Dragii mei, mântuirea nu se dă cu basculanta ci se primește cu atomul

Nu, creștinilor evlavioși degrabă-îmbulzitori la butoaiele de aghiazmă, nu!

O femeie fără copii nu este o legumă așa cum v-am auzit odată spunând: Uite-o și pe asta, a trăit ca o legumă. Copil – nu, bărbat – nu, vai și-amar de capul ei!
Nu, dragi creștini, degrabă-aruncători de cruci în cele patru zări, un om alcoolic nu este un rebut al societății cum spuneți voi privind cu scârbă către ei.
Nu, scumpi pământeni trecători și firavi ca lujerii de lămâiță, un homosexual poate fi un om extraordinar cu mult mai multe calități decît voi cei care spuneți hlizit: Femeia este roaba bărbatului.
Nu, ca simpli oameni, nu sunteți cu nimic mai presus de un ateu, voi care credeți că vi s-a pogorît Duhul Sfînt pe creștet și vi s-au oferit bilete pe rîndul din față în tot acest spectacol al vieții. Oare nu știți că tatăl a tăiat vițelul cel mai gras pentru fiul rătăcitor?

Nu, omule dragă, dacă ai fost la Arsenie Boca la mormînt, nu veni și trîmbița tot satul cît ai stat la coadă și cum ți-ai cumpărat o mînă de cruciulițe de la samsarii ce-au făcut din locul acela un mare iarmaroc. Un gram, doar un gram de credință te-ar fi făcut să taci smerit măcar o lună.
Nu, suflete negre, un om care se sinucide nu este un cîine să-l îngropați sub gardul cimitirului zbierînd plini de ură: Fără popă, fără popă!
Nu vă uitați la un nebun ca la ceva de domeniul fantasticului și creierul vostru se poate scurt-circuita oricînd.

barză

Unde vă este iertarea, empatia, bunătatea, smerenia și dragostea de oameni. Unde v-ați lăsat inima? Și diavolul se poate deghiza în judecător.
Dați-vă jos de unde v-ați cocoțat, fiți buni și cu dragoste de oameni. Nu vi se cuvine nimic în plus, față de cei enumerați mai sus. Absolut nimic.
Să mai știți, dragii mei, nicio Catedrală nu va mîntui un neam, dacă neamul nu-L mărturisește pe Hristos. Chiar nu vă înfioară asta: mîntuirea neamului? Isus a venit să mîntuie omenirea nu neam cu neam și suflet cu suflet.

Mântuirea vine individual, fix ca ADN-ul. Să ne întoacem la credința cea adevărată, aia cînd oamenii ascultau cu inima slujba de duminică și le veneau lacrimi în ochi necontrolat la citirea Sfintei Evanghelii.

Din cauza muncii mele, merg rar la biserică. De obicei stau mai în spate. M-am îngrozit: am aflat cu ce-și reglează Gică a Catrinii tensiunea, la ce facultate a intrat copchila Zînii, unde se găsește de cumpărat cel mai bun ierbicid și cît mai are de trăit, aproximativ, Talpeanca.

Glasul popii nu putea acoperi murmurul înveninat al femeilor care nu veniseră la biserică decît să-și actualizeze informațiile. Auzeam doar frînturi din slujbă și îmi închipuiam cum iese popa din altar și le dă cu cadelnița peste cap, Doamne iartă-mă.

Ieșeam de acolo cu o greutate pe umeri, cu toate păcatele și rușinea lumii în mine. Le luam cu mine și le duceam acasă risipindu-le apoi, unul cîte unul, cu rugăciunea inimii pe buze.
Dacă ați primit darul de A CREDE, rugați-vă și pentru cei ce nu îl au. Am cunoscut creștini frumoși ce emanau lumină. Ei m-au făcut să văd toate astea și poate un bob mic de tot, mic cât bobul de muștar, de smerenie a mea în fața semenilor mei. În rest, sunt cea mai păcătoasă dintre toți.

8 gânduri despre „Dragii mei, mântuirea nu se dă cu basculanta ci se primește cu atomul”

  1. ..un Bob de mustar cu smerenie,daca ți-ar fi încolțit în suflet,nu te incarca negativ si nu te cocota intr-atat încât să arunci cu cuvinte veninoase în „cealaltă” categorie de oameni trăitori în sânul bisericilor!Când o să te atingă smerenia nu vei mai lovi intr-unii pentru a ai justifica pe alții..vei iubi pacea,liniștea,armonia si ai vei înțelege și iubi pe toți oamenii. Cu durere în suflet îți spun că mesajul tau e plin de venin.Nu relaxează și nici nu invită la iubire si smerenie.

