Mă pieptăna cu pieptene de os, zâna mea.

Nu ştiu, voi aţi avut vreodată zile în care să bâjbâiţi după rost? Adică, stând aşa, în singurătatea voastră lucie şi fiind sinceri până la Dumnezeu, nu aţi râcâit cu degetul în suflet? Aşa cum râcâiam gheaţa de pe geam dimineaţa, copil fiind, în vacanţă, la bunica. Râcâiam şi suflam din plămânii mei mici aer cald formînd un cerc pe care holbam ochişorii să văd: a nins aseară, este loc de derdeluş?

În timpul ăsta, bunica punea pe plită ceaunul de mămăligă şi, când începea a face apa bulbuci: svârrrr!, arunca făina în ploaie să nu facă cocoloaşe. Lua culişerul de la locul lui şi dă-i, şi dă-i, şi mestecă, preţ de 15-20 de minute.

Avea, scumpa de ea, un fund de lemn. Rotund şi subţirel, tocit pe margini şi adâncit la mijloc de-atâtea sute de mămăligi ce s-au prăvălit pe el.

„Hai, lucuţă, scoală şi te spală!” Mă spălam cu apă caldă din ibricul de pe plită. În locul mămăligii, în ceaun, venea rândul laptelui. Alb ca neaua ce-o văzusem pe fereastră. Şi mirosea în casă… Doamne, mirosea a cea mai frumoasă copilărie.

Cât bolborosea molcom laptele, frumoasa mea zână mă pieptăna. Venea la capul patului micuţ pe care-l înzestrasem noi două de cu vară cu o rogojină de toată frumuseţea. Era în pădure un loc numit „rogozărie”. Luam secera şi tăiam rogoz. Spurcată plantă rogozul, te taie ca lama cu frunzele alea ascuţite.

Ludovic Bassarab - Langa vatra

Lîngă vatră, Ludovic Bassarab (1866-1933)

Mă pieptăna cu-n pieptene de os, zâna mea. Aveam părul bălai şi rar. Se chinuia puţin până-l împletea, legându-l frumos cu o cordicuţă roşie. Eram primenită când mă aşezam la măsuţa de lemn acoperită cu muşama subţire. Luam strachina din blidar, lingura mea uşoară din aluminiu şi litra emailată, cu care am băut cea mai bună apă din viaţa mea.

Bunica tăia mămăliga cu aţa. Băga aţa pe sub mămăligă până la jumate şi ridica deodată de amândouă capete în sus, apoi sferturi şi tot aşa. Rotocoale de abur se ridicau deasupra mesei şi timpul acela a rămas încremenit în mine. Văd totul ca şi cum ar fi fost ieri: o copchilă de la oraş, crescută într-un bloc cu zece etaje şi lift, respira şi cu pielea bucuria de a fi cu bunică-sa în ajun de Anul Nou.

Căsuţa aceea mică, cu tindă şi cas’ce’mare (sufragerie), pitulată sub poala pădurii şi luminată în nopţile lungi şi geroase cu lampă, căsuţa aceea din chirpici şi cu grinzi vopsite’n verde-smarald unde, în timpul amiezii, glăsuia un aparat pe baterii cotele apelor Dunării (san-san santimetrî), locul acela mi-a arătat mie rostul.

Făcea rachiu de sfeclă, bunica mea. Se numea samahoancă. Cultiva pe 20 de ari sfeclă de zahăr şi făcea rachiu pe care-l vindea în şâpuri de jumate, din stică verde şi cu astupuşuri de cauciuc, negre. Ascundea pe unde nu gândea nimeni ţeava şi cazanul, că securiştii umblau pe la case să verifice.

Umblam noaptea prin pădure să îngroape damingenele: Ţâne minte, lucuţă: 15 paşi de la cărare spre Linia lui Mandea. Făcea gropile rapid, învelea damigenele în nişte oghele, acoperea cu folie, punea pământul deasupra, călca bine, trăgea frunzele şi gata. Atâta de cuminte ce-am fost că niciodată nu spuneam nimănui ce făceam noi două. Spun acuma, după 30 de ani.

Aduna bănuţii în batistă, zâna mea. Punea batista sub o grindă din cas’ce’mare.

Mânânţelele, banii mărunţi, îi ţinea în pestelcă de unde scotea când-şi-când şi-mi dădea să merg la Cooperativă să-mi cumpăr mentosane.

Şi acum mă întreb, de unde ştia cât jar să bage în fierul de călcat de n-a pârlit niciodată perdelele.

Când am crescut olecuţică, eu şi sora mea îi făceam casa lună. Spălam podelele cu peria de nagară, ştergeam geamurile cu ziare, dădeam portiţa de la sobă cu bronz şi lustruiam teracota cu motorină.

După ce a fost operată de cataractă, la 78 de ani, zâna mea, a început să devină copil. Am luat-o la noi acasă, i-am încuiat cu lacăt acareturile. Avea Alzheimer şi era cuminte ca un înger. Ce bucurie mare aveam că întotdeauna pe mine mă recunoştea: Tu eşti, lucuţă, Lumânărica mea, tu eşti? Mi-ai adus portocale?

O găsea mama de multe ori în vie mâncând struguri şi spunând încet: Căsuţa mea, Mărie, n-ai vândut-o, nu!? Du-mă la căsuţa mea, hai acuma, du-mă!

