 3 km până la ea. Însă la socoteli nu o întrecea nimeni. Făcea rachiu de sfeclă și-l vindea pe ascuns. Comuniștii erau ochi și urechi. Ascundea damingenele în pădure, știa exact câte șâpuri de jumate și câte sfertucuri ieșeau din 10 ori 12 litri.

Trăia dintr-o pensie de CAP, dar n-am auzit-o să se plângă. Totul era rânduit, nimic nu o lua prin surprindere. Țin minte că pe la începutul lui septembrie încă eram în vacanță. Tăiam la joagăr amândouă și căram lemnele în șopru. Cele mai subțiri, vreascurile, le căram cu spinarea din pădure cât era vara de lungă și le rupeam cu genunchii.

Nu știa cum să-mi mulțumească. Îmi făcea scrob, lapte cu bulughețe, turte cu cartofi și chișleac. Mă pupa dimineața pe frunte, pe barbă și obraji făcând semnul Sfintei cruci pe fața mea și-mi zicea: Dumnezău să te înzilească, Lucuță, că tare m-ai agiutat. Să te păzască p’in tăt locu’ pi undi te ‘i înturna. 

Când mi-a fost cel mai greu în viață, amintirea ei m-a aburcat din cele mai negre hăuri în care mă aruncau zadărnicia și neputința. Credința ei, exemplul ei și vorba ei m-au scăpat odată de moarte. Rugăciunea mea cea mai puternică e vorba ei: Nu te teme, Lucă, Dumnezău are grijă și de puiu’ ceal de șarpe.

 Deși ea mi-a pus numele la naștere, rar mă striga pe nume. Ce mult îmi plăcea când îmi spunea Lumînărică…

Doar ultima dată când am visat-o, mi-a spus pe nume. A sărit inima din mine în vis când m-a întrebat ce fac. Ce să fac, Buna mea dragă? Iaca am rămas să te trăiesc.

21 de gânduri despre „Agiută-mă, puică, să mă iscălesc!”

  1. Doamne, cat de frumos ati prins cuvintele din aer, cat de mestesugit le-ati scos din abisul a ceea ce astazi numim comunicare, cat de adevarat le-ati mutat de pe buze pe hartie, pentru a creiona sufletul bun, cu adevarat bun si simplu, al fiintei. Sunt cuvinte care dor si cuvinte care zidesc! Ale dumneavoastra au crescut in mine speranta ca pot fi si eu mai buna, speranta ca simplitatea spre care acced este cu adevarat rostul meu pe pamant!

    Apreciat de 1 persoană

  2. Dumnezeiesc de frumos ! Cata puritate poate cuprinde in el sufletul unui om si cata putere ?!Sa faci un nod peste timpuri si sa poti sa contopesti cu atara usurinta , trecutul cu prezentul…e un dar ,de care numai oamenii cu sufletul frumos se pot bucura ! O minune esti, Luminita draga !

    Apreciat de 1 persoană

  3. Asa frumos ati scris incat mi-au dat lacrimile! Bunica ta e ca si bunica mea, o icoana frumoasa, veche si atat de vie! Extraordinar de frumos, sentimente de tristete si melancolie acea dulce melancolie…. doar o bunica credincioasa si cu frica de Dumnezeu the poate rascoli atat de mult…bravo, foarte frumos ati scris …

    Apreciat de 1 persoană

  4. Doamne, cât de frumos scris. Ați răscolit amintiri frumoase. Citind, o vedeam pe bunicuța mea torcând, făcând sculuri, spăla lâna, împletind ciupici. Când venea poştaru’ cu pensia (tot de CAP) și eu o ajutam să se încălească.
    Oh! Mi-e dor de bunica mea care, la fel, mă închina dimineața! Care m-a învățat Tatăl Nostru, Înger, îngerașul meu și alte câteva rugăciuni.
    Când am fost mireasă, mi-a fost rău. Mi-a pus capul în poalele ei cu miros de levănțică, m-a descântat și mi-a trecut, aproape imediat.
    Of, și câte și mai câte… 33 de ani am avut-o pe lumea asta și restul în suflet. Dumnezeu să le odihnească sufletele blânde!
    Vă mulțumesc, scumpă doamnă, pentru trăirile de neegalat pe lumea asta. Pentru lacrimile și zâmbetul nostalgic din coltul gurii. Vă mulțumesc!

    Apreciat de 1 persoană

  5. Pana la suflet!scrisul asta mă poartă departe,în copilări-ami fericita si ma face sa plang dar nu de bucurie ci de tristețe,ca as putea sa-mi pierd icoana,pentru ca da,bunica mea mai traieste încă dar se vede ca nu mai poate..Nu sunt pregatita pentru acest lucru pentru ca ea e icoana mea,ea e sufletul si îngerul meu,ea e sfatuitotul meu in viata…Va multumesc pentru rândurile din inima.

    Apreciat de 1 persoană

  6. Dumnezeu sa te ” înzilească” Lucuță pentru memoria ta , pentru memoria ta afectiva , pentru generozitatea de a-ți împărți comoara de amintiri cu noi , pentru condeiul fermecat cu care te-a hărăzit bunul Dumnezeu .

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: