Dacă nu te iert, cum aș mai putea spune seara Tatăl nostru?

Ia ziceți, cum e la voi în suflet cu iertarea? Ați văzut? Cel mai mult doare trădarea. Ea mereu vine din partea celor preaiubiți. Normal, un străin n-are cum să te trădeze. Lui nu i-ai pus inima ta în palmă, nu-i așa?

Se spune că e bine să ierți, că e creștinește. Ba chiar am fost învățați să ‘ntoarcem și celălalt obraz deși, știm bine că: Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte.

Am început să mă gândesc mai profund la asta, de când am murit amanta soțului meu. Se îndrăgostise prostuța lulea, deși soțul ei era bun prieten cu soțul meu, deși îi povestisem vrute și nevrute din căsnicia mea, deși avea trei copii. Ea a călcat peste toate astea, mi-a zis că nu o interesează nimic din ce am eu de spus.

Am plâns mult, vai cât am plâns. Nu era prima oară când eram înșelată, dar acum durea al dracului de tare. Nu puteam pricepe cum o ființă, căreia i-ai povestit necazurile tale și frământările, poate fi atât de rece și străină.

Bineînțeles, ca de obicei, după trei luni de amor nebun soțul meu s-a reîntors acasă spășit zicându-mi cu capul plecat (știți vorba aia ”Capul plecat, sabia nu-l taie”): Iartă-mă, nu te las pentru o curvă.

Aha, deci așa, urma să iert. Pentru a câta oară, nici eu nu mai știu. Zicea bine Ileana Vulpescu în Arta conversației: Când, într-o căsnicie, unul dintre soți își găsește pe cineva, ăl de-acasă sau a de-acasă, dintr-odată se umple de toate defectele, ca de bube-dulci. Totul e să ai răbdare și lucrurile se reechilibrează: vezi că și ”zeul” nou are defecte, vezi că și ”vechitura” de-acasă are calități și, una peste alta, ajungi de multe ori la concluzia că ”vechitura” e mai bună decât ”prospătura”.

Când am auzit, la un an distanță, că Irina are leucemie, doar două cuvinte mi-au ieșit din gură: Ferească Dumnezeu!

Cred că atunci, inconștient, pentru că am spus vorbele astea două, am iertat-o. Apoi am aflat că știindu-se atât de bolnavă, ar fi vrut să vină să vorbim dar nu a lăsat-o un frate de-al ei. Îmi pare rău că nu a mai venit, i-aș fi spus: ”Dacă nu te iert, cum aș mai putea spune seara Tatăl nostru?” Știți și voi, partea aia: …Și ne iartă nouă greșalele noastre, Precum si noi iertăm greșiților noștri…

măr în oglindă

Avea doar 32 de ani. În ziua când am auzit că a murit, m-am înfiorat. Mi-am amintit cum, ea fiind atunci sănătoasă-tun, mi-a spus că nu îi pasă, iar eu i-am aruncat peste umăr, plină de ură, vorbele astea: În viață, doar moartea are ultimul cuvânt!

Nu-i ușor cu iertarea. Trebuie să trăiești cu tot răul ce ți s-a făcut. Nu ai cum să uiți și, vrând-nevrând, te trezești amintindu-ți de tine plângând din cauza celor care, zici tu că i-ai iertat. Îți amintești cum stăteai pe la ușile cardiologului având tensiunea 8 cu 5, din cauză de inimă terfelită. Dacă i-ai iertat, de ce-ți mai amintești?

Mi-a spus o cucoană împopoțonată și cu unghii false că ea ce scuipă nu mai linge. Mă rog, mai bine nu scuipa.

Așa că, dragile mele, luați de-a fir a păr toate gândurile, puneți-le în ordine și veți afla că nimic nu este definitiv și irevocabil ca hotărârile alea de la tribunal pe care un judecător cu sticla ochelarilor groasă ca fundul borcanului trântește greu și cu ecou sentința.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s