La 99 de ani, a doborât-o o gripă. Mama pregătise lumânarea şi ea a văzut. „Ce-i cu asta? Crezi că mor amu? Ehehe, copchilă, nu ştie nime’ clipa şi ceasu’.”

A lăsat-o mama rezemată de perne şi s-a dus fuguţa la farmacie. Când a venit, plecase zâna mea în Ceruri. Aşa am găsit-o eu, rezemată de perne. I-am dat baticul de pe cap şi-am început s-o pieptăn frumos, pentru ultima oară, fără să plâng şi fără să mă smiorcăi. Surorile mele se cruceau: Uite cum o cuprinde şi nu-i este frică!

Cum să-mi fie frică de iubire? Moartea nici nu a fost pe aici, zâna mea a plecat în Nemurire.

33 de gânduri despre „Mă pieptăna cu pieptene de os, zâna mea.”

  1. Multumesc,Lucuta!Acel timp a ramas incremenit si in mine .Cred c-am copilarit in aceeasi zona .Am recunoscut tot,mamaliga abirinda taiata cu ata,blidul,tolul cu rogoz si pe zana cea buna.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Multumesc Lucuta esti minunata ca randurile pe care le scrii !citesc si ma bucur de cata frumusete si iubire am gasit „intr-un pieptene de os”!

    Apreciază

  3. Copilarie…locul unde lumea e asa mare si plina de minunatii, oameni dragi ce ne iubeau neconditionat,lucruri simple,mirosuri de neuitat….despte multe mi-am amintit citind aici. Multumesc. Mare e dorul!

    Apreciat de 1 persoană

  4. De aceea ti-am dorit prietenia, pentru că reînvii trecutul, amintiri pe care cei din această generație le-am trăit și acum le vedem frumusețea și curățenia spirituală, când cineva cu har, le scoate la lumină, pentru noi, ceilalți….
    Sper ca aceste „amintiri din copilarie” să ajungă și la tânăra generație bulversată de atâtea schimbări ale vieții cotidiene, vitregită de cunoaștere a istoriei adevărate a poporului român …
    MULȚUMESC!

    Apreciat de 1 persoană

  5. Of, Doamne! Mai ieri am găsit „cheptinili di os” de la Zâna mea. A mea s-a stins la 97 de ani. Mulțumesc, Lucuta. Te rog, să mai scrii! Nu numai eu mă regăsesc în scrierile tale.

    Apreciat de 1 persoană

  6. Termin de citit aceste rinduri.Ridic ochii in cer ,soarele sculat demult straluceste sus le deal dar in sufletul meu se aprinde o „Luminarica”pe care, lacrimile le obraz, incearca sa-i blindeasca focul….O zi frumoasa incepe!
    Multumesc,
    Nicoleta Banu-Lantheaume

    Apreciat de 1 persoană

  7. Mi-au dat lacrimile. Reusiti sa scrieti cele mai frumoase amintiri, pe care le-am citit, adulta fiind. In copilarie il citeam pe Creanga. Aceleasi regionalisme calde si pline de suflet. In Moldova lumea e altfel, parca mai aproape de vesnicie. Eu nu am avut o bunica, care sa ma iubeasca, dar traiesc din plin ce povestiti. Sa fiti binecuvantata si sa vi se reinprospateze cat mai multe amintiri in minte, ca mai apoi sa nu le impartasiti! Citesc cu drag!

    Apreciat de 1 persoană

  8. Multi ne regasim in povestile tale Lucuta si acum cu mintea de adulti ne intoarcem la traiul simplu si curat al bunicilor, la dragostea si grija lor pentru noi. Ce simpla si frumoasa era atunci viata ocrotiti de dragoste, cata bucurie gaseam in orice gandac sau orice cires pe care il escaladam fara frica. Tu mi-ai deschis baierile sufletului si ai ravasit amintiri dragi ascunse cu grija. Multumesc Lucuta si abia astept sa te cunosc, o sa te vizitez sa stii cand m-oi duce sa aerisesc casa bunicii din Stefanesti.

    Apreciat de 1 persoană

  9. Te urmaresc de ceva vreme si m-ai emotionat de fiecare data dar de data asta chiar m-ai facut sa plang…Am plans pentru ca ai scos din adancul sufletului meu o durere pe care o credeam disparuta…Si mama mea a murit anul acesta ,bolnava si ea tot de Alzheimer,a murit in tacere si numai dupa ce ne-a vazut pe toti 3 copiii adunati langa capataiul ei din toate colturile lumii…Si uite asa ,ma doare sufletul…ca era tanara si era buna si noi,copiii ei,ne intrebam:”De ce ea,Doamne?De ce ?”

    Apreciat de 1 persoană

  10. Frumos,frumos,nici nu pot exprima in cuvinte . Tot respectul pentru modul in care transpuneti in cuvinte .Sarut manuta care scrie facandu-ma sa plang de bucurie invaluita in amintirile copilariei mele in campia Braganului. Lucuta draga,multa sanatate!

    Apreciat de 1 persoană

  11. Extraordinar de frumos scrieti!!Am retrait cu emotie toate aceste sentimente pe care ni le treziti in aceste randuri,deoarece doar de cativa ani mi- am pierdut mama(suferise de aceeasi boala in ultimii ei ani din viata) si pe care am luat-o acasa la mine sa pot avea grija de ea.Copilaria noastra a fost simpla dar frumoasa.Felicitari pentru talentul scriitoricesc!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un comentariu