    Apreciază

  2. Dacă ar fi să urmăm litera si nu spiritul, legea si nu harul, da, toți cei menționați sunt in afara legii dar si ieșiți de sub har .
    Daaaar, nu a venit Iisus pentru cei sanatosi ci pentru cei bolnavi si nu faptasii ci faptele sunt de judecat. Dar slăbiciunea noastră e mare , altfel am fi umplut cerurile până acum cu sfințenia noastră.
    Si e valabil pentru ambele „tabere” cred. Eu stiu cu ce demoni ma lupt eu, asa ca ar fi grozav sa ne identificăm proprii demoni si sa lucram acolo pe tăcute la alungarea lor cerând har si dar pe care oricum nu le merităm dar mila Domnului e mare.
    Pace si post cu bucurie va si imi urez

    Apreciat de 1 persoană

  3. Un text puțin ciudat, prea generalizant uneori, prea îngust-acuzator la adresa anumitor categorii de oameni alteori (având în vedere că lucrurile observate se aplică foarte bine multor altor categorii), dovedind un pic de ignoranță uneori şi frustrare alteori, prea puțin la persoana I şi prea mult la… alte persoane, zic eu. Oricum, binevenit ca prilej de introspecție!

    Cred şi eu că, într-adevăr, mântuirea nu se dă cu basculanta, dar nu cred că se primește nici cu atomul! E o taină, dincolo de materie, spațiu, timp, dincolo de orice etalon omenesc. Doar începe aici, în timpul şi spațiul nostru limitat. În rest, doar Dumnezeu ştie!
    Nu văd legătura cu agheazma, decât dacă mă gândesc la rezultatele cercetărlor care au demonstrat modificările acesteia (şi provocate de aceasta) la nivel celular – poate că au loc unele modificări şi la nivel atomic, chiar nu ştiu. Şi asta e o taină! Altfel nu-mi pot explica de ce agheazma strânsă de bunica mea într-o sticlă, de la mai multe biserici şi mănăstiri, începând de prin anii ’70, şi pe care o s-o păstrez cât voi trăi, are aceeaşi culoare, miros şi gust ca întotdeauna! Adică e tot… incoloră, inodoră şi insipidă. (Bunica mea a murit în 2006, la 90 de ani; a postit până la sfârşit toate posturile de peste an, toate miercurile şi vinerile – de fapt, vinerea postea post negru până seara, chiar dacă avea de lucru pe ogor toată ziua; la fel postea post negru în Ajunul Crăciunului şi al Bobotezei, de foarte mică; îmi amintesc cum ne spunea, în Ajunul Crăciunului: „Mă băieț’, eu nu țân minti sî ci mâncat vodatî în dzâua asta”!)

    Nu am auzit, personal, pe niciun creştin spunând că o femeie fără copii este o legumă! Ce s-ar putea spune atunci despre călugărițe sau despre cele care, deşi trăiesc „în lume”, aleg să-şi ducă viața în feciorie, unele fiind chiar căsătorite, dar aleg această cale împreună cu soții lor, dedicându-şi viața rugăciunii şi ajutorării aproapelui?

    Nu am auzit nici creștini spunând că un om alcoolic este un rebut al societății, privind cu scârbă către el. Dimpotrivă, Biserica Ortodoxă Română are aşezăminte (e adevărat că nu destule) unde alcoolicii sunt ajutați să îşi ia viața (şi familiile) înapoi, tratând atât trupul cât şi sufletul. Părintele Constantin Necula e unul dintre cei care se implică permanent în găsirea de soluții pentru tratarea tuturor dependențelor, nu doar a celei de alcool.

    Nu am auzit, de asemenea, în Biserică, afirmația că un homosexual nu poate fi un om extraordinar, cu mult mai multe calități decît ceilalți – calitățile unui om NU depind de orientarea sexuală! Iar Biserica primeşte în sânul ei pe orice păcătos (homo- sau heterosexual), gata să îl ajute să se „întoarcă în sine” şi să (re)găsească drumul cel bun. (Am auzit pe mulți spunând că ei nu merg la biserică, fiindcă Biserica e plină de păcătoşi. Nimic mai fals! Niciodată nu ajunge să fie plină – întotdeauna mai este loc)!

    De asemenea, niciodată în Biserică nu se spune că femeia este roaba bărbatului! Habar n-am de unde a ieşit bazaconia asta! Din câte ştiu eu, la Cununie se spune clar: „Se cunună robul lui Dumnezeu, X, cu roaba lui DUMNEZEU, Y”. Deci e perfectă egalitate! N-am auzit vreodată că se cunună robul lui Dumnezeu, X, cu roaba lui X, Y!

