Fericirea se întâmplă nu se caută.

Hei, darling, cine ți-a spus ție că trebuie să fii neapărat fericită? Cine ți-a spus asta, ți-a fost dușman. Fericirea se întâmplă, nu se caută. Ce? Dacă nu ești fericită, automat trebuie să fii nefericită? Există acolo un prag, o sală de așteptare cum ar veni. Tu fii cuminte și nu te îmbulzi. Știi cum se zice: Nemulțumitorului i se ia darul. Dacă ești sănătoasă, frumoasă, ai un ruj roșu la tine, ce mai vrei?

Dacă ai trecut de 40 de ani și nu te-ai convins de asta, iartă-mă că-ți spun, ești prostuță. Poți să umbli cu papuci de fier, să faci toate șmecheriile din basme, dacă nu ți-e dat să o întâlnești, resemnează-te și trăiește fără ea. Fă-ți din altceva fericire, dacă din oameni nu ai căpătat.

Știai că și dorul poate fi o bucurie?

Să nu care-cumva să te pui de-a curmezișul dorului. E ca și cum ai vrea să înhămi trenul. Rămâi cu baierile inimii zdrențe. Lasă-l să trăiască lângă tine și, din-când-în-când, mângâie-l pe creștet. El pentru tine s-a înfiripat.

Văd ”mămici”care, călcând mărunt ca turturelele, zic din toată inima că pruncii le sunt ”fericirea, viața, rațiunea de a trăi, totul”. Lasă, măi mamă măi, nu pune tu în cârca copilului toate pietroaiele astea. Nu-l împovăra cu obligația de a nu te neferici. Înainte să-l ai, erai cumva o nulitate?

Hunting for a dream, by Natalia Drepina

Mai văd femei aranjate bine financiar, ce-i drept. Ele se numesc ”independente”. Numai Dumnezeu știe de câte ori plâng prin baie ori prin mașina lor scumpă mototolind șervețele cu rimel negru, când văd prin stația de tramvai două suflete jerpelite ținându-se de mână cu bucuria în ochi.

Independența este pentru popoare, dragele mele frumoase. La oameni se numește însingurare. Poporul are un parlament, omul are o inimă. Nu-i pune hățuri și scutește-o de ordonanțe de urgență. Am mai scris că nu ai nevoie de oameni ca să exiști, dar ai nevoie de ei ca să bucuri, căci viața fără bucurie e ca și cum ai mînca rumeguș la micul dejun primăvara cu jaluzelele trase, fără să poți vedea lumina aurie de afară.

Acum doi ani, pe 1 ianuarie, când toată lumea își ura în neștire La mulți ani, m-am trezit că mă rugam în tăcere Maicii Domnului: Dă-mi, Maică Sfântă, dă-mi duhul blândeții!

Atunci am înțeles că blândețea aceea o ceream față de mine. Să nu mai scurm, să nu mai râcăi, să nu mai caut mereu la viitor și niciodată la prezent, să las dracului tiparele după care mi se tot croiau zilele una după alta, ani la rând. Cred că Maica Domnului m-a auzit, pentru că de atunci nu-mi scapă răsărit ori apus de poveste nefotografiat (prietenii știu bine asta) și tot de atunci nu mai simt în coșul pieptului fărașul ăla de jăratec ce mă ardea mocnit. Eu îi ziceam zădărnicie.

Mă așez la masa asta micuță, deasupra căreia atârnă lampa cu gaz a Bunei mele plecată de mult în nemurire, ronțăi biscuiți cu chimen și-mi îmbii îngerii scrisului cu aburi din ceai de mușețel. Nu degeaba mi-a spus o prietenă (mulțumesc, Lidia!) care citește ce scriu: Luminița, ai îngeri pe tastatură…

Reclame