Lasă, puica mamii, că nu mor caii când vrau cânii.

Când sunt cea mai tristă, când sunt cea mai nefericită și neînsemnată ființă, când sunt cel mai singur suflet din Univers, singura mângâiere îmi este amintirea copilăriei și vorba Bunicii mele dragi: Lasă, Lucuță, lasă puica mamii că nu mor caii când vrau cânii și nici cânii nu mor când vrau stăpânii.

Atât de curată și frumoasă, atât de simplă și plină de povețe mi-a fost copilăria, încât toată e o poveste.

Cred că aveam 10 ani în vara aceea când am venit în vacanță ca de obicei. Am lăsat Alcatrazul ăla de bloc-turn cu cofetăria lui plină de bunătăți, am lăsat toate careurile la care stăteam ore întregi în soare ca niște câini să-l aplaudăm și să-l slăvim pe tovarășul Nicolae Ceaușescu și pe academician-doctor-inginer Elena Ceaușescu.

Cum am venit mi-a și spus bunica: Copchilă, ai să vii cu mine la lutărie că vrau să fac o sobiță cu plită afară în fața casei.

Mie îmi plăcea drumul până la lutărie dar înapoi tare greu era cu tăbuica de lut în spinare. Când terminam cu lutul, mergeam la canton după balegă de cal hăt departe prin hucii din pădure. Am călcat și eu de-a valma cu ea la lut cu balegă. Mai cădeam că era alunecoasă compoziția asta și ea mă spăla cu apă călduță de la ciubărul ce stătea în soare cât era ziua de lungă. Țin minte că a ieșit o sobă de toată frumusețea cu prichici pentru pus vasele și cu loc special pentru ținut vreascuri.

Căsuța era la poalele pădurii, în cinci minute găseai alune, bureți, vreascuri, mure, zmeură, tot ce-ți poftea inima.

10392253_973702036050133_3831294480606921254_n

Foto: Elena Shumilova, Rusia

Numa’ bine toate erau coapte prin iulie-august, când mă zbenguiam eu pe acolo. Țin minte cum împletea Buna mea cununile de ceapă și cu câtă mândrie le atărna, grele și aurii, sub streașina șurii.

Da’ cât de fudulă eram când am găsit cel mai mare hrib și mi-a zis bunica că ea n-a mai văzut așa hrib mare în viața ei. Pentru că nu avea curent electric și frigider l-a tăiat felii subțiri și l-a înșirat pe ață la uscat deasupra pliții din casă. Până am venit noi de la biserică, mâța mâncase hribul așa fără smântână.

Apoi ziua când m-a dus în Pădurea Mare n-am s-o uit câte zile oi avea. Îmi povestise atâtea despre pădurea aia care era dincolo de pădurea prin care umblam noi de obicei. Acolo sălășluia Știma pădurii în scorburi de stejari bătrâni. Cică erau de pe timpul lui Ștefan cel Mare stejarii aceia. Chiar așa era, Doamne ce înalți erau și ce frumos era în Pădurea Mare.

–Să ai grijă, puică, nu pleca departe de mine. Dacă vine o scroafă cu purcei și se spărie, ferească Dumnezău și Măicuța Domnului ce putem pățî!

Aveam inima cât un purice, călcam pe câte un vreasc uscat și dacă pocnea mă înfioram. Cunoștea Buna mea scumpă toate urmele:

–Uite, Lucă, aici o dormit asară căprioarele. Pe aici o trecut misteții că îi scurmat și-i pomântu’ ravăn.

Știa pădurea ca pe casa ei, umblase de mică cu caii la păscut. Mi-a povestit cum a trântit-o odată Zarif de pământ, dar și ea când s-a ridicat l-a mușcat de bot cu ciudă.

Apoi mi-a povestit cum dormea în podul șurii cu Profira și Saveta. Era vară,cald, când au năvălit rușii în curte să le fure animalele. Atunci, străbunicul Iordache a ieșit cu pușca ce-o avea pitită în tocul ușii să-și apere avutul dar ce să facă singur în fața soldaților ruși? Atâta l-au bătut cu patul armei ”în chept” până l-au lăsat lat și au plecat cu tăurașii cei mai grași.

–Când aveam 15 ani a murit tata, Lucuță. Atuncia s-a terminat cu tot binele: nu mai aveam nimica, nu ne mai ducea tata cu șareta la școală, nu ne mai încălțam cu ghetuțe de piele. Am rămas 6 copchii în grija mamii, dar ea în câțiva ani a orbit și a rămas în grija noastră. A fost chin și-amar, nu era de nici unele dar, cu puterea Lui Dumnezău, prin tăte am trecut.

Îmi povestea toate astea în nopțile lungi de iarnă. O rugam să mai lase lampa aprinsă că îmi plăcea cum se vedeau umbre pe tot tavanul cu grinzi. Băga în sobă o cioată ce mocnea toată noaptea pufăind scântei. Când se sătura de povestit, scotea o cărticică de sub perna ei și mi-o dădea să-i citesc Acatistul Maicii Domnului.

N-am mai mâncat de atunci lapte cu bulughețe ori hulughițe cu ou așa cum făcea ea. Au rămas toate încremenite în amintire iar când sunt cel mai singur suflet din Univers cotrobăi după ele și mă alin.

 

Anunțuri

6 gânduri despre „Lasă, puica mamii, că nu mor caii când vrau cânii.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s