    Într-adevăr, ca simpli oameni, nu suntem niciunul cu nimic mai presus de un ateu, chiar dacă ni s-a pogorît Duhul Sfînt pe creștet și ni s-au „oferit bilete pe rîndul din față în tot acest spectacol al vieții”. Duhul suflă unde voieşte, vine şi pleacă foarte uşor, alungat chiar de noi înşine, prin gânduri, vorbe şi fapte. Pentru creştinii asumați, biletele pe rândul din față înseamnă însă nevoință, durere, necazuri, renunțarea la voia proprie spre a-ți ajuta aproapele. Nu mulți primim aceste bilete cu bucurie, şi uneori renunțăm repede la ele!

    Ştim, într-adevăr, că Tatăl a tăiat vițelul cel mai gras pentru fiul rătăcitor, dar nici pe cel ce stătuse cu el acasă nu l-a alungat, ci l-a primit la ospăț, în ciuda… mârâielilor acestuia – tocmai pentru că toate ale Tatălui erau ale sale acum (Tatăl îşi împărțise averea între cei doi fii, dintre care unul a tocat-o cum bine ştim, iar celălat a sporit-o, alături de Tatăl său).

    Mărturisesc că nu am fost la Arsenie Boca la mormânt, dar nu văd ce e rău în a veni și „a trâmbița în tot satul cât ai stat la coadă și cum ți-ai cumpărat o mână de cruciulițe de la samsarii ce-au făcut din locul acela un mare iarmaroc”. Fiecare „trâmbiță” ce crede de cuviință. Unii îşi „trâmbiță” pe rețelele sociale fiecare pas şi fiecare îmbucătură!

    Bine ar fi, într-adevăr, dacă am avea fiecare măcar un gram, doar un gram de credință! Dacă am avea credință cât un bob de muştar, am putea muta toți munții mândriei şi răutății din sufletele noastre! Cei mai mulți nu avem. Şi totuşi… Cred, Doamne, ajută necredinței mele!

    Un om care se sinucide nu este, desigur, un cîine. Nici aşa ceva nu am auzit niciodată! Oricum, câinii nu sunt îngropați sub gardul cimitirului! Sinucigaşii sunt îngropați cu sau fără popă, în funcție de împrejurări. Gestul ca atare, făcut în mod conştient, denotă tocmai faptul că respectiva persoană refuză „popa”! De ce, atunci, să fie forțat să îi accepte prezența după moarte?! Alta e situația în caz de probleme psihice sau altfel de împrejurări nefaste. De asta există iconomie, nu doar acrivie.

    Nu aş zice că, în general, doar creştinii se uită la un nebun ca la ceva de domeniul fantasticului, ci şi mulți necreştini. Cred că oamenii „cu scaun la cap” sunt conştienți (pe baza dovezilor de necontestat) că creierul fiecăruia se poate scurt-circuita oricînd. Biseric Ortodoxă se roagă pentru toți, ba chiar se implică în ajutorarea familiilor celor în cauză şi crearea de facilități pentru tratament specializat.

    Hristos şi Biserica ne îndeamnă de două mii de ani spre iertare, empatie, bunătate, smerenie și dragoste de oameni. Dar puțini reuşim să le şi dobândim. Cei care reuşesc sunt recunoscuți, în cele din urmă, ca adevărați sfinți!
    Diavolul se poate deghiza în judecător, e adevărat, dar şi în iubitor propovăduitor al toleranței. Iubeşte şi tolerează pe toți şi pe toate… în afară de creştini (şi de necreştinii cu… valori creştine).
    E bine ca toți să ne dăm jos de unde ne-am cocoțat, dacă ne-am cocoțat. Oricum, dacă nu o facem noi, are grijă Dumnezeu de asta, mai devreme sau mai târziu!
    De două mii de ani ne spune Hristos şi Biserica să fim buni și cu dragoste de oameni. Mă întreb dacă postarea de față va avea mai mult succes…
    Oare chiar sunt persoane care nu sunt conştiente că nu li se cuvine nimic în plus, față de „cei enumerați mai sus”?! Parcă n-aş crede! Dar… lumea e mare şi oamenii sunt… diverşi!

