Bunicile rămân în frânturi de zâmbete

Azi, 15 ani fără soacra mea. Eram un copil de 18 ani când m-am dus în casa ei. Nu știam mare brânză despre viață. Încercam și eu să fac totul bine, mă străduiam să nu o supăr.
În ziua nunții mele, de cu dimineață, a intrat cu mine de mână la coafor și i-a spus coafezei, care-i era prietenă: ”Ca pe o zână să mi-o faci, cu bucle.”
Cu ea am învățat să beau cafea și tot cu ea am băut prima bere.
Ne punea pe toți la masă și ea mânca în picioare. Nu pentru că nu mai erau scaune ci pentru că ea vroia să ne vadă pe toți.
Nu știam să fac ciorbă și, ca să nu mă dau de gol, o întrebam: ”Matale ce mai pui în ciorbă de iese așa bună?”
Odată m-a supărat fiul său, soțul meu, și eu am început să plâng. Atunci numai ce-am văzut-o că se enervează și-i zice: ” Ai grijă cum vorbești cu Luminița! Asta nu-i ca alea care crezi tu…”
Era o femeie frumoasă. Frumoasă și dreaptă. Trei luni a durat până a secerat-o boala. A luptat cu toată puterea ei, a plâns și s-a rugat: Doamne, lasă-mă printre copiii mei!

fluture 3

A sperat, chiar și după ce a auzit cuvântul ăsta blestemat ”metastază”. Știa ce înseamnă, dar a sperat. Până când morfina i-a fost singura alinare.
Când am stat în spital la Iași cu ea, 13 zile am dormit cuibărită la picioarele ei în același pat. Era sărbătoare, Sf. Constantin și Elena, asistenta amețită de petrecere, i-a greșit tratamentul. Am văzut că se simte din ce în ce mai rău și am observat că pe cutia de medicamente scrie alt nume. Aveam 25 de ani, dar am găsit asistenta printre saloane și am făcut-o de tot râsul.
Îi inveleam picioarele în foi de varză, o spălam pe cap la marginea patului. Se uita blând la mine și-mi zicea: ”Ține mâna aici, uite, aici mă doare cumplit. Știi? Parcă nu mă mai doare când ții tu mâna, poate ai bioenergie.” Eu râdeam prostește: ”Ei, am!? Ți se pare matale, mamă.” Cât ațipea, plecam afară să spăl cearșafuri. Fiul meu avea patru ani și nu înțelegea de ce bunica nu se mai dă jos din pat să se joace cu el.
Cu o zi înainte să moară mi-a dăruit cercei de aur. Cerceii ei. Mă aștepta cu ei în mână, întrebând întruna: ”Când vine Luminița? Mai stă mult?”
M-am așezat lângă ea, știam că asta e o despărțire. Îmi părea enorm de rău, plângeam înfundat. M-a privit drept în ochi și mi-a spus: ”Iartă-mă!” Exact ca omul care merge la spovedit și vrea să meargă curat și împăcat.
Nu aveam pentru ce să o iert, nu mă supărase cu nimic, dar am zis imediat: ”Te iert!” M-am aplecat deasupra ei să o cuprind și ea m-a sărutat de amândoi obrajii.
Au trecut anii, copiii au crescut. Mi-e tare dor de ea. Uneori o văd în frânturi de zâmbete. Zâmbete de nepoți și mă gândesc ce frumos ar fi fost să fie și ea pe lângă noi.
Mă întreabă Geo, fiul meu: ”Cum era, mamă, bunica?” El suferă mult că o mai are doar pe mama mea. Îi răspund:” Era frumoasă și bună. Ți-ar fi făcut o negresă de te lingeai pe degete.”
Azi, 15 ani. Dumnezeu să te odihnească în pace, mamă!

Anunțuri

1 gând despre „Bunicile rămân în frânturi de zâmbete”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s