Sărut amintirea, Buna mea scumpă. Că mâna nu mai pot să ți-o sărut.

Aur. Aur mi-a fost copilăria pe lângă covata bunicii. Nu uit, câte zile ‘oi avea, bogăția din ziua când se frământa aluatul. Era un fel de liniște, un fel de căldură…mirosea a lapte fiert cu spumă pe plita încinsă. Mirosea a drojdie proaspătă scoasă cu lingura dintr-un borcan răsturnat într-o strachină cu apă rece. Așa ținea Buna mea drojdia să nu se  strice: bătucea drojdia într-un borcan, punea borcanul cu gura-n jos într-o strachină cu apă. Punea strachina în tindă la rece. Nu știu cât reușea să țină drojdia așa, dar drojdia și gazul pentru lampă erau nelipsite din tindă.

Eu veneam de la oraș. Mică și slăbănoagă, stăteam la cozi kilometrice să capăt două pâini jumate pe cartelă. Era omor la coadă la pâine. Vedeam și eu la televizorul nostru alb-negru, Opera parcă scria pe el, cum geme Bărăganul de bogăție și cum se raportează producția la hectar. Mult, mult de tot. Tone peste tone. Curgea grâul valuri în remorci. Eram Grânarul Europei, parcă așa ceva. Valuri de aur și eu eram să mor la coadă la Alimentară pentru două pâini jumate.

În ziua când cocea bunica, eu mă cocoțam pe cuptor. Să văd tot, să văd de sus minunea. Se suflica draga de ea, părul oricum îl avea veșnic prins bine sub batic. Cernea făina și sita se tot lovea de inelul din argint ce îl avea pe deget. Făcea o găoacă în făină, spărgea acolo ouă, punea lapte călduț, zahăr, sare, drojdie, puțin ulei și plămădea. Roată, roată, roată până cuprindea toată făina. Făcea semnul crucii, punea ștergar deasupra, lua încet covata și o punea lângă mine pe cuptor la cald.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

–Hai s-aducem lemne, Lucă , să dau drumu’ la foc în cuptiori!

Săream ca o capră neagră, nici nu atingeam băncuța pe care mă urcasem. Mergeam în magazie. Lemnele pentru cuptor erau special tăiate mai lungi. Le tăiasem amândouă cu joagărul de cu vară și tot noi le cărasem cu spinarea din pădure.

Trecea cam o oră până mă lăsa să mă uit în covată. Doamne Sfinte, ce mă mai minunam! Dintr-un boț bun de aluat se umplea covata și dădea pe-afară.

–Nu-i ghini, Lucuță, să te nieri, zî mai digrabă să nu hie de deochi!

Băga tăvile în cuptor. Jarul era tras deja în gura sobii. Astupa repede să nu iasă căldura. Cociorva era rezemată la locul ei. Eu trebuia să aștept iar o bucată de timp.

Avea, Buna mea, pestelca plină de făină. Se rezema pe două perne grase ca o regină și-mi spunea:

–Așa aș be o litră de apă rece…du-te puică și adă o caldare de apă!

Mergeam pe cărărușă prin popușoi. Scufundam căldarea de funie, făcea huștiuluc!, răsturnam în aia de acasă și veneam repejor. Când intram în tindă, nici țipenie. Stăteam cu litra de apă rece în mână și mă uitam cum pufăiește draga de ea. Ațipise așteptând apa.

Pe mine mă lăsa să ung pâinea cu apă și zahăr când o scotea din cuptor. Îmi dădea o pană de gâscă și sfârâia siropul ăla pe pâinea fierbinte.

–Rupe colțul, Lucă, rupe și mănâncă-l ca să te iubească soacra!

Pe plită tocmai era gata de fiert o zamă de găină cum numai Buna mea putea să facă.

Acum eu am rămas cu covata și cu amintirile. De zeci de ani nu a mai plămădit nimeni pâine în ea, dar nu există zi să nu-mi amintesc de Raiul din căsuța cu tindă.

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s