    Din nou despre Catedrală (deşi, din nou, nu văd legătura logică cu ceea ce s-a spus mai înainte)! Catedrala a fost dorită a „mîntuirii neamului” de Regele Carol I, dar Biserica a preferat, într-un final numele de Catedrala Națională. Oricum, Catedrala e acolo ca simbol al hotărârii neamului de a-L mărturisi pe Hristos, în ciuda vitregiilor vremii, la fel ca cei ale căror rămăşițe stau la temelia Altarului, şi ale căror nume vor fi pomenite cât va exista acel Altar, ca cei care şi-au dat sângele pentru neam şi pentru Hristos. Eu totuşi cred că Iisus a venit să mîntuie omenirea, nu ca un tot abstract, ci suflet cu suflet! Iar mai multe suflete fac un neam! La fel cum mai multe neamuri fac… omenirea!
    De acord că mântuirea vine individual, „fix ca ADN-ul”. Ceea ce nu împiedică mântuirea mai multora, care alcătuiesc un neam! Aşa cum nu împiedică mântuirea omenirii întregi!

    Să ne întoacem la credința cea adevărată cei care am plecat din ea, de acord! În rest, să rămânem în Biserica pe care porțile iadului nu au biruit-o, de două mii de ani, exact aşa cum a promis Hristos, care ne-a mai asigurat şi că este cu noi până la sfârşitul veacurilor!

    Da, era frumos când oamenii ascultau cu inima slujba de Duminică și le veneau lacrimi în ochi necontrolat la citirea Sfintei Evanghelii. Dar e frumos şi acum. Se mai întâmplă la fel şi astăzi în multe biserici, multor oameni. Dar asta nu e neapărat necesar! Nu sentimentele/emoțiile definesc credința! E adevărat că mulți au fost învredniciți, de-a lungul vremii, cu darul lacrimilor, însă nu toți primim acelaşi număr de talanți. Fiecare după putere. Şi toți trebuie să ne străduim să-i înmulțim. Tot după putere.
    La biserică sunt chemați şi primiți toți oamenii, cu aceeaşi dragoste. Inclusiv cei care povestesc „cu ce-și reglează Gică a Catrinii tensiunea, etc.”. Nu văd de ce m-aş îngrozi de asta! E ceva omenesc. Sunt sigură că Dumnezeu are aceeaşi dragoste pentru toți! Dacă am venit pentru slujbă, ascult slujba. Dacă mai aud şi altele, mă străduiesc să nu le mai ascult şi să le uit imediat. Mai rău e că mă mai ia şi pe mine uneori gura pe dinainte, fiindcă sunt şi eu păcătoasă şi neatentă, şi lipsită de dragoste şi de luare aminte, şi altele şi mai şi. Dar mă străduiesc mereu spre îndreptare şi nădăjduiesc în ajutorul şi mila lui Dumnezeu. De o sută de ori cad, de o sută de ori mă ridic şi încerc din nou să mă întorc pe calea cea bună, să nu greşesc iar ținta (asta înseamnă, efectiv, păcatul – „amartia”, în greaca Noului Testament).
    Poate se întâmplă uneori, din păcate, ca glasul „popii” să nu poată acoperi „murmurul înveninat al femeilor care nu vin la biserică decît să-și actualizeze informațiile”. Eu personal nu am întâlnit o astfel de situație, şi nici nu cred că e ceva des întâlnit. Dar, chiar dacă ar fi cazul şi aş auzi doar frînturi din slujbă, m-aş strădui foarte tare să nu îmi închipui cum iese preotul din altar și cum le dă cu cădelnița peste cap!!! Sper că aş şi reuşi! Poate dacă m-aş concentra mai mult pe rugăciune…
    Îmi pare rău pentru cei care ies din biserică cu o greutate pe umeri, cu toate păcatele și rușinea lumii în ei, luându-le şi ducându-le acasă, dar asta a făcut Hristos şi asta suntem îndemnați să facem fiecare dintre noi. Câtă bucurie vine când putem să le risipim apoi, unul cîte unul, cu rugăciunea inimii pe buze, sau altfel, după darul fiecăruia…

    Dacă am primit darul de A CREDE, să ne rugăm și pentru cei ce nu îl au, dar şi pentru a nu-l pierde noi înşine. Nu e ceva imuabil! Am cunoscut şi eu creștini frumoși ce emanau lumină. Din păcate, mândria mea prea mare m-a împiedicat să dobândesc măcar puțin din smerenia lor! Chiar şi dacă recunosc că sunt cea mai păcătoasă dintre toți, o fac tot cu mândria de a fi „cea mai…”, din nefericire. Dar nu deznădăjduiesc! Nici în ceea ce mă priveşte pe mine, nici în ceea ce îi priveşte pe cei mai de aproape sau mai de departe ai mei… Nu putem noi greşi cât poate Dumnezeu iubi, arătându-ne mereu, într-un fel sau altul, Calea cea bună, şi aşteptând să păşim (doar) pe ea!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: