Nu e toamnă să nu-mi fie dor

Toamna, mâinile bunicii mele miroseau a busuioc, asta îmi amintesc clar. Rupea un buchețel mic și îl punea la icoana de pe perete. De acolo, Maica Domnului cu pruncul în brațe se uita blând toată odaia. Oriunde mă îndreptam era cu ochii pe mine.

Toamna desfăcam porumb cu Buna la lumina lunii. Era o lună portocalie, mare. Noi două foșneam printre pănușe și strujeni până hăt în noapte. Umpleam coșărci grele cu rod galben pe care mai apoi le urcam în podul casei și le împănam cu haldani să nu facă gărgărițe.

Eram mărunțică și slabă. Tîrîiam coșarca pînă sub grinzi așa cum mă ruga: Puni, puicî hăi, aclo una lîngî alta sî ‘ncapî șî ceapa lîngî hornoaicî. Amuș-amuș pleacî vara ca o pîni, vini iarna ca un cîni.

Avea grijă să nu-mi fie frig, nopțile erau răcoroase. Eram doar un copil de 10-11 ani, dar pentru ea era mare lucru încă două mânuțe în plus. Ca să nu mă plictisesc îmi povestea despre războaie, foamete și ruși, despre Știma pădurii și câte-și-mai-câte grozăvii. Îi sclipeau ochii de bucurie, acum era răsplătită pentru zilele lungi de prașilă în arșița câmpului:  În săctembrie, Lucă, se numără bobocii, vezi?

Când îmi turna apă caldă de pe plită să mă spăl, zicea cu glasul cel mai blând din lume: Dumnezău să te înzilească, puica mamii, că tare m-ai agiutat! Mâine ț ‘oi da mânânțele, drept-mulțămită, să te duci la cooperativă să-ți iei mentosane.

10603400_691773934242946_2062424475257166835_n

Foto: Floare de cicoare în mîini muncite, de Emanuel Tanjala

Toamna, mâinile bunicii mele miroseau a cununi aurii de ceapă atârnate greu sub streașina șurii. Miroseau a roșii Inimă de bou și miroseau a cimbru și a usturoi.

Toamna, mâinile bunicii mele erau aspre. Când îmi cuprindea obrajii cu ele să mă pupe aproape că mă zgâria. Mânuțele bunicii mele, toamna, erau maronii de la bătut nuci. Erau pline de iod, apoi se făceau albăstrui de la cules poamă.

Cînd cădeau primii fulgi, Buna mea scumpă avea prin toate ungherele și toate cotloanele provizii. Pentru ea și pentru celelalte suflete din bătătură. Aminalu’ nu știe a vorghi, Lucuță. Tu tre’ sî ai grijă ce vra șî sî-i dai la timp ci-i trebi…

De când a murit Buna mea, nu e toamnă să nu-mi fie dor, dar ea știa ca va veni timpul să plece: Să nu-ț hie dor, Lucuță, și să nu mă plângi. Lăcrimile tale mă vor frige. Lasă, Dumnezău are grijă și de puiu’ ceal de șarpe. Mare și puternic îi Bunu’ Dumnezău!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s